de Andrei Dicu
Sentimentali din fire, românii au tendinţa de a preamări artişti sau sportivi care îşi merită, poate mai puţin decât alţii, locul în Panteonul valorilor naţionale. Despre Aurelian Andreescu, a cărui viaţă a rămas ferită de ochii indiscreţi ai publicului, s-a spus că „a fost cea mai mare voce a acestei ţări, neegalată până acum”. Ei bine, îndrăznim să afirmăm că, în cazul său, vocea poporului a avut dreptate, fără tăgadă! Noi vi-l readucem în inimi pe Aurelian Andreescu prin muzica sa şi prin amintirile prietenilor. Cu recunoştinţa pe care i-o purtăm unui veritabil titan...
O inimă care pompa... haz
Mai în glumă, mai în serios, au existat de-a lungul vremii artişti care nu şi-au imaginat altfel plecarea din această lume decât în lumina reflectoarelor şi, mai mult decât atât, în aplauzele spectatorilor. Abrupt spus, şi-au dorit să „moară pe scenă”. Din nefericire, Aurelian Andreescu, artistul cu voce angelică, neegalat până acum nici în privinţa muzicii sale şi nici la „capitolul” dărnicie sufletească, s-a stins chiar la câteva minute după ce publicul îi aplaudase ultimul recital de excepţie. A plecat rapid şi însingurat, de parcă ar fi ştiut că, fără o lume doar a sa, un artist riscă să devină fiul adoptiv al tuturor conjuncturilor. Avea numai 44 de ani, dar deja intrase în legendă! O poveste tristă, înnobilată de un suflet nemuritor, pe care şi astăzi îl iubim şi îl ascultăm cu acelaşi fior... Surprinzător sau nu, Aurelian Andreescu a scăpat de mediatizarea excesivă, care, uneori, sfârşeşte prin a duce sublimul în derizoriu. Se cunosc puţine lucruri despre viaţa sa personală, în primul rând, graţie discreţiei sale şi, în al doilea rând, datorită discreţiei prietenilor săi. Aceştia din urmă susţin la unison (şi nu sunt vorbe de paradă!) că pentru Aurelian conta cel mai mult relaţia cu publicul, iar aprecierea oamenilor îl bucura teribil. Era mereu pus pe şotii şi devenise celebru pentru farsele pe care le făcea colegilor. De altfel, legenda spune că, la un moment dat, i-ar fi tăvălit lui Horia Moculescu pantofii în noroi, ca răspuns la gluma compozitorului, care îi ascunsese cravata într-o frapieră...
Puţină lume ştia: marele cântăreţ era puţin bâlbâit!
Referindu-se la umorul prietenului său, Mihai Constantinescu rememorează: „Nu voi uita niciodată o întâmplare petrecută la Festivalul de la Mamaia. Puţini ştiu că Aurică era un pic bâlbâit, şi asta-i sporea hazul. La un moment dat, eram în culise, iar el a întrebat o domnişoară care urma să cânte: «Auzi, tu - tu mai ştii textul?» În aceeaşi secundă, m-am gândit dacă eu însumi mai ţin minte textul melodiei pe care urma s-o interpretez. Am uitat versurile instantaneu, şi când am urcat pe scenă am rostit cu totul altceva decât textul original. Aurică mi-a indus starea aceea, de amnezie totală! Sigur, era mereu pus pe glume, dar mai presus de toate cânta dumnezeieşte! Mi-a părut atât de rău că a plecat aşa devreme, pentru că avea multe de spus, era una dintre cele mai speciale voci de aici şi de oriunde!”
Dacă melomanii îl adorau pentru timbrul său cald, instrumentiştii, maeştrii de sunet şi redactorii de la Electrecord îl preţuiau pentru uşurinţa cu care înregistra cântece, Andreescu fiind celebru şi pentru că rareori avea nevoie de reluări. De altfel, era un artist polivalent, „spuma” nonconformismului. Nu doar că asculta muzică rock, printre favoriţii săi aflându-se Deep Purple, Led Zeppelin sau Beatles, dar, la începutul anilor ’70, Nancy Brandes i-a propus să se alăture grupului Roşu şi Negru. A refuzat, preferând o carieră solo, mai ales că în muzica rock se câştigau mult mai puţini bani decât în muzica uşoară. S-a produs însă pentru melomanii de toate gusturile, cu osârdia benedictină a muncii duse la perfecţiune.
Au înfiat un copil abandonat de doar 2 anişori
Femeile îl adorau, însă Andreescu a rămas discret şi se spune că n-ar fi profitat de imaginea de „crai”, fapt care i-a adus o mulţime de bârfe, pentru că, nu-i aşa, gura lumii e slobodă, iar starea prostiei e mereu în curs de dezvoltare. Deşi s-a brodat despre artist că nu putea să aibă urmaşi, asta nu l-ar fi împiedicat să-şi sporească „palmaresul” în materie de cuceriri amoroase, aşa cum e „moda” în showbizz. N-a făcut-o însă graţie aceluiaşi bun-simţ la care ne refeream anterior. Prima sa căsnicie, cu Ana, a durat şapte ani, dar mariajul a fost marcat de certuri, majoritatea din cauza geloziei excesive manifestate de consoartă. La un an de la divorţ, în viaţa lui a apărut Mariela, balerină la Teatrul „Constantin Tănase”. A fost femeia care l-a iubit, necondiţionat, până la moarte şi dincolo de ea. Soţii Andreescu au înfiat un copil abandonat la un Leagăn la vârsta de numai 2 ani. Naşii de botez ai micuţului au fost celebrii Cornel şi Domniţa Constantiniu, iar aceştia i-au ales numele Mirel. După trecerea la cele veşnice a lui Aurelian, Mariela s-a stabilit în Canada, dorind să rupă orice legătură cu locurile care i-ar fi reamintit tragedia soţului său. După un an, şi-a adus şi fiul la Montreal, iar acum ceva vreme s-a prăpădit şi dânsa, după o grea suferinţă pricinuită de un cancer pulmonar. Din întreaga familie, în ţară mai trăieşte doar mama Marielei.
Testament: „Şlagărele lui Aurelian să fie îngropate cu el la Cimitirul Ghencea”
Beneficiarii „testamentului” lui Aurelian Andreescu, o moştenire sufletească, nu aşternută pe hârtie cu îngheţul limbajului oficial, au fost soţii Cornel şi Domniţa Constantiniu. Lor le-a trimis Mariela o cutie cu benzi de magnetofon, pe care erau imprimate cântece inedite care poartă „marca” Aurelian Andreescu şi care nu şi-au găsit niciodată locul pe un CD, din motive... tehnice. Nu de alta, dar, având în vedere tehnica „ultimul răcnet” de care beneficiază instituţiile noastre, sunetul era prea greu de prelucrat... Cel puţin aşa susţine doamna Domniţa Constantiniu, care ne-a mărturisit în premieră: „Lada cu benzi a stat lângă soţul meu, Cornel, ani întregi. Mariela a afirmat că singurul care merită să aibă grijă de memoria bărbatului său, cel puţin din punct de vedere muzical, este Cornel. Soţul meu a oferit benzile Televiziunii şi Radio România, dar responsabilii de acolo n-au fost interesaţi, pe motiv că sunetul ar fi prea greu de transpus. Cornel a dăruit astfel înregistrările celor de la Radio Romantic. Nici până în ziua de azi cântecele n-au fost reunite în vreun album! Sper, doar, că mai sunt difuzate din când în când. Dureros este că, înainte de a muri, Mariela ne-a spus că, dacă nicio instituţie a statului nu va fi interesată de şlagărele lui Aurică, atunci Cornel să ia cutia şi s-o îngroape la mormântul soţului său, la Cimitirul Ghencea Civil...” Din păcate, maestrul Cornel Constantiniu n-a putut respecta rugămintea Marielei Andreescu, din pricina suferinţei pe care o traversează de câţiva ani.
Stela Popescu: „Transforma orice cântec într-o bijuterie”
Ca o explozie împărţită corect, între toate punctele cardinale, cu virtuţi şi cu boemia specifică doar celor sensibili, Aurelian Andreescu cântă etern prin vocile prietenilor.
Doamna Stela Popescu redevine mereu sentimentală atunci când vine vorba despre Aurelian Andreescu. Evident, marea actriţă are în permanenţă tolba cu amintiri de suflet la îndemână, astfel că nu ezită: „În 1970, când a fost compus cântecul «Merit eu», muzica Vasile Veselovski, pe versurile lui Puiu Maximilian, textul avea doar două strofe. L-am rugat pe Puiu să mai adauge câteva strofe, dar el a refuzat. E drept, soţul meu avea o părere diferită faţă de muzica românească şi îi plăcea să scrie texte profunde, cu efect. După câteva luni, a avut loc «Festivalul şlagărelor», iar piesa respectivă, evident în varianta cu două strofe, a fost interpretată de Aurelian şi a avut un succes enorm. Atunci l-am rugat pe Puiu să mai compună o strofă, el a promis că o va face, dar... nu s-a ţinut de cuvânt. Important este că Aurică, prin interpretarea sa fantastică, transforma orice cântec într-o bijuterie. Avea o tandreţe specială şi un haz profund, nu de garderobă”.
„Pentru că a refuzat să se tundă, lui Aurică i s-au interzis apariţiile la tv”
„Ajunsesem la Logoj, eu, Aurică şi Arşinel, într-o superbă zi de mai. Acolo, pe un deal, se afla un restaurant al cărui amfitrion era un om în vârstă, foarte prietenos, căruia îi spuneam «nea Molnar». Ne-a invitat la masă, într-o poiană de meri, din apropierea restaurantului. A fost superb, am avut parte de un prânz teribil, cu clătite flambate şi cu tot soiul de alte bunătăţi. Mai târziu, am avut spectacol, şi abia acolo am înţeles cât de bolnav era Aurelian. Pur şi simplu, colegii l-au ajutat să urce pe scenă... N-au trecut două luni şi am aflat că s-a stins...” De unde a plecat însă drama lui Aurelian Andreescu, un om ce parcă ar fi fost un vulcan care s-a domolit? La această întrebare ne-a răspuns, în premieră, tot doamna Stela Popescu: „Aurică tocmai se lansase, era în vogă şi au venit să-l ia în armată. N-a reuşit să scape de recrutare, l-au luat cu arcanul, ca pe vremuri... După încheierea stagiului militar, a revenit pe scenă şi şi-a lăsat perciuni, probabil în semn de frondă, pentru că pe vremea aceea perciunii şi părul lung erau chestiuni interzise, iar toată lumea trebuia să arate precum îşi dorea «tovarăşa». Pentru că a refuzat să se tundă, lui Aurică i s-au interzis apariţiile la tv, tocmai când traversa perioada sa de glorie. A fost un şoc groaznic, care i-a provocat o stare de nefericire pură, de delăsare. Din acea clipă, viaţa lui s-a schimbat! Era prea sensibil pentru un asemenea tratament...”
În turneu la Budapesta, l-a „surclasat” pe Dan Spătaru
Până acum, Electrecord a produs singurul album al lui Aurelian Andreescu, disc care însumează şlagăre precum „Oameni”, „Merit eu”, „Un fluture şi o pasăre”, „Te-ai schimbat”, „Copacul” şi „Fluierând pe stradă”. Mai trebuie spus că valoarea interpretului a fost recunoscută şi în străinătate, mai ales după ce, împreună cu Mihaela Mihai şi Aura Urziceanu, Andreescu a câştigat marele premiu al unui festival din Belgia. Cel mai bine a colaborat cu Horia Moculescu, cu basistul Virgil Chiriac, dar şi cu Bebe Prisadă şi cu Marin Petrache Pechea. Compozitorul Cornel Meraru îşi aminteşte cu nostalgie de epoca de glorie cu artistul. „În martie 1967 am cântat cu orchestra condusă de Bebe Prisadă timp de două săptămâni, la Budapesta. Erau acolo, printre alţii, nume mari precum Dan Spătaru sau Luigi Ionescu. Deşi Dan era considerat numărul 1, Aurelian a avut cel mai mare succes la public. Dan Spătaru cânta ultimul şi toată lumea se ferea să deschidă spectacolul, pentru că toţi se credeau vedete. Până la urmă, Aurică a decis să cânte el primul şi a avut un succes nebun. Pe lângă vocea sa unică, îmi amintesc că era frumuşel, carismatic. Din tot ce avea mai valoros scena românească la acea vreme, el ştia cel mai bine să danseze. Avea o haină bleumarin, cu căptuşeală roşie, cu care făcea furori... Nimeni nu l-a egalat! Încă de pe vremea comunismului, Aurelian era un tip modern. Cred că nu exagerez când afirm că a fost unul dintre cei mai mari cântăreţi din lume”, ne-a declarat Cornel Meraru.
Horia Moculescu: „Mă întristează că-l mai aud la radio întâmplător”
Maestrul Horia Moculescu este „profesor” la materia „Aurelian Andreescu”: „Despre Aurică şi despre relaţia mea cu el aş putea scrie pagini întregi. A cântat, acompaniat de orchestra mea, patru ani, toamnă-iarnă, la Restaurantul Ambasador, între 1965 şi 1968, iar verile, aproape fără întrerupere, până în 1976, la Mamaia (la Modern şi la Marea Neagră). În plus, am mai făcut cinci sau şase turnee în ţară şi unul în URSS. De ce aşa de mult? În primul rând, pentru că el cânta excepţional. Pe urmă, era un coleg de neînlocuit, inteligent, cultivat, cu un umor debordant şi total lipsit de răutăţi faţă de prieteni sau de colegi. Mi-a mai cântat şi alte cinci melodii, din care una - «Cântec de leagăn», a fost remarcabil pusă în pagină de acest solist, cu o sensibilitate neegalată. L-am avut alături de pe vremea când bea numai Cico sau siropuri, până în zilele când cedase tentaţiilor mediului sau ale anturajului. Dar tot el este cel care s-a plâns că nimeni nu l-a invitat vreodată la o friptură sau la o tartină cu icre negre, ci numai la o vodcă sau la alt gen de tării. Mă întristează că, avându-l înregistrat cu sute de cântece, doar cu totul şi cu totul întâmplător, vreun redactor de radio ne mai bucură cu un Aurelian Andreescu. Ce păcat!”.
Acesta ESTE Aurelian Andreescu. Ascultându-l, ai senzaţia că te aliezi cu un imperiu.
Nu e măgarul lui Buridan, e măgarul lui... Arşinel
Un om cu simţul umorului este, practic, zeul tutelar al felului său de a fi. Iar între Alexandru Arşinel şi Aurelian Andreescu, hazul era puntea de legătură. „Îmi amintesc o coţcărie derulată în perioada în care tocmai jucam la Constanţa într-o piesă intitulată, foarte probabil, «Scandal pe litoral», cu regretatul Horia Şerbănescu cap de afiş. Acolo se afla şi Aurelian, care tocmai triumfase în Festivalul de la Mamaia. Într-o zi, ne plimbam pe faleză, iar dintr-un tufiş a «răsărit» un... măgar, care începuse să ragă. Ei bine, Aurică a lovit direct: «Uite-l pe Arşinel!» Nu m-am supărat pe el, deşi avea poante ciudate, dar foarte... mişto. Apoi, ţin minte că la Boema, unde spectacolele erau renumite pentru «şopârlele» aruncate împotriva sistemului comunist, deseori îl regăseam printre spectatori pe Aurelian. Uneori mai venea şi la repetiţiile noastre şi îl auzeam «chiţăind» de râs din balcon”, şi-a rememorat, pentru „Taifasuri”, directorul Teatrului „Constantin Tănase”.
Marius Ţeicu: „Şlagărul «Oameni» se cântă şi la 42 de ani de la apariţie!“
Aurelian Andreescu n-a avut doar o voce darnică, precum o podgorie cu struguri zemoşi, bătută de Lună la echinocţiu, ci şi încredere în oameni. Iar Marius Ţeicu ştie cel mai bine... „Aurelian Andreescu mi-a dat încredere în forţele proprii. El s-a lansat înaintea mea, iar când am compus piesa «Oameni» i-am propus-o lui. Apoi, ne-am reîntâlnit, a acceptat s-o «adopte» şi mi-a spus: «Bătrâne, e o melodie fantastică! O s-o cânt!» Şi a cântat-o, iar piesa a avut cele mai multe audiţii pe postul naţional de radio. Îi mulţumesc şi acum pentru că a avut încredere în mine şi se pare că n-a fost degeaba, dovadă că piesa «Oameni» se mai fredonează şi acum, după 42 de ani de la apariţie”, ne-a mărturisit, emoţionat, maestrul Ţeicu.
Şi s-a dus...
În vara anului 1986, Aurelian cântase alături de Petre Geambaşu, la Eforie Nord. Deşi cu un an înainte traversase o comă hepatică, iar medicul Şuteu l-a sfătuit să evite litoralul, în speţă expunerea la soare, dar şi consumul de alcool, cântăreţul a făcut exact contrariul. Îi plăcea anturajul şi mai ales adora să cânte pentru prieteni şi alături de ei. La 22 iulie a concertat ultima oară, iar la cheful care a urmat i s-a făcut rău în timp ce cânta pe scena improvizată în restaurant şi a fost transportat de urgenţă la spitalul din Constanţa. Apoi, totul s-a sfârşit, iar muzica românească suferea un infarct fatal, din pricina unor „pierde-vară” care se bucurau să „dea bine în poză” alături de artişti şi să-i „cinstească” peste măsură. Prima care a aflat vestea năucitoare a fost Mirabela Dauer, care i-a telefonat lui Cornel Constantiniu. La înmormântare, văzând poza prietenului său aşezată pe catafalc şi auzind cântecele acestuia răsunând din boxe, lui Constantiniu i s-a făcut rău şi a fost scos afară din biserică... Ce reprezintă însă azi Aurelian Andreescu? O sculptură în vocea unei linişti nedrepte. Dar pentru că revista „Taifasuri” vă oferă şi CD-ul cu şlagărele artistului, putem spune că prezentul conţine în el mai mult viitor decât trecut.