Nu-mi vine să cred cum trece timpul și cum noi, rotindu-ne în jurul lui, îmbătrânim, ne cuprind nostalgiile și parcă am vrea să ne întoarcem în perioade trecute, doar pentru a recupera sau pentru a putea retrăi, cu altă vitalitate, acele clipe.

Sigur că exagerez un pic, eu fiind tânăr, dar chiar și așa, acum, când fac 48 de ani, fix pe 23 august, am momente în care aș vrea să mai am un pic din vârsta adolescenței sau din anii în care îmi puneam ordine în viață. Poate că aș face anumite alegeri diferit acum.

Desigur că-i tardiv și nu-mi rămâne decât să mă uit cu încredere la viitor, dorindu-mi să fiu sănătos și să mă pot bucura pe deplin, așa cum vreau, cât mai mult, de cei din jurul meu, de reușitele și de munca mea intensă, din toate proiectele pe care le fac cu dăruire pentru publicul meu drag, care mi-e aproape necondiționat.

Cum mă simt la 48? Nu simt vârsta, în primul rând. Chiar dacă mai am eu ceva probleme minore de sănătate, cu spatele, cu genunchii, nu știu când am atins acest număr. Nu-l recunosc și parcă nici nu-l vreau în buletinul meu, pentru că eu sunt acolo, pe la 30, gata mereu de o nouă provocare, de o joacă, de muncă multă, de întâlniri cu publicul.

Simt că sunt în perioada cea mai bună a carierei mele și simt că am multe de oferit oamenilor, fără presiune, independent, cu drag de ce fac și cu multe proiecte în minte și-n suflet. N-am vanități de vreun fel și nici așteptări prea mari de la nimic.

Dacă prezint și fac emisiune la TVR 2, o fac pentru că televiziunea e un „microb” pentru mine și pentru că știu că alături de o echipă de oameni faini, putem oferi calitate. Cânt pentru că bucur publicul, pictez pentru că pot ajuta. Mai apoi, simt că mai am multe de spus și că parcă nu am ajuns nici la un sfert din capacitatea mea maximă.

Ce vreau de ziua mea, vă întrebați? Ei bine, mai nimic. N-am fost niciodată omul care să-și dorească multe, nu vreau daruri materiale, nu-mi lipsește ceva anume și nu sunt fan după surprize sau lucruri pe care nu le folosesc.

Dacă e să fac o listă scurtă, pe repede înainte, a dorințelor mele de la 48 de ani, ea ar suna în următorul fel: vreau minte pe umeri, să nu cad în penibil, să nu fiu nevoit să fac compromisuri, să fiu respectat și să respect, să-mi pot face treaba în tihnă.

Vreau mai multă minte, desigur, și pentru cei din jurul meu, pentru că uneori arată că au uitat-o pe undeva.

Vreau mai mult pentru țara mea, pentru că sigur merită mai mult. Și nu, nu mă refer nici la salvare, nici la mântuire, ci doar la oameni care să o iubească, să o prețuiască și să înțeleagă care-i sunt valorile reale.

Vreau să am sănătate.

Vreau să văd chipul celor dragi cât mai mult.

Vreau liniște într-o mare de gălăgie.

Vreau ceva mai multă răbdare uneori, să pot trece peste toate.

Ziua de naștere nu mi-o „țin“, pentru că din copilărie, cu mici excepții, n-am mai avut acea tragere. Cel mai probabil, anul acesta voi cânta de ziua mea și voi răspunde la toate mesajele, care-mi arată că n-am făcut în van tot ce am construit până în prezent, pe forțe proprii. Parcă aș vrea să am o zi fără nimic și să-mi văd de gânduri.

Dacă în copilărie era un chin să fiu născut de Ziua Națională de atunci, pentru că atenția nu era îndreptată doar asupra mea, când am mai crescut mi-am dat seama că nici nu vreau, pentru că-s simplu și pentru că nu sunt un om festiv. Eu mă mulțumesc și cu mult și cu puțin și-mi place să știu doar că publicul mă iubește și se gândește, măcar pentru câteva clipe, și la mine. Vă iubesc!