Main menu

header

cotnari wide

696 22 1de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu

Părintele Dimitrie Bejan a intrat în cartea mărturisitorilor credinței ortodoxe prin strâmta poartă a suferinței. A trecut pe celălalt tărâm în ziua de 21 septembrie 1995, lăsând cu limbă de moarte ca la catafalcul său să nu se rostească discursuri, iar pe mormânt să nu i se pună flori. An de an, la 19 septembrie, credincioși din întreaga țară se strâng la mormântul părintelui de la Hârlău pentru a săvârși Sfânta Liturghie și slujba de Parastas pentru fericita odihnă a robului lui Dumnezeu, Dimitrie preotul…

L-a avut profesor pe Nicolae Iorga

Singurul băiat al unei familii cu șase copii, cu mare dragoste pentru Dumnezeu, Dimitrie Bejan a văzut lumina zilei în anul 1909, iar toată viața, deși mereu prigonit pentru mărturisirea credinței, a trăit fericit. Având în suflet mare iubire pentru Mântuitor, acesta a ales să meargă la Iași, unde a urmat cursurile Seminarului Teologic, apoi la București, unde a studiat la Facultatea de Teologie. Ulterior, a urmat cursurile Facultății de Istorie, unde tânărul teolog a avut un profesor eminent, în persoana lui Nicolae Iorga. De altfel, Dimitrie Bejan este cel care a adus la Academia Română pergamentul pe care însuși Ștefan cel Mare și Sfânt a semnat libertatea înaintașilor săi. La scurt timp după ce a fost hirotonit preot, în anul 1940, Dimitrie Bejan a fost trimis pe front, ca preot militar. Alături de regimentul de armată, acesta a ajuns până la Stalingrad, unde doi ani mai târziu, a fost luat prizonier, împreună cu alți 17.000 de români. Dar acest lucru nu l-a descurajat, păstrându-și dorința de a-l sluji pentru toată viața pe Domnul: „(…) în spatele frontului, în fiecare duminică se făcea slujba, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotați cu altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. Odată, la un Paști, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeșesc. Erau 3.600 de oameni. Toți, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat”.

„Niciodată nu mi-a fost foame la pușcărie”

696 22 2Chiar dacă a îndurat în Siberia chinuri greu de reprodus în cuvinte, când „noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte, alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii - poate mai multe şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi fără repaos. (…) şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru…”, părintele a îndurat totul fără să se plângă. Iubirea pentru Mântuitor a meritat orice sacrificiu… Ciudat, acesta nu a considerat acei ani ca fiind desprinși din Iad și a mărturisit că „aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”. Dar acea bucurie a întoarcerii în România, în anul 1948, a fost din nou umbrită. Întrucât în Rusia i s-a făcut dosar pentru că a susținut cauza Basarabiei, românii l-au considerat luptător anticomunist și l-au aruncat în temniță. A fost la Jilava, apoi la Văcăreşti, Aiud, Canal, iarăşi la Jilava, apoi la Cavnic, şi din nou la Aiud, urmând a fi eliberat în anul 1964 prin decretul de graţiere colectivă. Iată cum a descris părintele Bejan perioada detenției: „Mie niciodată nu mi-a fost foame la pușcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăți din lagăr sau din pușcărie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învățător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porția mea și eu mă simțeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! Și am ieșit din pușcărie perfect sănătos. Și din lagărul din Rusia am venit tot perfect sănătos. N-am avut nicio boală. Ne băteau cu ciomege pe toți la rând, ca barbarii. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomenești, dar eu eram fericit”.

L-a scăpat de la linșaj pe securistul care l-a păzit

O perioadă de cinci ani după marea eliberare, părintele a fost lăsat să facă ce știa mai bine: să slujească Domnului, parohia sa de la Ghindăuani - Iași fiind zilnic arhiplină de credincioși. Pentru că a rămas însă ferm în crezul său creștin și naţionalist, după multe tentative de a fi otrăvit, în cele din urmă, i s-a interzis să mai slujească și a primit arest la domiciliu, la Hârlău până în decembrie 1989. Chiar și așa, părintele nu a refuzat niciodată vreun credincios care i-a trecut pragul, spovedindu-l și întărindu-l în credință. Interesant este faptul că Dimitrie Bejan a fost cel care l-a salvat de la linșaj pe însuși securistul care l-a păzit atâția ani… După Revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un și mai mare patos, aducându-i pe mulți pe calea credinţei. În urma sa a rămas volumul „Bucuriile suferinţei”, tipărit din timpul vieții, iar postum, cărţile „Oranki. Amintiri din captivitate”, „Viforniţa cea mare”, „Hotarul cu cetăţi”, „Satul Blestemat” şi „Simple povestiri”. Unul dintre cei mai mari părinți mărturisitori pe care i-a avut vreodată România s-a mutat la cele veşnice la 21 septembrie 1995.

„Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta, suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie“

„Dacă a salvat cineva creştinismul în Rusia, l-au salvat mănăstirile şi femeile“

Părintele Dimitrie Bejan a lăsat moștenire, întru eternitate, sfaturi duhovnicești de mare valoare, mărturii profunde și cutremurătoare. „Părinților, căutați în Noul Testament și citiți ultimele capitole de la Matei, Marcu și Luca. Veți vedea că sunt 12 semne premergătoare venirii Mântuitorului. Iar în ceea ce privește Apocalipsa, încă nu s-ar putea încumeta cineva să scrie un comentariu la Apocalipsa pe lume, chiar dacă s-ar aduna toţi exegeții de pe pământ. Eu am făcut o lucrare de doctorat, la Bucureşti, «Introducere în cartea Apocalipsei». Nu s-a publicat pentru că avea niște greșeli. Am greșit. Încă până astăzi nu s-a alcătuit un comentariu la Apocalipsă. Ipoteze, părinților. Dacă atâția sfinți în 2000 de ani nici n-au îndrăznit să încerce să comenteze Apocalipsa, cum am îndrăznit noi? Sunt unghiuri de vedere”. „Mănăstirile sunt foarte necesare. Extraordinar de necesare. Dacă a salvat cineva creștinismul în Rusia, l-au salvat mănăstirile și femeile. Femeile nu s-au temut și s-au dus la biserică. Am văzut aceasta la Moscova și prin satele de acolo; la București și prin toate bisericile. La noi a fost un comunism mai dulceag, fiecare sat avea preotul lui, chiar sub Ceaușescu. N-a fost sat fără preot. Au mai dat afară din călugări, dar au mai și primit, încât mănăstirile și bisericile, acum în decembrie, aveau preoți, iar mănăstirile aveau stareți și un nucleu de călugări. Ceea ce nu s-a petrecut în Rusia, unde au fost peste 38.000 de călugări și la ora când stăm de vorbă, sunt ceva peste 1.000, cu cei primiți în ultimii cinci ani. Acolo, în Mănăstirea Oranki, unde am stat eu mai mult în Rusia, au fost împușcați într-o după-amiază, pentru că n-au acceptat comunismul, 11.000 de preoți și de călugări. De două ori mai mult decât avem noi în toată țara. Noi i-am dezgropat și am găsit un mitropolit neputrezit. Un sfânt martir!”.