de Ştefania Băcanu
Costi Diţă, cel care îi dă viaţă lui „Giani” în serialul „Las Fierbinţi”, este deseori identificat cu îndrăgitul personaj. În realitate, sunt doi bărbaţi complet diferiţi, iar cariera lui Constantin Diţă nu este legată doar de comedia de la PRO TV care a stârnit hohote de râs şi a creat o adevărată isterie în toată ţara. Este un actor de teatru şi de film extrem de talentat, cu proiecte finalizate şi alte câteva în derulare, care îi ocupă aproape tot timpul, dar o face cu plăcere şi dedicare totale. Dacă în serial joacă rolul unui „pierde vară”, care încearcă orice combinaţie i-ar putea aduce bani, cu minimum de efort, în realitate, Costi este un bărbat responsabil, soţ şi tată devotat, implicat 100% în toate activităţile pe care le are. Viaţa lui ar putea fi un scenariu de film sau cel puţin un act dintr-o piesă de teatru, pentru că nu a avut deloc timp să se plictisească şi a trăit la maximum fiecare experienţă prin care a trecut, bună sau rea. Din fiecare a învăţat ceva.
„Vreau să ajung ca Amza Pellea, Dem Rădulescu, Toma Caragiu”
- Costi Diţă este un actor celebru, foarte apreciat de public. Cum era copilul Costi Diţă?
- Extrem de retras, extrem de timid şi tăcut. Nu are nicio legătură cu ceea ce sunt eu astăzi. Am mai întâlnit treaba asta, oameni care în copilărie au fost foarte timizi, acum au ajuns actori și sunt extroverți. În adolescență, țin minte că, scăpasem cumva de timiditate și cei de la bloc erau fascinați de felul în care le povestesc. Se așezau în jurul meu și mă ascultau, țin minte treaba asta.
- Ce îţi vine în minte când te gândeşti la copilărie?
- Îmi vin în cap Socului, Pantelimon, Complexul de Sănătate, blocurile alea construite la bulevard și în spatele lor grămezi imense de pământ. Era, cumva, în construcție toată treaba și noi ne jucam printre blocuri și movile uriașe de pământ. O copilărie activă, fericită din punctul ăsta de vedere. Fac parte din generația aia de copii cu cheia de gât, ne jucam pe stradă de dimineață până seara.
- La ce visai? Care erau planurile tale?
- Foarte târziu mi-am dat seama ce vreau să fac. Am fost în toate direcțiile până am terminat liceul și atunci mama mi-a zis: „Du-te la actorie!”. Și aici e o altă poveste, cum am dat eu la teatru și de ce a zis mama să fac asta, în condițiile în care nu aveam o direcție foarte clară, eram destul de împrăștiat. Acolo am realizat, când am dat examenul, că asta îmi place și asta vreau să fac pentru tot restul vieții. Și de acolo au început planurile… că vreau să muncesc foarte mult să ajung ca Amza Pellea, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, George Constantin.
„E o șansă să întâlnești oameni în drumul tău care să te ajute fără niciun fel de interes”
- Ce ai făcut după ce ai terminat liceul?
- Am muncit, doi ani. Eram destul de împrăștiat, mă și îndrăgostisem, și am considerat că e suficient liceul, că acolo ne oprim. După care a intervenit și mama care mi-a zis: „Deschide ochii și mergi mai departe”. De cum am terminat liceul a zis să dau la actorie, și cumva mi se părea atât de departe treaba asta și de irealizabilă, în fine. Am păcălit-o, i-am zis că nu mai sunt locuri, mă îndrăgostisem, am început să lucrez, dar în al doilea an a venit cu broșura facultății cu datele de examen și am fost cumva forțat să dau admitere. În momentul în care am intrat la examen am realizat că-mi place mult de tot încât vreau să fac asta cu orice preț. Am întrebat-o pe mama, ani mai târziu, de ce a insistat să dau la actorie, pentru că în afară de cei din fața blocului care ziceau „mamă, cum povestește Costi”, nu aveam niciun alt reper care să ducă acolo și mi-a zis: „Am văzut că la aia nu erai bun, la aia nu erai bun, poate la asta ești bun!”. Dar, după liceu, am muncit în vreo patru locuri, și în supermarket, și într-un depozit, și la mall, pizzerie, am făcut multe.
- Ţi-a spus cineva că ai talentul necesar?
- Am avut această șansă să întâlnesc în drumul meu foarte mulți profesori, mentori. Mă consider foarte norocos, e o șansă să întâlnești oameni în drumul tău care să te ajute fără niciun fel de interes. Oameni care văd că ai talent și care să dorească să te învețe să fii mai bun. Inclusiv examenul, în prima zi, am dat examenul, evident că eram slab pregătit pentru că nu înțelegeam foarte bine ce vor de la mine. Și prima profesoară a ieșit pe hol și mi-a zis că nu o să-l iau pentru că am fost extrem de slab pregătit, dar să mă pregătesc pentru următorul, care era peste o lună, pentru că am talent. Ea a fost prima persoană care mi-a dat credit.
- Ai picat prima dată. Ai fost dezamăgit?
- Am plecat atunci, nici n-am mai stat să văd rezultatele pentru că am știut că nu o să-l iau. Am înțeles că eram slab pregătit. A fost suficient că am intrat în lumea aceea și ascultasem ce vorbeau oamenii, erau alte discuții decât în Pantelimon, ca să zic așa. Era alt limbaj, altă demență! Am plecat setat că trebuie să mă pregătesc pentru următorul examen. Țin minte că am ajuns acasă, m-am întâlnit cu tata și m-a întrebat ce am făcut și i-am zis ceva de genul că am picat, dar că o să dau până iau. Practic s-a pus „locomotiva pe șină” în acel moment.
„Dacă am ceva de pregătit, întotdeauna repet până la demență”
- La ce clasă ai intrat până la urmă?
- Prima dată am dat la o facultate particulară de actorie și aici s-a întâmplat povestea asta cu profesoara. Și, până la urmă, am intrat a doua oară tot la particular, pentru că era sesiunea înainte de ATF. Am intrat la clasa Miketei Juvara. Am făcut un an și jumătate la privat, evident că nu-mi permiteam să plătesc, atunci l-am întâlnit pe Cătălin Naum și am mers la Teatrul Studențesc Podu. Așa a început o altă etapă pentru mine, mergeam în paralel și cu facultatea, și cu teatrul. Era un fel de actorie 24 din 24. La un moment dat, am realizat că nu-mi mai permit și nici ai mei nu aveau cum să mă ajute. Era perioada în care începuseră privatizările de după Revoluție, iar ai mei rămăseseră fără locuri de muncă pentru că se închiseseră fabricile și intrasem într-o zonă de sărăcie cruntă. Era evident că nu aveam cum să mai merg la facultate și atunci Cătălin Naum mi-a zis: „Hai, dă la UNATC!”. M-am pregătit pentru examen și așa am intrat la domnul Gelu Colceag. Și de acolo am întâlnit alți oameni, am avut bafta asta să întâlnesc în parcursul ăsta exact pe cine trebuie.
- Ce a urmat după?
- După UNATC, am făcut masteratul, am început să lucrez cu colegii mei, mergeam cu teatrul underground, piese pe la diferite teatre, roluri episodice prin telenovele/seriale, tot ce puteam să prind. A fost perioada în care am început să scriu pentru că trebuia să fac orice ca să mă susțin. I-am întâlnit pe Bobo și pe Dragoș Buliga la serialul „Vine poliția”, acolo s-a format o primă echipă, am intrat la Acasă TV și am jucat în telenovele, după care am reușit să facem acest proiect minunat „Las Fierbinți”, care se întâmplă și astăzi.
- Cât de mult te pregăteşti înainte de un spectacol?
- Aici fiecare lucrează cum îi e lui bine. Dacă am ceva de pregătit, întotdeauna repet până la demență: repet și acasă, și asta îmi mănâncă foarte mult timp din orice - din timpul cu copiii, cu familia, din timpul de relaxare. Îmi dau seama că e un pic prea mult, dar aia e. Mă gândesc să repet atât de mult încât să fac cât mai bine, nu să am probleme că nu știu textul.
„Primul spectacol a fost o experiență extremă. O sală de 1.800 de locuri”
- Ţi s-a întâmplat să-ţi uiţi replicile?
- (râde) Normal, face parte din meserie. Ideal ar fi să nu se întâmple, dar se întâmplă. E o convenție, e de înțeles. La nu știu câte pagini s-ar putea să-ți sară niște replici.
- Improvizezi?
- Da, când uiți replicile improvizezi pentru că în mare cunoști situația, ai învățat, știi contextul, conflictul. Evident că improvizăm, căci altfel ne uităm noi la public și publicul la noi.
- La stand up îţi faci o schemă a show-ului?
- Da, îmi fac o schemă a show-ului. Cumva, subiectele să aibă o legătură. Asta e diferența față de teatru. La teatru există un parcurs, un partener și un drum foarte clar. La stand up este o structură creată de tine și este foarte bine să o legi cumva. Fiecare își face schema asta în cap ca să nu existe momente moarte. Abordez orice subiect mi se pare interesant, nu am o limită.
- Cum a fost primul spectacol de stand up? Ţi-l mai aminteşti?
- Primul spectacol a fost o experiență extremă. Bobo mi-a zis: „Vrei să urci?” era o sală de 1.800 de locuri. Am înlemnit când am auzit. Prima oară a fost complicat, materialul nu era testat, nu-mi amintesc nimic. Știu doar că oamenii au râs, au reacționat și a fost foarte mișto ca energie. A fost o emoție soră cu moartea!
- Cine te inspiră?
- Mă inspiră tot. Și din facultate am învățat că noi actorii trebuie să fim atenți la tot ce se întâmplă în jur pentru că poate să ne inspire. Poate să fie un subiect, poate să fie o situație, poate să fie un om care vorbește cu entuziasm despre ceea ce face…
„Aș vrea să văd un episod în care Giani se maturizează”
- De unde vin toate aceste glume, această stare de bine şi energie pozitivă? Pari un izvor nesecat...
- Da, uneori vin din energie bună pentru că sunt momente în viață când lucrurile merg cum trebuie. Dar, în general, și e valabil pentru toată lumea, nu doar pentru mine, viața e complicată și are multe aspecte, cum spunea cineva. Cred că vin din abordarea asta tipic românească și, atunci când lucrurile nu sunt roz, preferăm să facem o glumă. De multe ori asta ne-a ajutat să trecem peste. Nu sunt un izvor nesecat, sunt momente în care n-am inspirație.
- Opt ani de „Las Fierbinţi”. Ce s-a schimbat de atunci?
- Tot. E o listă lungă. De la cum mergeam acum opt ani pe stradă, la cum merg în prezent. Mă recunoaşte lumea. De la momentul în care realizez că fac parte din proiectul ăsta, în facultate mi se părea un vis irealizabil. S-a schimbat tot.
- Dar Giani s-a schimbat?
- Da, absolut. S-a schimbat, dar nu s-a maturizat. Nu are cum să se maturizeze. Dacă o face, se strică „jucăria”. Eu schimb câteodată, mă inspiră să adaug personajului anumite elemente şi atitudini. Chiar aș vrea să văd un episod în care Giani se maturizează. (râde)
- Giani este un personaj complet opus ţie. Cum au fost primele episoade de „Las Fierbinţi”?
- Primele episoade au fost încercări, e o întreagă poveste aici. Evident, toți actorii încercau să găsească formula, e o perioadă în care începi să-ți dai seama pe unde e personajul, cum acționează. E un moment vulnerabil, iar publicul ne-a ajutat foarte mult că a reacționat și a râs. A fost cu emoții. Ţin minte că am terminat primele episoade și era așteptarea aia dacă și oamenilor li se pare la fel de amuzant cum ți se pare ție, e o tensiune în aer în care nu știi cum o să fie până nu pleacă episodul pe post.
„Uneori, nu mă pot abține și râd. Îmi cer scuze și râd iar”
- Ţi-a plăcut rolul? Ai simţit nevoia să modifici replici sau să vii cu idei propriii legate de personajul tău?
- Clar, eram acolo, în acest proces de creare. Rolul a fost făcut, dar e o perioadă în care-l compui, apar replici, apar situații în care l-ai pune, chestii care ție ți se par interesante etc.
- Cum reuşeşti să te concentrezi şi să nu râzi la propriile replici?
- Reușesc parţial. Uneori, nu mă pot abține și râd. Îmi cer scuze și râd iar. La filmări este o atmosferă foarte frumoasă. Și mă consider norocos că fac parte din echipa asta. Cred că nu e vorba doar despre un om și ce poate face el într-un proiect, ci mai degrabă de un întreg context.
- Cât e scenariu, cât e improvizaţie în replicile tale?
- E scenariu. Punct. Improvizația apare minimal, sunt momente în care se naște ceva pornind de la scenariu, să continuăm pe ideea respectivă, dar e scenariu. Se învață text, repetăm.
„Sunt norocos că am o soție care face ce fac și eu și înțelege”
- De tine şi de familie mai ai timp?
- Încă n-am ajuns la acest echilibru. Tot zic că trebuie să-l găsesc pentru că ajută să ai energie pentru ceea ce faci. Sunt foarte multe lucruri și ai vrea să le poți face pe toate, dar, din păcate, undeva realizezi că nu poți. Încerc să mă temperez și să învăț să zic nu, când e prea mult, e prea mult. Când sunt liber, mai repar una, alta prin casă. Deci tot treabă.
- Cum este acasă?
- Acasă e bine. Din punctul acesta de vedere sunt norocos că am o soție care face ce fac și eu și înțelege. Dacă ar fi fost altcineva, ar fi fost complicat să înțeleagă toată convenția asta în care trăiesc eu. Cred că echilibrul îl găsesc acasă în clipele de răgaz. Momentul acela în care reușești să pui toate lucrurile în ordine și în care stai și cu ai tăi liniștit.
- Ţi-ai cunoscut soţia în facultate. Cine a făcut primul pas?
- Nu mai știu cine a făcut primul pas, dar cred că ea. E o poveste complicată acolo. Ea a făcut primul pas, eu nu am realizat atunci, abia după. Apoi, am mers eu spre ea și a fost, așa… Nu ne-am sincronizat din punctul ăsta de vedere, dar până la urmă am reușit.
- Te critică atunci când nu iese ceva bine pe scenă?
- Da, mă critică, dar o face constructiv. De obicei vine cu ceva în spate: „N-a fost bine pentru că” sau „cred că te-ar ajuta…” sau „poate data viitoare ar fi mai bine să…”. Stau foarte mult de vorbă cu ea, îi cer sfatul mereu pe treaba asta.
„Când trecem prin momente grele, avem tendinţa de a ne izola“
- Ai avut şi necazuri care ţi-au dat viaţa peste cap?
- Da, evident. Toți, atunci când trecem prin momente grele, avem tendința asta de a ne izola, fără să vrem, pentru că trecem prin ceva care ne bagă în zona de suferință și avem senzația că suntem singuri și suferința noastră e cea mai mare. Aici am eu noroc, și cu echipa de filmare, și cu echipa din PRO TV, am descoperit oameni deschiși și chiar dacă te văd că treci tu printr-un moment greu, sunt dispuși să se oprească două minute și să-ți spună: „Stai, mă, Costi, că uite și eu am trecut prin ceva asemănător și pentru mine a fost complicat în punctul ăsta al vieții mele”. Și realizezi, de fapt, că toți oamenii din jurul tău au ceva „în ghiozdan”, toți au o experiență sau ceva dramatic. Discutând cu ei, îți dai seama că nu ești singur, ci că ai în jurul tău oameni frumoși, dispuși să te ajute să treci peste.
„Ceea ce am acum este mult peste ce mi-am imaginat vreodată“
- Ce ai şi trăieşti acum este ceea ce ţi-ai dorit?
- Da, chiar dacă uneori e oboseală, haos și vâltoarea asta nebună în care alergăm toți. Câteodată mă opresc și îmi dau seama că ceea ce am acum este mult peste ce mi-am imaginat vreodată că o să se întâmple. E mult peste ce mi-am dorit. Nu aș schimba nimic, evident. Nici oameni, nici evenimente, bune-rele. E minunat ce mi se întâmplă!
- Ce planuri ai pentru următoarea perioadă? Cum şi unde te vezi peste... trei ani, să zicem?
- Nu știu, aș vrea să mă văd fără pandemia asta, toată povestea asta să se ducă în ceață și să rămână o amintire neplăcută. Aș vrea să ne întoarcem la ce avem de făcut, la teatre, la spectacole, la film... Peste trei ani...? Nu mă duc atât de departe cu planul. Cineva zicea că e bine să iei fiecare zi, să nu te duci cu planul în față pentru că o să ridici presiuni asupra ta și s-ar putea să nu reușești.