Ne luăm mereu repere pentru a fi fericiți, deși nimeni nu știe cu exactitate cum este acest sentiment și ce înseamnă el cu adevărat. Nu are nicio regulă scrisă, nu e notat în vreun manual al bunei desfășurări din viață și nici nu se intuiește prea simplu.
Cu siguranță, ține de fiecare individ în parte. Dar chiar și așa, anumite coordonate clare avem întotdeauna. Și fugim după ele, de parcă ne-ar alunga cineva sau am fi la vreun maraton olimpic, în care e miza mult prea mare și la finalul căruia primim atât premiu de participare, cât și glorie veșnică.
Și în hăituiala aceasta continuă ajungem să ne întrebăm ce înseamnă fericirea, oare? Eu am chiar și-un cântec cu acest titlu. Nu cred că a găsit-o cineva și nu cred că ea poate fi împărtășită de cei care o simt cu adevărat. Cert este că eu risc o scurtă descriere a felului în care văd eu acest concept și ce mă face pe mine fericit, pentru că eu sunt, cu toate la un loc, un om care poate spune, cu mândrie, că e fericit cu cine este, cu realizările sale, cu fiecare pierdere, durere sau problemă. Pentru mine fericirea nu înseamnă să râzi ca tâmpul, să te dai în stambă sau să faci declarații de tot felul.
Fericirea înseamnă să mă trezesc dimineața cu gândul limpede. Înseamnă să pot crea, să pot aduce plus valoare lumii din jurul meu, prin orice modalitate posibilă, fie că e artă, fie că ajut pe cineva cu ceva sau pur și simplu dau un sfat.
Fericirea înseamnă, spun eu, ca să-i vezi pe cei de lângă tine sănătoși, fără probleme majore. Sănătatea este un factor care poate influența, într-un fel sau altul, această stare a oamenilor.
Sunt fericit când mă uit în spate și văd că n-au trecut în van cei aproape 47 de ani ai mei și 30 de ani de carieră, pe care-i împlinesc anul acesta. Sunt fericit când văd un răsărit, când aflu un lucru nou sau când citesc o carte ori văd un film bun. Asta îmi dă și liniștea de care am nevoie și dacă ești liniștit, poți fi și fericit.
Nu consider că fericirea are legătură cu partea financiară sau cu ce pui pe masă. Cunosc oameni săraci care știu cum să trăiască și care n-au făcut o corvoadă din existența lor, ci au transformat-o, cu bune și rele, într-o binecuvântare în care se luptă pentru supraviețuire, cu demnitate și împăcare de sine.
Cu cât gonim mai mult și vrem mai mult, cu atât ne îndepărtăm de fericirea simplă. Care este legată de ce ai, de cei pe care-i ai, de momentele pe care știi să le faci frumoase. Fericirea simplă înseamnă să te bucuri de o prăjitură sau un dar, de clipele petrecute cu cei pe care-i vei pierde la un moment dat. Iar lista e lungă cu multe posibile definiții.
Sigur că nimeni nu are o poțiune sau vreo rețetă exactă. Nici nu e cazul, la fel cum nu e cazul ca toată lumea să fie fericită în fiecare moment. Și căutarea aceasta permanentă a ei are un farmec și face oamenii să evolueze și să-și dorească să fie mai buni.
Eu cred că fericirea înseamnă împăcarea cu sine, în eterna neîmpăcare a lumii. Și mai înseamnă să ai încredere în tine și în propriile forțe, precum și în oamenii pe care-i ai în jur. Cu cât ești mai circumspect, mai indiferent, mai lipsit de empatie, cu atât fericirea pe care ți-o dorești cu ardoare se va îndepărta.
V-ați gândit vreodată că simplul fapt că vă treziți, că aveți ce vreți și că ați trăit și trăiți demn, o viață așa cum v-ați așternut-o, e suficient? Nu vreau să vă pun pe gânduri, dar uneori asta e de ajuns. Nimic mai mult, pentru că suntem oricum nemulțumiți prin definiție, întrebându-ne mereu și mereu, cu o încăpățânare cruntă „Ce înseamnă fericirea, oare?”...