S-ar spune că, fiind români, ar fi de la sine înțeles că trebuie să știm să vorbim corect în limba maternă, cu atât mai mult cu cât ea este materie esențială în școli, încă din clasele primare și mai este și probă eliminatorie la cele mai importante examene din ciclurile de învățământ.

Doar că realitatea bate puțin teoria și limba asta a noastră e supusă zilnic unui surghiun de către toți cei care ar trebui să o prețuiască mai mult.

Nimeni nu-i perfect și ar fi practic imposibil să nu mai facem anumite greșeli uneori, involuntare, la repezeală, fie că sunt de scriere sau în exprimare, din pricina emoțiilor, a relaxării, poate a dialectelor din fiecare zonă sau a împrumuturilor lexicale.

Dar de acolo, până la a masacra sensuri, până la a folosi accente greșite, până la a face permanente dezacorduri sau a nu ști pic de exprimare, este cale lungă și greu, mult prea greu de străbătut pentru a fi îndreptată și adusă pe un făgaș al decenței în exprimare.

Limba română e ca o mireasă uitată. E frumoasă, plină de virtuți, dar lăsată să îmbătrânească, fără să o ia prea mulți în căsătorie. Mai mult decât atât, îi mânjesc puritatea cu „englezisme“ forțate. Eu am rămas șocat la o ședință online, cu un grup de tineri dintr-o multinațională care oferă servicii de publicitate, când mai bine de trei sferturi dintre cuvintele folosite erau în limba engleză, cu sensuri pe care nu ar avea rost să le spunem altfel decât în română.

Cu atât mai mult cu cât limba noastră e melodioasă, are candoare și are puterea aceea de a oferi o paletă largă de sinonime din care poți alege dacă nu știi la un moment dat un anumit cuvânt potrivit contextului. Desigur, pentru asta trebuie și puțin mai multă lectură pe parcurs, exerciții permanente de comunicare, atenția la ce privim și ce ascultăm și cel mai important, comunicarea într-o limbă română literară. Mulți acuză asta ca fiind „limbaj de lemn“, dar oare nu-i mai bine așa decât un argou dus la extrem?

La fel de trist este faptul că în muzica românească se promovează greșeli majore de limbă, se pun accente greșit, iar tinerii iau asta de bună, ca regulă și nimănui nu îi mai pasă cum se folosesc corect cuvintele, uitând că o vorbire corectă și coerentă înseamnă nu doar inteligență, ci și o trăsătură de caracter!

Acum, pe 31 august, sărbătorim limba română! Dar oare câți dintre noi am avea dreptul să o celebrăm? Pe câți ne interesează cum să devenim mai buni vorbitori? Câți avem grijă de ea sau luptăm pentru promovarea coerentă a ei?

Mulți m-au acuzat pe parcursul timpului că vorbesc mult prea „atent”. Asta pentru că-mi pasă și pentru că în general, gândesc înainte de a spune, pentru că vreau ca atunci când apar în spațiul public să nu mă fac de rușine cu mesajele mele, cu vorbele pe care le scot pe gură. Așadar, eu spun că ar trebui să avem mai multă grijă de limba română, în orice context!

Grigore Vieru spunea că limba română este patria lui și o mamă a sufletelor noastre... Eu aș spune că ea ne este, dincolo de orice, o carte de vizită pe care nu-i prea frumos să o mâzgălim, să o ținem uitată sau lăsată în plata Domnului. Nu, e nevoie să ne intereseze permanent cum să fim buni vorbitori și cum să nu o lăsăm să piară printre împrumuturi inutile.

În fond, asta avem cel mai de preț și asta e limba în care ne-am născut, am crescut, am făcut școală și am devenit oameni mari. Unii, așa cum sunt eu, o și cântă și mereu voi încerca să o cânt corect. La mulți ani, limba română!