de Sorin Dumitrescu

Sâmbăta, stabilimentul pentru seniori „LUXAB”, de pe strada Occidentului (nici nu se putea un nume mai potrivit cu condițiile cu adevărat speciale de aici), forfotește mai puțin decât în celelalte zile ale săptămânii în această perioadă toridă de vară. Poate de vină să fie și faptul că aparținătorii celor care au făcut aici o a doua casă mai fug și ei prin concedii, ieșind din rutina zilnică a orelor de serviciu. Cert este că pășind treptele cu nerăbdarea de a-l avea în față pe omul care timp de cinci ani a făcut parte din „flotila” auto a familiei lui Nicolae Ceaușescu în anii regimului comunist te întâmpină mai degrabă o liniște binefăcătoare, „spartă” doar de una sau două întâlniri din sala de vizite de la parter. Ca să ajungi la domnul Anton Gardinschi iei ascensorul până la etajul 5. Acolo, în salonul de patru persoane te întâmpină un bărbat care se vede că a fost cândva puternic. Dar acum diabetul în stare avansată care-l chinuie de mai bine de 20 de ani i-a mutilat viața, la propriu: a trebuit să i se amputeze un picior, iar în spatele capului poartă cu greu, de ani și ani, o ciudată (și de privit...) povară ca un ou de struț: o spargere de vase la cap, inoperabilă din cauza diabetului, și excrescența s-a tot mărit și a căpătat dimensiuni considerabile. Dincolo, însă, de aceste probleme de sănătate pe care și le duce cu mare demnitate, Anton Gradinschi se dovedește, la 79 de ani, un interlocutor deosebit de agreabil, extrem de lucid, care vorbește cu mare naturalețe și fără nicio reținere despre perioada când se afla des în preajma celor mai puternici doi oameni din țară la acea vreme.

„La 7:00 dimineața, la poarta locuinței din Bulevardul Primăverii, erau mai multe Volgi negre cu motoarele pornite și el își alegea cu cine pleca”

- Cum ați ajuns, domnule Gradinschi, conducătorul auto al cuplului Ceaușescu?

- M-am născut în Republica Moldova, la Mihăileni și familia mea a ajuns în România în Al Doilea Război Mondial și s-a stabilit la Iași. Visam să mă fac medic, așa cum au fost o soră și un frate de-al meu la Suceava, dar destinul mi-a pregătit altceva. Am ajuns să intru în Miliție, asta a însemnat schimbarea domiciliului, la București, și am fost dat la „Rutieră”, învățând să conduc pe mai multe mijloace de transport, în special pe autoturism și pe motocicletă, ultima fiind preferata mea, prin excesul de adrenalină pe care îl trăiești. Într-o zi am fost chemat la IGP și, împreună cu alți colegi, am alcătuit un grup de 15 persoane care din acel moment am primit misiunea de a fi, prin rotație, la dispoziția familiei Ceaușescu. Așa a început o perioadă unică din viața mea. La 7:00 dimineața, la poarta locuinței din Bulevardul Primăverii, erau mai multe Volgi negre cu motoarele pornite și Nicolae Ceauşescu, care în fiecare dimineață mergea la birou, la Comitetul Central, înainte de ora 8:00, își alegea cu cine pleca.

- Când erați de serviciu și ajungea la sediul Comitetului Central, dumneavoastră ce făceați?

- Eram obligat să rămân la garajele de la sediul Comitetului Central și să aștept dacă brusc ar fi dorit să mergem în vizită pe undeva. Bine, de regulă aceste vizite erau programate din timp, erau anunțați secretarii de partid din întreprinderi și instituții să pregătească oamenii de vizită, dar mai avea și momente, mai rare, când voia să meargă prin surprindere. Așa s-a întâmplat, la un moment dat, când m-a chemat să plecăm la Măgurele, unde era fiul său, Valentin, șef. Numai că s-a răzgândit după ce a fost informat că Valentin a refuzat să scoată oamenii din activitate pentru a-l primi pe el, spunând că poate foarte bine să îi vadă la locurile lor de muncă dacă vrea să vină, ceea ce lui Nicolae Ceaușescu nici nu i-a convenit și nici nu i-a plăcut.

„Mutatul disciplinar cu serviciul într-un loc mult mai dificil din toate punctele de vedere era la ordinea zilei”

- Ce îl putea deranja dacă, în loc să stea oamenii aliniați ca la bâlci, i-ar fi vizitat și ar fi vorbit cu ei chiar la locul lor de muncă?

- Marea lui plăcere era să facă toate aceste vizite mai puțin pentru a vedea cum merg treburile pe acolo și la fel se întâmpla și când se ducea prin piețe. Era înnebunit, toată fața i se umplea de plăcere când îi auzea pe oameni scandând „Ceaușescu, PCR!” sau „Ceaușescu și poporul!”. De fapt chiar el impusese aceste sloganuri, au fost create la dispoziția sa expresă. Dacă pe unde ar fi mers i s-ar fi părut că nu se strigă ca lumea, nu era apoi prea bine pentru secretarii de partid, cărora li se aducea acuzația de neglijență sau de lipsă de interes. Dacă i se părea că nu a ieșit ceva după gustul lui, era vai și amar de cei considerați vinovați. Secretarii de partid erau primii trași la răspundere, dar aveau de suferit și oameni obișnuiți. Mutatul disciplinar cu serviciul într-un loc mult mai dificil din toate punctele de vedere era la ordinea zilei.

- La fel era și partenera lui de viață?

- Nici vorbă! Pe ea o plictiseau aceste vizite, mai ales prin piețe. Nu scotea o vorbă, cel care dialoga de zor era doar tovarășul, i se părea că le știe pe toate. Pe ea o aranja cel mai mult să stea undeva ferită de ochii lumii și să facă lucrul care îi plăcea cel mai mult și pentru asta nu îi lipsea nici acasă, inclusiv pe timpul nopții, obiectul care o bine-dispunea. E vorba despre sticla de whisky, evident de whisky de cea mai bună calitate, nu de pe piața noastră. Asta o știu de la camerista unguroaică pe care o avea, bea destul de des, chiar și noaptea. Sticla stătea lângă pat și când avea chef o desfăcea. De foarte mulți ani cei doi nu dormeau împreună, avea fiecare dormitorul lui. Când aveau ceva de vorbit, se întâlneau în living și discutau.

„De mult timp nu mai duceau o viață de cuplu și doamna avea un favorit, care era ofițer de Securitate”

- De el am înțeles că majoritatea timpului obișnuia să o petreacă la biroul de la Comitetul Central, unde avea butoanele de legătură cu miniștrii, pe care apăsa să vină imediat la ordinul său. Dar „Întâia doamnă” a țării cu ce își ocupa timpul?

- Mult timp ea nu a contat în peisajul politic, dar nu mai știu la care Congres el a fost cel care a făcut din Elena un om important în stat. Foarte des mergea la „Apaca”, unde i se confecționa garderoba, așa cum și toate hainele lui Nicolae Ceaușescu erau realizate tot acolo. Evident, cu materialele cele mai bune și mai fine aduse de afară, lor plăcându-le în special calitatea materialelor aduse din Anglia.

- Cât adevăr și cât este legendă în faptul că s-a spus că „tovarășa” mai avea și ea din când în când anumite nevoi și dacă punea ochii pe vreun bărbat anume nu se lăsa până nu îl aducea în preajma ei?

- Nu chiar așa, nu era genul care să schimbe bărbații des. Dar, într-adevăr, ei de mult nu mai duceau o viață de cuplu și doamnei, mai ales când consuma whisky, îi venea cheful și își chema favoritul. Era un ofițer de securitate cel care beneficia de favorurile Elenei, dar beleaua pentru amândoi s-a produs când el s-a îmbolnăvit de diabet și nu a mai putut să îi ofere „seriviciile” lui. Bine, nu a pățit nimic grav, doar a fost trecut pe linie moartă și trimis mai departe, pentru protecția ei.

„Tovarăşul“ trebuie să câştige întotdeauna

Misterul inginerului dispărut și al cisternei încărcată brusc

- Care dintre ei avea un comportament mai bun, mai făcea câte o faptă bună pentru oameni?

- El, fără îndoială. Ea era foarte răutăcioasă, nu îi plăcea să ajute pe nimeni. Despre ea se spune, la asta nu am fost de față, dar mi-au povestit băieții de la Securitate cu care ne intersectam zilnic, faptul că nu ar fi fost deloc străină de dispariția misterioasă a unui inginer. Era vorba despre un proiect al acestuia privind producerea de piele întoarsă și ea l-a chemat pentru a-i cere să îi cedeze ei proiectul. Omul a refuzat, era foarte bun pe treaba lui, îl știam și noi și i-a răspuns că are brevet de invenție și nu poate ceda munca lui. Un lucru este sigur. În foarte scurt timp nu l-a mai văzut nimeni, iar o cisternă cu produse abrazive a fost brusc încărcată, deși nu ar fi trebuit și unii au făcut legătura dintre brusca dispariție și umplerea neașteptată a cisternei. Repet, nu am văzut eu personal, dar știți cum se spune că nu iese fum fără foc.

- Credeți că a fost aruncat în acea cisternă?

- Repet, nu a văzut nimeni așa ceva, dar dumneavoastră cum legați dispariția inginerului de faptul că o cisternă care trebuia să stea goală, brusc a fost încărcată? Nu ai cum să nu faci conexiunea. Cert este că, după aceea, Elena Ceaușescu a preluat dosarul cu lucrarea.

„El nu fuma şi nu bea, în schimb îi plăceau filmele pentru adulți”

- Cum se pregătea Securitatea și flotila dumneavoastră auto când vreunul dintre ei sau amândoi voiau să iasă la recreere din București, fie la vila de la Neptun, fie în vreo locație la munte?

- Era mare tam-tam. Întâi se făcea verificarea la sânge a respectivelor locații, să nu le lipsească nimic, iar oamenii care făceau serviciile acolo erau și ei folosiți prin rotație, nu erau niciodată aceeași. Apoi, pe durata șederii, fie la Neptun, fie la munte, doamna ieșea și se plimba, iar el, alături de un colonel care vorbea perfect engleza și îi traducea, viziona cu mare plăcere pelicule pentru adulți. După ce plecau, băieții de la Secu din zonă intrau și se uitau și ei la filmele lui nea Nicu. Nu fuma şi nu bea, în schimb îi plăcea să privească aceste spectacole erotice sau porno.

- El nu avea pe nimeni care să îl binedispună cum făcea Elena?

- Niciodată nu l-am văzut pregătind venirea vreunei femei și nici cu el nu am mers niciodată undeva unde să îl aștepte cineva. Nu era genul de bărbat căruia să-i placă aventurile, deși viziona frecvent filme „fierbinți”. Plăcerea lui maximă era să fie adulat de mulțime, să i se strige numele. Cred că asta îl făcea mai fericit decât dacă ar fi fost în intimitate cu vreo femeie.

„Cel dintâi vânător al țării” adora să împuște cât mai multe rațe, fazani sau sitari și porci mistreți

- Știu că era obiceiul ca oamenii să îl aștepte pe unde mergea în vizită de lucru și să îi dea plicurile cu problemele lor. Le studia, căuta să rezolve acele neajunsuri?

- În primul rând că nimeni nu avea voie să se apropie, nici măcar să dea un plic, la mai puțin de 20 de metri de locul unde era el. Erau opriți de cordonul de securiști. Aceștia preluau mesajele de la oameni, de unde plecau la alt departament, erau deschise, controlate să nu aibă vreo substanță explozibilă sau otrăvitoare, iar scrisorile în care era criticat sau insultat erau imediat aruncate și cei care le scriseseră erau apoi chemați să dea explicații la Securitate. Rămâneau doar cele în care oamenii cereau ceva. Dădea ordin să se rezolve, fără a citi prea multe. Țin minte că, după o astfel de scrisoare, a ajuns la un liceu din Pajura și a ajutat un profesor să se pensioneze pentru că, din lipsă de cadre, directorul nu îl lăsa să iasă la pensie. A mai făcut, dar rar, drumuri prin țară, la familii care îi ceruseră ajutor, dar erau cazuri puține.

- Ce pasiuni avea Ceaușescu?

- Cea mai mare pasiune a lui era să împuște rațe, fazani sau sitari și porci mistreți. Obligatoriu trebuia să vâneze cât mai multe, el să fie cel mai bun, nu avea voie să iasă altul înaintea lui, trebuia să fie cel mai mare vânător al țării. Apoi, când mai mergea la palatul de la Snagov, avea două jocuri preferate, la care îi chema pe miniștri. Unul era aruncatul unor cercuri în vârful unui băț, la care era foarte priceput și se bucura ca un copil, și al doilea era voleiul, dar, pentru că el era scund de înălțime, în mod special fileul fusese lăsat mult mai jos pentru ca să poată trage în terenul advers. În mod neașteptat, sărea destul de sus, deși nu ai fi dat doi bani pe fizicul lui. Toți care jucau cu el știau lecția că „tovarășul” trebuie să câștige întotdeauna și făceau ce se putea pentru a-i înlesni victoria.

„Cel mai iubit fiu al poporului” şi „savanta de renume mondial” au devenit în decembrie ’89 „sângerosul dictator” şi „sinistra sa soţie”

„Ceauşescu nu obişnuia să meargă în zona secuiască sau la Timişoara de frica unui atentat şi trimitea sosia, pe nea Nae din Periş“

- Îi era frică de ceva, de atentate, să nu fie otrăvit, să meargă într-un loc?

- Da, era foarte fricos, se temea de ideea de a-i face cineva rău. De aceea nu obișnuia să meargă în zona secuiască, unde aflase că nu e deloc iubit și îi era teamă că ar putea fi victima unui atentat. Şi nici la Timișoara nu îi călcau pașii din aceleași motive. De altfel, zilnic, din momentul în care plecam la birou pe traseu era o armată de securiști, de lunetiști bine mascați. Vedeai din pom în pom indivizi în costume negre care supravegheau orice deplasare, cât de scurtă. La fel se întâmpla și peste tot unde mergea în vizită de lucru, totul era pregătit și verificat cu măcar 24 de ore înainte. La celebrele aniversări de 23 august copiii care ajungeau la el să îl pupe și să îi ofere flori întotdeauna au fost numai copii de securiști, milițieni, ai membrilor din conducerea PCR, nici un copil obișnuit nu ajungea în preajma lui.

- S-a vorbit mult despre faptul că din această temă de a nu fi asasinat ar fi avut mai multe sosii...

- Nu a fost vorba decât despre o sosie, nea Nae din Periș, pe care l-am cunoscut bine și care pot să jur că semăna cu Ceaușescu exact ca două picături de apă. Când erau informații conform cărora ar fi o situație mai tensionată undeva, nea Nae mergea în locul lui și nimeni nu și-a dat niciodată seama că era altă personă decât șeful statului. Nea Nae era pregătit dinainte unde se va merge, singura lui problemă o reprezenta faptul că vorbea foarte puțin spre deosebire de Nicolae. Oricum, nu o dată a fost sosia lui și chiar nimeni nu a bănuit ceva nelalocul lui.

„Toţi cei 15 bărbaţi din corpul de escortă am fost înlăturaţi sub vina de neglijenţă după ce «prinţişorul» Nicu, beat fiind, a omorât cu maşina o studentă“

- Ați beneficiat din punct de vedere material de faptul că ați fost în preajma cuplului prezidențial în cei cinci ani?

- Mă credeți sau nu, doar o singură dată mi s-a dat echivalentul unui salariu pe o lună. În rest, îmi primeam salariul și atât. Nu erau deloc oameni darnici. Dar atunci, pentru că mergeam spre mare, eu eram pe motocicletă, alt coleg era la volan, și nici măcar faptul că era Volga prezidențială nu ne ajuta să facem pârtie să trecem, m-am suit în picioare pe motocicletă, am luat o portavoce și mi-am riscat viața pentru că puteam să cad oricând strigând să ni se facă loc. A fost foarte impresionat și a decis acea unică premiere.

- Ați stat cinci ani în preajma cuplului prezidențial. După această perioadă ați plecat dumneavoastră sau v-au dat altă misiune?

- În 1981 a avut loc plecarea mea în cadrul Miliției, nu din voia mea. Probabil că știți că „prințișorul” Nicu, un mare derbedeu, a fost autorul unui accident mortal, pentru care alții au fost găsiți vinovați. Eram acolo când a venit spre dimineață dintr-un club, beat. S-a certat cu maică-sa, care a început de nervi să îl lovească în cap cu geanta și i-a dat până s-au rupt toartele. Când s-a întâmplat asta, Nicușor a profitat de moment, a zbughit-o pe ușă și marele nostru ghinion a fost că a găsit BMW-ului colegului Rășchitor cu cheile în contact. Așa ceva nu trebuia să se întâmple, a fost o mare greșeală a lui. „Prințișorul” atât i-a trebuit, s-a suit la volan beat mort și a plecat spre centru. Noi am plecat pe urmele lui, dar nu imediat, a durat cam cinci minute. Timp suficient ca nebunul să zboare pe șosele și la trecerea de pietoni din zona Aviatorilor să spulbere o studentă care traversa neregulamentar. Nu mai puțin de 17 metri a proiectat-o în aer și nu a avut nicio șansă. Nicu era cu niște blugi și o cămașă roșie, s-a dat imediat jos și a rupt-o la fugă sub privirile șocate ale celor care asistaseră fără voia lor la scenă. Urmarea a fost că toți cei 15 care alcătuiam corpul de escortă am fost înlăturați sub vina de neglijență, iar colegului Rășchitor, pentru că a avut cheile în contact, i-au dat inițial cinci ani de închisoare cu executare la locul de muncă, după care i-a apucat mila și au schimbat în cinci ani cu suspendare.