de Simona Lazăr
L-am întâlnit ani de-a rândul, de Ziua Marii Uniri, la Alba Iulia. Venea când pe jos, când cu trenul, din satul lui din Valea Jiului, de la Baru Mare. „Eu mi-s deodată cu țara!”, obișnuia să spună, deși el, Cornel Pârv, se născuse la 20 februarie 1920. Dar odată tot el m-a lămurit, că-i de pe când Marile Puteri recunoșteau, la Trianon, că „Ardealul îi parte firească din România Mare; că țările îs ca și oamenii - le trebuie recunoaștere, ca să nu tot fie doar copii din flori”. Pe el, pe Cornel Pârv, îl durea o țâră asocierea asta, că lumea-l judecase și pe el că e copil din flori... „dar batăr țara și-o primit dreptatea”...
„Primul meu botez a fost pe gheață”
Îmi aduc aminte de vorbele astea pentru că tocmai am aflat de ce-a lipsit Cornel Pârv la defilarea de anul trecut. Și la cea de-acum doi ani. Și de ce-o să lipsească, trupește, și la Centenar. Dar în spirit, va rămâne mereu o prezență insolită în Cetatea Marii Uniri. Bătrânul s-a stins la 18 martie 2016. La 98 de ani. Rememorez cum era când l-am văzut prima dată. Straiele sale vechi erau împodobite cu medalii de pe front și cu insigne. Pe cușma din blăniță de miel, tocită de vreme, strălucea cocarda tricoloră, ca lămpașul unui miner. Într-o mână ținea „bățul” (parul cu care se ajuta la mers, lemn lustruit de cât l-a purtat prin lume), iar în cealaltă, un drapel tricolor, cu capătul împodobit cu flori. Pe-un frig „de-ngheață și oul de corb”, a ajuns la Alba Iulia, în toiul nopții de Sânandrei. A venit tocmai de la Baru Mare, din județul Hunedoara, așa cum o făcea de câteva decenii, de fiecare dată, de Ziua Marii Uniri. Când m-am apropiat prima dată de el, mi-a zis: „Sunt de-o etate cu țara asta mare. Cu Unirea...”. Îi tremura bărbia când spunea „cu Unirea...”, însă, ca veteran de război ce se afla, și-a stăpânit lacrima și mi-a povestit cum a fost în iarna în care s-a născut. „Eu am vinit pe lume la 10 februarie 1920. Și era iarnă și frig, în februarie. Și nașa mea o mai avut o fată s-o ducă la botez și pe mine și-o alunecat pe gheață, și-am căzut toți, noi peste nașa care ne ținea în brațe... Primul meu botez a fost pe gheață”...
„Pârv Floare cu cei cinci copii din flori...”
Trasă la xerox și tăiată cu cuțitul, „cartea sa de vizită” are, deasupra numelui său, fotografia veche a unei femei frumoase, înconjurată de doi feciori și trei fetișcane. Sub fotografie sta scris: „Pârv Floare cu cei cinci copii din flori...”. „Cine este Pârv Floare?”, l-am întrebat. „Este mama mea”. „Și-al câtulea copil sunteți dumneavoastră?”. „Al patrulea”. Mi-a povestit că mamă-sa fusese în vorbă c-un fecior, Iancu Popa, care o lăsat-o grea. „Dar i-o zis lu’ bunicu’ că o s-o ia de nevastă, dar n-o mai luat-o. Și-o vinit pe lume soră mea, Elisabeta. Ea o fost cea mai mare dintre noi. După aceea, cine s-o mai ea, c-un copil din flori?”. O lacrimă i-a curs pe obraz și iarăși i-a tremurat bărbia. „Dar viața îi viață, doamnă, trebuie trăită. Ce era să facă, sărmana? C-o zis una în sat că mama o fost ușuratică, dar mi-o spus mie o doctoriță, la Fundeni, iaca așa mi-o zis: «Să te întorci în sat și să-i spui aceleia că ea îi ușuratică, pentru că nu vrea să facă un copil. Mama dumitale bine o făcut că o născut copii. Iaca, așa să-i spui, că o născut un copil și pentru mine, că eu nu pot să fac copii”.
„Răcănel”, cu toba și goarna agățate de gât
„Bade”, l-am iscodit eu din nou, „cât de greu vă era când erați copil?”. „D-apoi, greu, că ne dadea servitori. Eu am fost şi la dom’ prim-ministru Petru Groza slugă, pe la 10-12 ani. Da’ pe-atunci nu era ministru, era om ca toți oamenii, numai avea stare, să ție servitori. Plecam slugă... Am fost și copil de trupă de la 5 la 7 ani. Și mă bateau, mă trăgeau de cozoroc în sus și-mi dădeau picioare-n fund și-mi ziceau «nepotul cazanului». Și-mi ziceau «răcănel». Nu «recrute» sau «răcan», măcar. «Răcănel»... Aveam o tobă agățată de gât și-o goarnă în care suflam, ca să mă duc mai departe la muzică, ziceam eu... Ajutam la bucătărie, curățam cartofi pentru mâncarea de la cazan, ajutam la crăpat de lemne, ca să pună pe foc, să facă bucatele pentru Batalionul 7 Jandarmi. Eram copil de trupă și s-o legat cu premilităria...”.
Pe piept cu „Crucea militară”
Întrebările se legau una din alta: „Cum a fost războiul, bade?”. „Pentru mine n-a fost război, că mi-am rupt picioarele, când eram în retragere în nordul Ardealului, pe lângă Satu Mare. Treceam peste ape, peste poduri și, undeva, unde s-o gătat podul Clujului, era o localitate - cum îi zice, ia, seamănă cu numele la o piesă de șah, tura - Tureni. Și mai este și una Bouleni. Și acolo, la Tureni, a adormit șoferul cu 50 de militari care ne retrăgeam. Între noi și între unguri era o comisie de militari americani, canadieni și francezi. Aveam itinerar și noi, și ungurii, cât să ne retragem. Și nu ne mai dădeau româncele nici apă, dar ungurilor le veneau dinainte unguroaicele cu prăjitură, cu carne, cu vin și cu pâine. Și noi am băut apă din șanț și din pășituri de vacă sau de cal, și un plutonier bătrân, seara, n-o pus batista și o băut apa cu o salamandră mică, și-o crescut în el salamandra de s-o făcut de jumăta’ de kil. Și s-o dus la medicul regimentului să-i zică să i-o scoată din burtă și aista l-o-ntrebat: «Da’, ce, că doar n-oi fi rămas gravid?». Și i-o scos salamandra și-o pus-o într-un borcan cu spirt, s-o vedem și noi”. Deh, istorii de spus nepoților...! Observând însă că are pe piept crucea militară „1941-1945”, pentru cei cinci ani cât a durat războiul, întreb cum a obținut-o. „Am fost folosit curier și furier la companie. Scriam frumos, am avut darul ăsta și voința să scriu frumos... Da’ să vă spun cum o mai fost în război... Când treceau nemții spre Grecia, ei nu se dădeau jos din tren, dar dacă sta trenul într-o gară, ei dădeau pe geam mașini de aprins țigări și ciocolată. Când au trecut rușii către Berlin, trebuia să fugi din calea lor. A fost victimă de-a lor și-o bătrână de 90 de ani. Da’ aveau rușii cu ei o femeie, tunsă scurt - nu puteai să observi de la distanță că era femeie - și avea un pistol și mai trăgea în ei, ca să-i potolească, să nu facă armata rusă chiar de rușine. Asta a fost tot ce vă pot spune”.
Îi numea pe toți: „neamul meu”
După război, badea Cornel Pârv și-a terminat școala. „Mi-am luat și Bacalaureatul”. A stat în satul lui, la Baru Mare, și a făcut naveta la Petroșani. Nu chiar cât „naveta” asta la Alba Iulia, dar orișicât... „Opt kilometri pe jos și cincizeci de kilometri cu trinul, în fiecare zi”. A fost însurat cu fata primarului, unguroaică, și-au avut împreună o fată, care-o murit de cancer pe la 50 de ani. „O fost învățătoare la Hațeg”. De la fată i-au rămas nepoți și strănepoți. În ultimii ani de viață era măcinat de singurătate. Dar la Alba Iulia, la 1 Decembrie, se aduna cu oamenii din toată țara, numindu-i pe toți „neamul meu”. L-am întrebat odată: „Bade, vă văd aici în fiecare an de 1 Decembrie. De ce veniți la Alba Iulia?”. „Păi venim toți ca să cinstim această zi a Marii Uniri. Este o crimă să stai acasă, să nu vii”. Un sfat lăsat celor care vin după el? „Doresc ca tineretul să se pună la treabă, că numa’ dacă stăm la televizor și consumăm nu se poate, că s-or găta toate câte le avem și rămânem o țară în urma tuturora. De ce nu se vorbește mai mult de agricultură? Se zice că avem trei mii de milioane de hectare nelucrate. Când am fost eu mic, nu rămânea o palmă nelucrată. No, dar am vorbit destul. Vă mulțumesc frumos și vă sărut mâinile și tot ce vreau e să mă pomeniți și pe mine, când ăți mai ajunge la Alba Iulia”.
D-apoi, te-om pomeni, bade Cornel Pârv!