de Dana Buzăianu

Raportarea la reușita unui om poate fi făcută simplist, „A avut noroc”, sau poate fi analizată în întregul ei, observând ambiția, determinarea, munca și perseverența ce însoțesc, ca nişte fraţi de cruce, succesul. „În spatele oricărei povești simple, stă o minunată aventură și nenumărate detalii senzaționale”, afirma Amalia Enache, binecunoscută publicului drept prezentatoare a știrilor de noapte de la Pro TV și arhitecta uneia dintre cele mai longevive cariere în domeniu. Nu am încercat să găsim senzaționalul poveștii, ci am încercat să descoperim omul din viața de zi cu zi, să aflăm cum s-a schimbat destinul ei din august 2016, după nașterea Almei, fiica sa, și cum se împacă postura de mamă cu provocările unei cariere cu anduranţă.

„Eu mi-am trăit libertatea cu vârf şi îndesat până la 39 de ani. Acum, nu aş rata o noapte în preajma somnului Almei”

- Cu ce ai rămas din viața ta, cea de dinainte să fii mamă?

- Cu tot ceea ce am construit până atunci, cu profesia mea, cu prietenii, cu tot universul de dinaintea apariției ei. Venirea Almei a fost o continuare a vieții pentru mine, nu vreun scurtcircuit.

- Bănuiesc că ai auzit înainte de nașterea Almei „nimic nu va mai fi la fel”. Sună puțin amenințător...

- Și nu e departe de adevăr, chiar nu mai ai libertatea de dinainte. Doar că, în cazul meu, nu mai aveam nevoie de acea libertate, eu mi-am cam trăit-o cu vârf și îndesat până la 39 de ani, când am născut. Am avut parte de timp suficient să ard pentru meseria mea, timp de petreceri, de călătorii, de festivaluri de film și de teatru, de ieșiri cu prietenii. Cred că e dificil când ești foarte tânăr și simți că pierzi ceva, pe undeva, cât stai cu copilul acasă. Ori, eu mi-am dorit-o atât de mult și îndelung și le aveam pe celelalte satisfăcute, încât simt că aș pierde mai degrabă ceva dacă n-aș fi o noapte în preajma somnului ei, decât să fiu hai-hui prin alte locuri.

- De ce îți e dor dintre cele de atunci?

- De timp să stau degeaba, timp să contemplu un peisaj în vacanță sau să mă gândesc îndelung la ceva frumos.

- Copiii au darul de a comprima timpul și de a pune în umbră chiar și peisaje fabuloase.

- Categoric, dar uneori, doar uneori, să zicem zece minute dintr-o zi, aș prefera să fac plajă cu ochii închiși, ori să privesc un apus la ocean, în loc să mă joc cu lopățelele în nisip sau să răspund întrebării „de ce nisipul se numește nisip” de atât de multe ori până primește răspunsul satisfăcător. (râde din inimă)

„Când faci ştiri, trebuie să fii mereu conectată cu lumea. După naştere, capul meu era în altă parte”

- Multe vedete, după ce devin mame, se grăbesc să își reia activitatea profesională. Tu ai ales ca primii doi ani din viața Almei să îi dedici ei în exclusivitate. Ce ai fi pierdut?

- Aș fi pierdut ceva de care nu avusesem parte până atunci, spre deosebire de profesie, unde la momentul nașterii ei aveam deja 20 de ani de experiență. Știrile au această particularitate: trebuie să știi tot ce se petrece în lume nu doar când ești la serviciu, ci în fiecare clipă din zi, iar după naștere am simțit că nu-mi stă capul la altceva, eram preocupată exclusiv de copil. Cred că e foarte greu, de fapt, pentru mamele care revin repede la muncă. Biologic suntem făcute să auzim plânsetele și nevoile copilului, ca să le satisfacem, și orice alt sunet al lumii este atenuat profund.

- A fost grea reîntoarcerea?

- Dimpotrivă, când am reintrat pe post, după doi ani de pauză, am simțit la fel ca și când aș fi lipsit pentru o scurtă vacanță, nu mai mult...

- Am auzit oameni cărora li se părea dificilă readaptarea după un concediu de două săptămâni. Ai regăsit aceeași echipă, aceeași atmosferă?

- Da, uite, poate e ceva specific Știrilor Pro TV, am colegi cu care lucrez în medie cam de 15 ani, cu mulți chiar de 20 de ani, așa încât există o familiaritate, o longevitate, o rutină bună în care m-am reîntors cu ușurință. Și au fost niște mii de ore de emisie înainte de pauza de maternitate, poate e ca mersul pe bicicletă, nu îl uiți niciodată.

„Cred că mie mi se potrivește România”

- Dintre locurile astea din lume pe unde ai trecut, dacă ar fi să poti să alegi, unde ar fi cel mai bine să îți crești fata?

- Cred că mie mi se potrivește România! Ca turist este minunat într-o mulțime de locuri, dar cred că e fundamental diferit când ești imigrant și trebuie să te adaptezi la o cultură diferită față de cea în care ai văzut lumina zilei.

- Iar ca turist în România, ce impresie crezi că lăsăm?

- Suntem cu siguranță interesanți pentru cei care vin aici, cred că acei care aleg România s-au săturat deja de destinațiile superturistice și bătătorite și caută neobișnuitul, sălbăticia poate, pe care le putem oferi noi.

- Ce ți se pare important ca fiica ta să știe de la tine când pleacă în viață? Tu ce ai învățat de la ea până acum?

- Cred că aș vrea să aibă încredere în ea, mai presus de toate. Și învăț împreună cu Alma cum să nu i-o șubrezesc.

- Din educația primită de la părinții tăi, care au fost lucrurile importante care te-au ajutat să fii cea de acum?

- Esențial a fost să nu mă las influențată de gura lumii și să-mi văd de drumul meu, cu discreție și cu hotărâre.

- „Drumul” tău a fost ales de tine sau de părinți?

- De mine 100%. În liceu, când toți din jur alegeau să fie medici, precum părinții lor, să dea la ASE sau la Drept, după moda vremurilor și sfatul părinților, ai mei mi-au spus să pun degetul pe orice simt că îmi place. S-au uitat cu mine peste toate variantele de facultăți ale vremii și nu a existat nici măcar un minim ghidaj din partea lor. M-au lăsat să hotărăsc eu. Și așa a fost cu toate celelalte din viața mea, iubiți, haine, am fost încurajată să aleg după bunul plac, nu am auzit niciodată critici sau ironii.

„Mama şi tata nu ştiau ce e ăla parenting! Mă iubeau pur şi simplu şi mi-au insuflat tot ce trebuia”

- Te afli printre cei care consideră că generația părinților noștri nu au avut suficiente abilități de parenting?

- Nu, cred că azi supraestimăm parentingul ca pe o rețetă menită să dea musai succes în creșterea copiilor. Realităţile sunt mai nuanțate, cred mai degrabă în lucrul serios și profund al părinților cu psihicul lor înainte să ghideze prunci prin viață. Cât despre ai mei, mama lucra până după-amiaza, muncea și sâmbăta, că așa era în comunism, apoi avea de făcut ciorbă, n-ar fi avut oricum timp să studieze parentingul. Nu am nicio amintire cu ea altfel decât calmă și blândă, nu a ridicat niciodată vocea la noi. E despre om, mai mult decât despre vreo rețetă de crescut copiii. Tata era antrenor și director de școală, am crescut cu modelul lui oferit de sport: campionii vin acasă cu Cupa! În parentingul modern nu este încurajată hipercompetitivitatea, dar eu îi mulțumesc că m-a făcut să cred în munca ce îți poate aduce locul 1, pe care e chiar plăcut și indicat să îl câștigi. Eu nu am văzut violență în familia mea, sub nicio formă și nu am primit nici măcar o palmă de la ei. Am auzit încurajări multe, laude când făceam ceva bun și susținere când greșeam. Nu știau ei că fac parenting, mă iubeau pur și simplu și uite că eu îi iubesc profund și azi, când nu mai e niciunul printre noi și sunt fericită că ei mi-au fost părinți.

- Ai copilărit în Hunedoara, iar locuri de joacă ți-au fost împrejurimile lacului Cinciș şi lizierele pădurilor. Ce anume, din ceea ce ai trăit tu când erai mică, nu îi poți oferi Almei?

- Exact asta, dar nu numai locurile frumoase, cât mai ales simțul de comunitate pe care ți-l dă viața într-un sat.

- Cum se ajunge din „sâsâita sâsâitelor”, după cum afirmai într-un interviu, la dicția perfectă?

- Eu m-am autocorectat încă de mică, fără logoped, nici nu cred că pe vremea copilăriei mele ar fi existat așa ceva, pentru că mă supăra fratele meu mai mare ce se amuza pe seama sâsâielii mele. M-am ambiționat să îi demonstrez că nu are dreptate. Vezi, am reușit?!

Nimic nu se compară cu un frate mai mare protector!

- Deci au și frații mai mari rolul lor. Cum este relația ta de acum cu fratele tău, față de perioada copilăriei?

- A rămas fratele mai mare și grijuliu cum a fost de fapt mereu. Mă protejează mult. Fratele meu e genul de bărbat care oferă protecție, e un om bun, face mereu lucruri frumoase pentru mine, dăruiește, pune mult suflet, are grijă să ne facem sărbătorile împreună, organizează, sună, ne vizităm, o iubește enorm pe Alma. E singurul care mi-a rămas din familia în care m-am născut și nimic nu se compară în momentele grele cu sprijinul de frate pe care îl am de la el.

- Cum arată o zi dintre ale tale, acelea bune?

- În care lucrurile, oricare ar fi ele, curg firesc, fără presiune, stres, alergătură, fără senzația aceea care pe mine mă întristează, că-mi fuge timpul printre degete și în loc să mă bucur, nu fac decât să bifez lucruri.

- Cum e să zâmbești de la pupitrul de ştiri, în timp ce familia ta se confruntă cu diverse probleme...

- Asta e meseria, oamenii se uită să vadă știri, nu ce mai fac eu, așa că e firesc să las deoparte trăirile mele cât timp sunt la pupitru.

- Pari mereu într-o perioadă bună a vieții, de când te știm. Dar ce nu ți-a ieșit până acum dintre cele pe care le-ai vrut și le poți spune?

- Nu există lucruri majore care să nu îmi fi ieșit. Poate și pentru că nu îmi fac planuri mari, iau lucrurile încetul cu încetul.

- Pari un om care a reușit în viață. Ce ai avut în avantajul tău?

- Cred că nu mi-am propus nimic altceva decât să-mi ascult mereu sufletul, să trăiesc cum și cu cine îmi place, să fac o meserie de care să fiu foarte pasionată. Mă lasă rece bogățiile, am crezut mereu că strictul necesar e tot ce îți trebuie ca să trăiești și atunci m-am lăsat ghidată de pasiuni.

„Zâmbesc... Am transmis în direct alegerea Papei Francisc şi nunta Prinţului William”

- Există și tendința de a asigura financiar viitorul copiilor încă de mici. Poate în detrimentul vacanțelor.

- Nu am această tendință. Am să-i ofer educație, iar ea să-și asigure singură traiul când va fi mare, pe măsura puterilor ei.

- Care au fost dezavantajele pe care a trebuit să le repari?

- Am fost o fată care a copilărit la țară, am avut un complex legat de asta la liceu, apoi am plecat de la Hunedoara la Timișoara și după aceea în Capitală. Mereu am avut de recuperat ceva față de ceilalți, mereu am fost atentă la oamenii din locul unde ajungeam, să încerc să mă adaptez la felul lor de a comunica, de exemplu. A fost complicat: cu chirii, cu familia departe...

- Ai simțit invidie din partea altora pentru reușitele tale?

- Probabil au fost momente, dar nu a fost ceva care să mă răvășească.

- Dacă nu ai fi prezentat știrile, dacă nu ai fi fost jurnalistă, cu ce altă meserie ai fi înlocuit ce faci acum?

- Adevărul e că de la 19 ani fac doar jurnalism, este singura meserie pe care am făcut-o vreodată. Dacă aș fi avut alt vis, aș fi încercat!

- E vreo întâmplare, din întreaga ta carieră, care te face să zâmbești?

- Numeroase. Zâmbesc când îmi amintesc cum m-am simțit să fiu în direct de la Vatican, când a ieșit pe coș fumul alb care anunța Habemus Papam, la alegerea Papei Francisc sau cum am transmis nunta Prințului William cu actuala Ducesă Kate.

- Prietenii, oamenii din jurul tău, ce au în comun?

- Sunt generoși, au cariere solide, sunt foarte talentați în ceea ce fac, chiar remarcabili, sunt discreți și le place să călătorească și să petreacă.

- Cariera ta, succesul tău au dus și la sfârșitul unor relații de prietenie?

- Nu, pur și simplu uneori drumurile oamenilor devin paralele, nu mai au valori sau preocupări comune și se îndepărtează.

„Mi-ar fi rușine să îmi număr perechile de pantofi, genţile... Cu orice risipă și cu orice împăunare mi-ar fi rușine. Prezint știri, publicul meu e din toate păturile sociale, iar eu nu sunt departe de el, undeva într-o casă luxoasă cu dressinguri încărcate“

Bărbat de casă sau prădător?

- Ai călătorit în foarte multe țări. Ce au specific femeile românce? Dar bărbații?

- Femeile românce par că au mai mult timp la dispoziție decât prin alte părți. Au grijă de familie, au cariere, se preocupă mult și de felul în care arată și de cum se îmbracă. Dar poate că uită uneori de ele pentru cei pe care îi iubesc. Cred că femeile estice în general se îngrijesc mult (manichiură, coafură, machiaj), dar nu fac îndeajuns mișcare, iar partea cu sportul e valabilă și la bărbați. Bărbații români nu sunt atât de presați social ca prin alte părți să aibă succes. Sunt mai relaxați.

- De ce crezi că presiunea pentru succes e mai mică în cazul bărbaților români? Oare sunt femeile noastre mai „indulgente” cu ei?

- Cred că îi preferăm „de casă” în locul unora mai „prădători”.

- Mâncarea românească, într-un top al preferințelor tale, pe ce loc se află? Îți place să gătești?

- Sunt dependentă de ciorbă, pur și simplu nu îmi imaginez cum ar fi să nu existe în meniu. Mănânc des mămăligă, dar niciodată tocănițe, de exemplu. Sarmale gust două-trei la Crăciun și atât. Nu îmi place să gătesc și nici nu vreau să le răpesc plăcerea celor din jur care vor să prepare ei ceva bun.

„A doua zi de Paşti, porneam prin curte la vânătoare, să vedem ce ne-a lăsat Iepuraşul“

- Ce amintiri din copilărie ai legat de Sărbătorile Pascale?

- Amintiri foarte puternice și clare din copilăria mea, cu slujba de Înviere la miezul nopții la biserica de piatră din vârful dealului, în satul de munte unde am copilărit. Niciodată altcândva nu se întâmpla, copil fiind, să stau trează atât de târziu în noapte și încă nu acasă, doar în noaptea de Înviere. Îmi amintesc aerul rece, de munte, de noapte, întunericul pe care îl străbăteam prin sat până sus la biserică, apoi luminile magice din mâinile fiecăruia când luam Sfânta Lumină de la preot. Faptul că eram cu toții, cu mic cu mare, îmbrăcați cu dichis, adesea cu ceva nou, felul în care răsuna cântecul „Hristos a înviat” din gurile tuturor, speranța, zâmbetele, smerenia cu care înconjuram biserica de trei ori, apoi concursul de spart ouă roșii pe care îl făceam noi copiii chiar în fața bisericii, după ce se termina slujba. Iar a doua zi dimineață porneam prin curtea mare la vânătoare, să vedem ce ne-a lăsat Iepurașul. Anul acesta vom cânta cu toții de la balcoane și ne vom adapta, iar cântecul și Lumina Sfântă ne vor aduce speranță, chiar dacă nu vom putea merge la o biserică. Pentru mine, Sărbătorile Pascale sunt despre optimism, încredere, recunoștință și spiritualitate.

„Secretul este să nu te apuci să cauţi prea mult frumuseţea şi să strici de fapt ce ai, unicitatea“

- Cum se păstrează o femeie frumoasă, ca tine?

- Cred că în ziua de azi secretul a devenit să nu te apuci să cauți prea mult frumusețea și să strici de fapt ce ai, în primul rând unicitatea. Altfel, nu mă preocupă atât de mult frumusețea încât să mă tot învârtesc obsesiv în jurul ei. Mi-am văzut de altele în viață.

- Ce obicei de întreținere a aspectului fizic sau de înfrumusețare ți se pare esențial?

- Sportul, hrana cu măsură și demachierea.

- Mai ai timp de sport? Creșterea unui copil mic e un sport în sine.

- Mai mult când învăța să meargă mă simțeam solicitată fizic, acum, da, am nevoie de pilates.

- Ce stil vestimentar te caracterizează? În ce stil te simți „tu”?

- Îmi plac ținutele feminine, rochiile, mătasea, fluidul și strălucirea.

- Ți s-au adus critici legate de vestimentație? Dacă da, în ce măsură te-au afectat?

- Am încercat să învăț din ele. M-ar afecta critici legate de caracterul meu, despre haine oricum noi, oamenii, avem păreri diferite.

- Deci nu ești acel fel de vedetă care își numără perechile de pantofi, gențile… care își inventariază cu disperare garderoba.

- Mi-ar fi rușine să fac asta. Cu orice risipă și cu orice împăunare mi-ar fi rușine. Prezint știri, publicul meu e din toate păturile sociale, iar eu nu sunt departe de el, undeva într-o casă luxoasă cu dressinguri încărcate. Și nu am nevoie de asta, viața mea e destul de plină, nu îmi trebuie în niciun caz umerașe pline. (râde)