de Gabriela Niculescu
Sore Mihalache a reușit să-și împlinească visul de a deveni o artistă de succes într-un timp destul de scurt, dar nu fără trudă și frământări. Actrița din serialele „Pariu cu viața” și „O nouă viață” și membra trupei Lala Band are și o carieră solo în continuă ascensiune, în vara ce abia a trecut reușind să cucerească publicul cu piesa „Inima”, iar pentru această toamnă pregătește lansarea unui nou single. A jucat într-un lungmetraj, în regia lui Tudor Giurgiu, ce va fi lansat anul viitor, a deschis un atelier în care prind formă hainele desenate de ea, ce-i reprezintă stilul, și a reușit să-și ia și o scurtă vacanță în Cipru.
„Am făcut 14 ani de pian”
- La 5 ani ai cântat prima oară pe o scenă, la 11 ani făceai parte din trupa Dolly, iar la 18 ani vocea ta se făcea remarcată în trupa Crazy Win. De unde vine talentul tău și cum a fost drumul spre celebritate?
- Nu știu de unde vine talentul, știu doar că am cântat de mică, în casă, la grădiniță, peste tot. Nimeni din familia mea nu a cântat vreodată. Sunt singura care cânt și pur și simplu am avut noroc de părinți care mi-au susținut dorința de a face orice, chiar dacă nu aveam prea mult habar despre ceea ce voiam să fac. Talentul a fost cât a fost, dar au contat enorm munca și dorința de evoluție. Am făcut canto de mică, am studiat 14 ani pian, și astfel m-am dezvoltat. În showbizz am intrat la 11 ani, odată cu trupa Dolly, am mers la televiziuni, am început să cunosc oamenii din domeniu, însă cred că am fost mult mai conștientă la 18 ani, când am început să cânt cu Crazy Win, iar la 20 de ani am terminat acest proiect. Odată ce am început colaborarea cu HaHaHa Production, casa de producție a lui Smiley, și debutul în actorie, în proiectul „Pariu cu viața”, implicit în trupa Lala Band, deja știam cu ce se mănâncă această meserie și am fost mult mai atentă, pentru că mi-am dat seama că acela a fost un moment în care ori mă ia, ori nu mă ia, valul și cred eu că nu m-a luat.
- La 21 de ani tocmai terminasei Facultatea de Regie de Film și voiai să pleci în America, la un masterat în domeniu. Îți doreai să-ți clădești o carieră în cinematografie?
- Am studiat în paralel cu Regia și Comunicare și Relații Publice, la SNSPA. Am și lucrat ca PR online pentru o agenție ce aducea artiști internaționali underground în România. Îmi aduc aminte că aveam o senzație ciudată când stăteam la birou, scriam comunicate de presă, invitam lumea la concertele altor artiști și am realizat că nu asta vreau, că trebuie să fac cumva să-mi îndeplinesc dorința de a fi pe scenă, și lumea să vină la concertele mele. Revenind la întrebare, îmi doream să fac Regie înainte să termin facultatea, eram în ultimul an, chiar înainte de castingul pentru „Pariu cu viața”. Acesta a fost în decembrie, și răspunsul l-am primit în februarie, iar în perioada aceea voiam să știu exact ce fac cu viața mea după terminarea facultății. Dacă n-aș fi luat castingul, categoric aș fi plecat în America și m-aș fi orientat către publicitate, spre regie de reclame și videoclipuri.
- Deci acest proiect ți-a schimbat traiectoria vieții.
- Complet.
„Absolut tot ceea ce cânt este inspirat din ce trăiesc”
- Ai simțit vreodată că celebritatea te-a copleșit?
- N-a fost niciodată prea mult, însă nici până în ziua de astăzi nu m-am obișnuit cu paparazzii. În general, nu le dau prea multe motive să mă urmărească, pentru că nu ies în locuri aglomerate, iar dacă ies, îmi asum și încerc să nu fac nimic ieșit din comun. Timpul pe care mi-l petrec cu prietenul meu sau cu oricine altcineva nu-mi doresc să devină subiect pentru ziare. Viața privată este foarte importantă pentru mine, fiindcă fără ea nu ar exista cea profesională. Absolut tot ceea ce cânt este inspirat din ce trăiesc. Eu consider că sunt asumată, nu mă interesează viața sub lumina reflectoarelor, așa cum este promovată în România, pe mine mă interesează să fiu artist, iar un artist nu-și expune viața personală, el creează și își expune munca.
- Cum îți alegi piesele?
- Au fost momente în care băieții de la studio au venit cu un negativ care mă inspira, îmi trezea niște trăiri care mă definesc, și așa am scris versurile, după ce-am simțit. Au fost și momente în care eu aveam melodia în minte, inclusiv versurile, neștiind cum să explic exact cum sună, acesta a fost și cazul piesei „Dor să-ți fie dor”. Și i-am spus compozitorului că toba trebuie să sune precum bătăile inimii. I-am arătat la pian câteva acorduri, și în trei ore a ieșit piesa, a fost o revelație.
- Toate versurile sunt scrise de tine?
- Da, eu îmi scriu toate versurile. Nu pot să cânt o piesă scrisă de cineva pentru mine, deoarece nimeni nu mă cunoaște așa cum mă cunosc eu.
„Dacă o piesă se potrivește cu starea sufletească, o fredonez de cinci ori mai bine”
- Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-ai trăit pe scenă?
- Mi s-a întâmplat în primăvara anului 2013, eram în turneu național cu Lala Band, am avut mai multe evenimente în aceeași zi la București, apoi am plecat la Chișinău. Eram foarte obosită, imunitatea mea era scăzută și era destul de frig. Am răcit în acea seară, în drum spre Chișinău am făcut febră și nu am mai putut vorbi. Am făcut pauză vocală o zi, am stat în hotel, apoi, la concerte, în următoarele zile, am cântat, dar fără să pot vorbi. Îmi era jenă față de public, că nu puteam cânta la nivelul la care-l obișnuisem, și-mi era și frică, pe de altă parte, pentru că nu este indicat să cânți când gâtul te doare atât de tare, încât nici nu poți vorbi.
- Alți artiști aleg să facă playback în astfel de situații.
- Ar fi fost o lipsă de respect din partea mea față de cei care au plătit bilete la concert. Nu am făcut niciodată playback pe scenă, doar în emisiuni, unde nu există condiții tehnice pentru live. Eu chiar sper ca în curând să cânt și cu trupă, dar tranziția nu este simplă, pentru că un band implică mai multe costuri pentru organizatorul spectacolului.
- Cum reușești să depășești stările mai puțin bune, inevitabile de multe ori, atunci când ești în fața publicului?
- Publicul simte starea sufletească, dar aici intervine și faptul că eu fac ceea ce-mi place. Când urc pe scenă, nu mă mai pot gândi la altceva sau, dacă o piesă se potrivește cu starea mea sufletească de moment, o fredonez de cinci ori mai bine.
„Iubesc sporturile extreme”
- De curând ai avut și o colaborare. Despre ce este vorba?
- Băieții de la Bere Gratis au compus piesa „Noapte caldă”, s-au gândit că s-ar potrivi vocea mea pentru ea, și așa am făcut o colaborare pe nepusă masă. Urmează să fie lansată în curând, pentu că am filmat și un videoclip.
- Știu că ai jucat într-un lungmetraj în regia lui Tudor Giurgiu. Când va fi lansat?
- Este un film psihologic, care se va lansa în primăvară, iar personajul meu se numește Alina. Abia aștept să văd produsul final și sunt extrem de onorată pentru această ocazie.
- De unde vine pasiunea pentru senzațiile tari și ce sporturi extreme ai încercat până acum?
- Iubesc sporturile extreme, iar pasiunea a început pe la 14 ani, când am plecat cu părinții și cu prietenii în Austria și am încercat snowboardul, care mi-a plăcut. Anul trecut am încercat wakeboardul, același lucru, dar pe apă, tras de șalupă, iar pentru videoclip am făcut parașutism. În afara sportului extrem am făcut și patinaj artistic timp de opt ani, dar nu de performanță.
„Sushi este plăcerea mea vinovată”
- Ce alte pasiuni mai ai?
- Moda, îmi place să citesc, cumpăr cărți mereu, nu apuc să le citesc pe toate, dar le cumpăr, filmele, dacă tot am terminat facultatea de regie, îmi plac nespus. În primul an de facultate m-am ambiționat și am regizat primul videoclip al trupei Play and win și am zis că, dacă nu voi ajunge acolo unde-mi doresc, la o carieră internațională în muzică, mă voi reprofila pe regie.
- Cum arată vacanța ideală pentru tine și unde ai petrecut-o anul acesta?
- Am fost în Cipru cinci zile. Nu a fost o alegere inspirată, pentru că mi-am dorit vacanța ideală, adică plajă, liniște, taverne locale, fără agitație, iar stațiunea respectivă era mult prea gălăgioasă pentru mine. Îmi doresc foarte mult să ajung în Thailanda.
- Ce plăceri „vinovate” ai?
- Sushi este plăcerea mea vinovată. De când și-a deschis Dima restaurantul, am devenit clientul său fidel.
„Au fost foarte puțini cei care au crezut în mine așa cum am crezut eu”
- Care-s bucuriile tale mărunte?
- Îmi place să stau. După o zi plină îmi place să stau pe canapea la mine acasă. Îmi place să mă joc cu cățelul și să plec câte o zi, nu mai mult, să mă plimb.
- Dar cele mărețe?
- Realizările pentru care muncesc, care mă bucură atunci când se întâmplă. Nu am fost mereu susținută, au fost foarte puțini cei care au crezut în mine așa cum am crezut eu. Pun mult suflet în tot ceea ce fac și mă bucur enorm când realizările sunt pe măsura implicării mele. De exemplu, acum deschid un atelier de haine care se va numi „Hard coeur” by Sore. Asta pentru că foarte multe fete mă întreabă constant despre ținutele mele și m-am decis să fac haine pentru cei care-mi admiră stilul. Eu le desenez pe toate, iar oamenii din atelier le confecționează. Nu sunt creator de modă, ci doar ofer șansa cuiva de a-mi „împrumuta” garderoba, stilul meu, hippie glam. Este un proiect pe termen lung și reprezintă o provocare pentru mine, fiindcă n-am mai avut niciodată de-a face cu afacerile.
- Știu că ești într-o relație, dar spune-mi cum trebuie să fie un bărbat pentru a te cuceri?
- Îmi doresc un bărbat inteligent, care să mă facă să râd, să fie matur și mai cu picioarele pe pământ decât sunt eu ca artist, femeie și copil. Uneori e nevoie de cineva care să te mai pondereze. Dar niciodată n-am ales să fiu într-o relație cu cineva de la care să am așteptări, mereu m-a luat prin surprindere faptul că aceea a fost alegerea mea.
- Cum te menții în formă?
- Nu fac nimic ieșit din comun. Am și gene bune, mama are un ten minunat și neridat. Fac doar sport și încerc să nu mănânc des prostii care, din păcate, îmi plac. În general, mănânc sănătos și nu consum dulciuri. Nu merg la sală constant, merg uneori, dar prefer sportul în aer liber, bicicleta, rolele, kangoo jumps, placa pe apă, dar și concertele mă țin în formă.
„Când aş fi vrut să renunţ la cântat, s-au întâmplat lucruri frumoase“
- Care a fost cel mai dificil moment din viață și cum l-ai depășit?
- Am avut norocul să nu trec prin perioade chinuitoare, slavă Domnului, n-am pierdut pe nimeni drag. Profesional, am avut o perioadă mai grea, înaintea serialului, atunci când voiam să lansez prima piesă solo. Tot compuneam și simțeam că nu este ceea ce trebuie, aveam senzația că nu se leagă nimic, și m-am gândit că poate a fost doar în mintea mea faptul că ar trebui să fac asta, iar exact în momentul în care aș fi vrut să renunț la cântat s-au întâmplat lucruri frumoase. Eu ajunsesem la casa de producție a lui Smiley cu un an și jumătate înainte de filmări și eram oarecum în testări, voiam să văd pe ce gen merg și care ar fi mesajul pe care ar trebui să-l transmit. Dar apoi am avut noroc cu ce a urmat, deoarece m-au și tuns pentru serial, și astfel am fost reperată ușor de la început. Însă, atunci când voiam să renunț simțeam că ceea ce se cere pe piața de profil este sub nivelul la care eu visam să fac muzică. Am respins întotdeauna ideea de a mă dezbrăca pe scenă, am înțeles că asta vinde în era noastră, dar pe mine nu mă reprezintă, și eu nu asta vreau să ofer publicului meu.
„Am foarte multe cunoştinţe, dar prieteni, puţini“
- Am văzut că ieși în oraș cu părinții tăi. Cum e relația ta cu ei?
- Avem o relație foarte bună. Ei stau în afara Bucureștiului și mi-e greu să ajung la ei, și atunci preferăm să ne întâlnim undeva, în oraș. Sunt niște oameni foarte faini și sunt foarte tineri în trăire. Acum, spre exemplu, s-au întors din China. Mama întotdeauna a încercat să iasă din tipare, și cred că asta mi s-a transmis. Relația noastră chiar este una de prietenie, niciodată nu am avut vreo jenă în a spune ceea ce gândesc, iar ai mei nu au avut acea replică: „Eu sunt părinte, eu știu mai bine!” Mereu ne-am consultat.
- În afara lor, cine-ți este alături la bine și la greu?
- Acei puțini prieteni, dar adevărați. Am foarte multe cunoștințe, dar prieteni am foarte puțini. Iar acest fapt l-am conștientizat în momentul în care am devenit foarte ocupată cu proiectul „Pariu cu viața”, asta pentru că încă nu știam cum să fac față unui program atât de încărcat, cu ore puține de somn și nu mai apucam să mă văd cu nimeni. Prietenii adevărați au înțeles, și când eu nu reușeam să-i sun, mă sunau ei, fără să-mi reproșeze, iar ceilalți au rămas cunoștințe.