Main menu

header

cotnari wide

708 28 1de Simona Lazăr

Și lor le datorăm respect, chiar dacă sacrificiul lor e prea puțin aclamat la momente festive. În majoritate, numele lor e puțin sau deloc știut. Totuși, dacă vorbești despre una dintre ele - Regina Maria a României - le cuprinzi pe toate, într-un efect (istoric) de metonomie: așa cum frunza înseamnă copacul, așa cum copacul înseamnă pădurea...

Femeile „înfeudate Reginei”, nelipsite de la căpătâiul răniților

Omul politic Constantin Argetoianu le numea pe ele, femeile care au stat în spatele „fronturilor” - cel al Primului Mare Război și cel al Marii Uniri, deopotrivă - cu aceste cuvinte: „cucoanele înfeudate Reginei”. Asta pentru că Regina însăși le era exemplu, tutore și camarad. Șeful misiunii diplomatice a Franței în Regatul României - în acei ani de restriște (1916-1918) -, Auguste Felix Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, avea să noteze următoarele cuvinte: „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari, se duce la gară pentru a-i primi pe răniți”. Asta se întâmpla încă înainte de a părăsi Bucureștiul și de a se retrage în exil (vremelnic, dictat de condițiile de război) în Moldova, la Iași. Iar odată trecut Milcovul, rolul ei și al femeilor care o însoțeau avea să fie copleșitor, în încercarea de a aduce vindecare și alinare celor atinși de schije și gloanțe.

Regina-soldat, Regina-infirmieră, Regina-mamă a românilor

708 28 2Țara avea nevoie de conducători de oști - iar aici ofițerii armatei române, de la Averescu la Prezan și Văitoianu, și-au făcut pe deplin datoria. Primii doi au și primit titlul de mareșal al României, ca urmare a faptelor lor, în război. Însă în spatele frontului, sute de femei puternice și devotate și-au dus și ele cum nu se poate mai bine „lupta” - și poate că meritau să primească și ele un titlu militar onorific. Regina Maria, singura dintre ele, a primit un supranume - în memoria neamului rămânând: Regina-soldat. „Soldat”, în acest caz, fiind egal cu „General”... sau poate cu „Mareșal”. S-a scris mult despre eroismul femeii care, alături de soțul său, Regele Ferdinand, primise coroana în vremi de restriște pentru întreaga Europă (primul mare război se pornise, ca un tăvălug, încă din 1914, iar România păstrase o subțire neutralitate până în 1916). Au scris despre ea istoricii, dar și contemporanii săi. I.G. Duca (liberalul român care avea să plătească în 1939 cu viața, pentru devoțiunea și patriotismul său) nota în memoriile sale despre tulburii ani de război: „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele sale, mergea din spital în spital. Cu dispreț desăvârșit de pericol, nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldați răniți și bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor. Ea a trăit atunci cea mai frumoasă pagină a vieții sale, o pagină pentru care România îi datorează o admirativă recunoștință”.

„Mulți soldați muribunzi mi-au șoptit cu ultima suflare că pentru mine luptaseră”

S-au țesut multe legende, la vreme de război, despre femeia aceasta care, e drept, nu s-a aventurat - asemeni altei eroine, Ecaterina (Cătălina) Teodoroiu - cu arma în mână la război. Dar ea avea pentru toți un cuvânt de îmbărbătare, mâini care să lege răni... Una dintre aceste legende o spun mai departe țăranii din satul Mănăstirea Cașin. Se zice că acolo, nu departe de linia frontului - se duceau lupte pe Valea Cașinului, pe Valea Oituzului, pe Valea Trotușului -, acolo i-ar fi murit în brațe un tânăr soldat. Era cel dintâi dintre toți cei pe care-i oblojise care se stingea sub ochii săi. Așa explică localnicii de ce, mai târziu, cuplul regal a plătit din fonduri proprii amenajarea Cimitirului Eroilor din satul băcăuan. Și tot prin această legendă explică de ce, câțiva ani la rând, Regina Maria a venit să petreacă Sărbătorile Pascale în biserica medievală din același sat - jilțul de lemn, sculptat de localnici, aflându-se și acum în micul muzeu al așezământului religios. Cât e adevăr și cât nu, în această legendă, nu știm, însă este sigur că emoțiile trăite atunci i-au marcat pe cei doi soți, care, în onoarea ostaşilor de la Cașin-Oituz-Cireșoaia-Târgu Ocna, au ridicat o biserică, în inima Bucureștilor, închinată eroilor din Primul Război Mondial, nu departe de Arcul de Triumf. Iar acea biserică se numește până-n ziua de azi: Mănăstirea Cașin. „Am fost alături de ei pretutindeni, în spitale, pe front și chiar în tranșee, i-am văzut transformându-se treptat din oameni scheletici, pe jumătate morți de foame, în ființe omenești robuste”, scria Regina, în jurnalul său, continuând așa: „Mulți soldați muribunzi mi-au șoptit cu ultima suflare că pentru mine luptaseră, pentru că eu eram casa, mama, credința și speranța”.

Perspectiva feminină asupra războiului

Ne-am amintit toate aceste lucruri când, la Arhivele Naționale ale României, am vizionat panourile și vitrinele cu mărturii din Primul Război Mondial. Alături de cercetătorul Anemari Monica Negru, am admirat și am „descifrat” o anumită secțiune a expoziției „Viața pe front în scrieri personale”, cea dedicată femeilor-eroine din spitalele din spatele frontului. „În epocă, un impact moral și uman deosebit a avut Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, prin Spitalul 113, pe care l-a organizat în Bucureștiul ocupat de germani și în care a asigurat nu numai ajutor pentru soldații răniți, dar... a ajutat și la evadarea unor soldați români din lagărele bucureștene făcute de Puterile Centrale”. Iată o întâmplare care îl are ca protagonist chiar pe unul dintre acești evadați, locotenentul Grindeanu. Acesta, după ce a evadat din lagăr, a reușit să ducă la Iași, la Regimentul Regina Maria, o epistolă scrisă de domnișoara Eliza Lambru. Ofițerul român istorisește acest lucru, scriind că ea a fost în- mânată destinatarului în ziua de 18 ianuarie „într-o pâine dusă de mine”. În expoziție, perspectiva feminină asupra războiului pune în centru rolul Reginei Maria, ale cărei însemnări zilnice se află la Arhivele Naționale. „Am selectat câteva dintre materialele realizate de Regina Maria. Observați, de exemplu, un articol despre prizonieri, o poezie pentru Regina Maria scrisă de un soldat și păstrată în caietele reginei și foarte multe fotografii - integral digitalizate acum de Arhivele Naționale -, în care regina se manifestă efectiv ca o soră medicală în ajutorul soldaților români din Primul Război. Observați prezența ei efectivă și afectivă pe front, în spitalele de la Coțofănești din apropierea frontului din zona Oituz, precum și a altor doamne care o susțineau”. Între acestea, se detașează sora Pucci, pe care o regăsim și într-o broșură editată chiar de Regina Maria.

Prințesa Alexandrina Cantacuzino a condus Spitalul 113

708 28 3O remarcăm şi pe Alexandrina Cantacuzino, cea care duce mai departe deviza neamului său de spiță voievodală: „Credință și patrie”. Spre deosebire de mulți membri ai protipendandei românești care au ales exilul, ea a preferat să rămână în Bucureștiul ocupat. Și nu a fost singura. Una dintre figurile puternice ale mișcării feministe din România și un personaj cu o înaltă conduită patriotică, cu o viață densă și demnă, dată de o puternică educație religioasă, soția Prințului Grigore Cantacuzino a decis să activeze pentru asigurarea supraviețuirii și a Rezistenței românești până la sfârșitul Războiului, indiferent de riscuri. „Povestea ei este prea puțin cunoscută, din păcate”, spune cercetătorul Anemari Monica Negru. „În București, ea a condus Spitalul 113. A sprijinit prizonierii români din lagărele Puterilor Centrale de pe teritoriul României ocupate, a continuat să întrețină și chiar să ridice școli - inclusiv gratuite -, pentru copiii celor mobilizați”. Ca membră a Crucii Roșii a condus, în epocă, probabil cel mai mare și mai modern spital din Bucureștiul ocupat, pe care l-a instalat în localul Institutului de fete - aflat, la vreme de pace, sub jurisdicția Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România (SONFR) - situat pe Strada Principatele Unite, la nr. 63. „O vedem aici pe Alexandrina Cantacuzino, directoarea spitalului amenajat, cum spuneam, într-un imobil școlar. Un spital amplu și modern, pentru vremurile acelea, cu peste 100 de camere, în care funcționau secții de chirurgie, sală de tratamente, depozit alimentar, cantină, sală de recuperări electro-mecanice, capelă. În același imobil, ființa și o școală de adulți, având în vedere interesul unor soldați de a învăța să scrie și să citească. La organizarea spitalului și-au adus contribuția omul politic Grigore Cantacuzino, care a donat importante sume de bani, și Banca Națională a României, care asigura un credit în fiecare lună, precum și Crucea Roșie Română, care a acordat asistență sanitară și sprijin medical”, spune Anemari Monica Negru. Compozitorul George Enescu a făcut și el donații către acest spital și către altele asemănătoare din București.

„Zânele” prizonierilor și răniților hrăneau 40.000 de persoane pe zi

708 28 4O altă doamnă care s-a implicat în chip deosebit în ajutarea bolnavilor, a orfanilor, ca și a deținuților români din lagărele Puterilor Centrale a fost Zoe Romniceanu. Într-un raport al SNOFR este scris astfel: „Timp de aproape două luni, singură a întâmpinat greutățile de aprovizionare și hrană zilnică a mii de prizonieri care se găseau în Capitală. Zoe Romniceanu, Alexandrina Cantacuzino și Eliza Greceanu, numite «zânele prizonierilor», au rămas cu îngrijirea acestor lagăre, în condițiile unor ierni foarte grele, 1916-1917, a epidemiei de tifos exantematic”. Zoe Romniceanu s-a îngrijit nu doar de prizonierii români din teritoriul ocupat de germani, ci, spune cercetătorul de la Arhivele Naționale, Anemari Monica Negru, „s-a implicat în mod deosebit și în corespondența cu prizonierii români dinafara României (Ungaria, Austria, Germania). Primea scrisorile, încerca să le transmită rudelor lor și să dea un răspuns de susținere acestor soldați”. Ea conducea Spitalul 111.

O altă doamnă importantă a epocii, Alexandrina Fălcoianu ne-a lăsat memoriile sale de război. Memorii despre războaiele balcanice și despre contribuția sa la Primul Război Mondial, prin intermediul Crucii Roșii și a ambulanței Crucii Roșii. Trebuie știut că, în condițiile în care guvernul român se afla în exil, la Iași, Crucea Roșie Română s-a împărțit și ea în două. Jumătate la Iași, sub conducerea lui Gheorghe Balș, jumătate în teritoriul ocupat, sub conducerea lui Marghiloman. Crucea Roșie era, practic, singura formă de administrație rămasă în teritoriul ocupat. Membre ale acestei organizații, femeile ale căror nume le amintim aici au avut grija celor rămași. La cantina militară din Gara Titu, Alexandrina Fălcoianu și Elena Sturdza hrăneau, în vara lui 1916, 40.000 de persoane pe zi. Apoi, în București, s-a aflat la conducerea Spitalelor 114 și 114 bis - asta până când nemții au rechiziționat Spitalul 114 pentru bolnavii lor, iar ea a fost mutată la conducerea Spitalului de Contagioși nr. 108 (situat în incinta fostului Azil de bătrâni). „Observați”, spune Anemari Monica Negru, „lista spitalelor din București și din România ocupată, conduse de femeile epocii, care n-au fost neutre, ci s-au implicat în eforturile de război. De exemplu, Calypso Botez a activat la Crucea Roșie din Galați”. Ei i s-au acordat mai multe decorații, între care: Crucea „Regina Maria”, „Avântul Țării”, „Crucea de Război”, Ordinul „Sf. Sava” în grad de ofițer, Ordinul „Sfântului Mormânt” în grad de ofițer. Un deceniu după război, o vom regăsi între primele femei-consilier alese în administrația Bucureștilor, ca deschizători de drumuri în mișcarea feministă. Urmând-o pe Regina Maria în Moldova, alte membre ale Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România s-au „înregimentat” pe acest front al infirmierelor de război, cum a mai fost numit. Maria Glogoveanu, care a activat ca secretară a SONFR, a organizat la Iași acțiuni caritabile, pentru fondurile necesare în spitalele militare. Elena Meissner a fost vicepreședintă a Crucii Roșii și a participat, ca soră medicală, la activitățile din spitalele ieșene, conducând, pentru o perioadă, Spitalul nr. 207 din Iași.

Zoe Rosetti-Bălănescu, „mămica ostaşilor“

708 28 5În iarna anului 1916-1917, cu temperaturi foarte scăzute, Alexandrina Cantacuzino a reușit să asigure combustibilul necesar pentru încălzirea saloanelor și a secțiilor medicale, aici fiind aduși și bolnavii de la alte spitale bucureștene - nr. 111 (situat în Școala Centrală de Fete), „Sf. Andrei”, „Caritas”, Spitalul de la Școala de Poduri, Spitalul Militar. În expoziție aveam să regăsim toate aceste informații într-un album de fotografii realizat încă din anul 1919. Tot la Spitalul 113 avea să funcționeze, o perioadă de timp, ca administrator, și Zoe Rosetti-Bălănescu. Aceasta a rămas în Capitală împreună cu fiica sa, în vreme ce fiii îi erau pe front, iar soțul se retrăsese la moșia din Moldova a familiei. Pentru devotamentul său, contemporanii au numit-o „mămica ostașilor”. În perioada în care a activat acolo, spitalul a crescut de la 300 de paturi la 700.

Doctoriţa Marta Trancu-Rainer, prima femeie chirurg

708 28 6Una dintre figurile emblematice ale româncelor-eroine din spitalele Primului Război Mondial este, fără îndoială, medicul Marta Trancu-Rainer, apreciată și ca prima femeie chirurg din România. Odată cu intrarea României în prima conflagrație mondială, ea devine medic militar cu gradul de maior - prima româncă având acest grad. În epocă, ea reușeşte să conducă în paralel Spitalul Colțea, cel al „Şcolii de Poduri şi Şosele”, precum și Spitalul de Chirurgie instalat în Palatul Regal, spital întemeiat la cererea Reginei Maria. Nu de puține ori, însă, o regăsim în spatele frontului, în spitalele de campanie, operând răniții, având-o ca... infirmieră, în ajutor, chiar pe Regina Maria. Imaginați-vă, doar, scena în care medicul Marta Trancu-Rainer cere infirmierei de rang regal un instrument necesar pentru a scoate un șrapnel sau a amputa un picior care nu mai putea fi salvat! „Cele două erau mereu împreună în marile spitale şi în spitalele de campanie, în mijlocul răniţilor de război”, scria dr. V.T. Terenţiu. Iar medicul care avea să poarte, peste timp, supranumele de „doctorița reginelor și a ostașilor răniți” ajunge să o opereze pe însăși Regina Maria, care își suprainfectase o rană pe care o avea la mână, din cauza expunerii sale la germenii din spitalul de campanie. Ea devine, în acea perioadă, medicul curant al Reginei Maria, apoi al fiicelor sale Mărioara și Ileana. O poezie cu titlul „Femeia doctor chirurg!” îi este dedicată de generalul Mateescu, un ofițer român care, căzând prizonier, ajunge în Germania, în „lagărul-spital Stralzund”. Deși aflat într-o grea condiție, generalul îi poartă o amintire plăcută și îi trimite aceste versuri de recunoștință: „În timpuri de astea grele și de vărsări de sânge/ Soția își caută soțul, mama copilul și plânge!/ Dar sunt femei născute, cu suflet, hotărâte/ care, nesocotindu-și sexul, cat’ răul să-l înfrunte.”