Apropo de ce am scris data trecută, în cariera mea am jucat roluri foarte diferite şi chiar aş putea spune diametral opuse. V-am spus că începutul activităţii mele teatrale în Bucureşti a fost la Revistă, deci apăream în prolog coborând pe o scară îmbrăcată într-o rochie cu strasuri şi trenă şi cu o coafură mirobolantă, după care, pe parcursul spectacolului, treceam prin schimbări rapide la diferite tipuri - diferite personaje: copii, bătrâni, femei uşoare sau ţigănuşi simpatici.
În şapte ani de evoluţie la Teatrul „Constantin Tănase”, cele două mari turnee la Paris mi-au clădit în sufletul spectatorilor o imagine trainică, iar televiziunea m-a postat pe firmamentul celor mai cunoscuţi actori din România. Iată că, după toate acestea, regizorul Lucian Giurchescu m-a invitat să joc la Teatrul de Comedie piesa „Un om = un om”, de Brecht. Au fost multe comentarii: „Ei, cum o să joace ea, cea cu pene pe cap, de la Revistă, marele repertoriu?”. Uitaseră cu toţii că eram absolventă de nota 10 a Academiei de Teatru „I.L. Caragiale”. Bietul Teatru de Revistă, veşnic hulit de specialiştii scrobiţi ai teatrelor de dramă! Asta-i viaţa...
Am avut noroc. Spectacolul lui Giurchescu s-a bucurat de un succes imens atât în ţară, cât şi la Berlin, la Budapesta, la Sofia şi la Malmo, în Suedia.
Nu trece mult, şi se pune în scenă la teatru piesa „Preşul”, de Ion Băieşu, în rolul principal o servitoare de bloc troglodită, decrepită, contrapunct la artista de revistă. Iar am auzit: „Ei, cum o să joace Stela aşa ceva?”. Ei bine, rezultatul a fost foarte bun, iar spectatorii care ieşeau exclamau: „Nebună-i Stela asta!”. Piesa s-a jucat 18 ani cu casa închisă. Şi azi, după 40 de ani, oamenii îmi spun că au văzut acest spectacol de mai multe ori. Sigur, am împărţit bucuria cu profesorul meu, regizorul Iani Cojar, şi cu o distribuţie formidabilă: Mircea Şeptilici, Cornel Vulpe, Mitică Savu, Vasilica Tastaman ori Pusi Băltăreţu. Normal, arta spectacolului înseamnă o muncă colectivă, şi implicarea tuturor duce la acest succes.
Au urmat apoi roluri mari, ca Maşa din „Trei surori”, de Cehov, sau în „Plicul”, de Rebreanu (piesă care la premieră a fost primită cu răceală, dar azi s-a constatat o asemănare uluitoare cu adevărul zilelor noastre). O fi, oare, o trăsătură caracteristică a neamului nostru tendinţa de a ocoli legea în favoarea folosului personal? Nu vreau să cred decât în firea poetică a românului.
Ce mi s-a întâmplat la Teatrul de Comedie a fost o perioadă minunată a vieţii mele, dar n-am părăsit niciodată Revista, cu cântecele ei comice, satirice, cu decorurile ei strălucitoare şi râsul exploziv aprobator al spectatorilor.