Viața nu-și caută niciodată începutul și nici sfârșitul. E ca un bolovan mare care vine, te lovește atunci când te aștepți mai puțin și toate consecințele sunt de fapt perioada de supraviețuire, de bucurii și tristeți și multele variabile care o compun.
Viața asta a noastră, așa cum este ea, nu are vreo regulă precisă, nu urmează un set de legi și nici nu prea dă semne că i-ar păsa vreun pic de ce gândim, simțim sau credem noi.
Eu nu cred foarte tare în destin, dar undeva există o mână care ne ghidează, o forță care face în așa fel încât să nu fie totul supus hazardului. Viața văzută per-ansamblu, fără perdeaua care ascunde povara trăirii ei, nu e nicidecum fascinantă. E doar un drum de la naștere la moarte, cu o bucată sănătoasă de trăire în ea.
Ce e mai trist este că unii pleacă prea repede. Pleacă fără să spună ce simt, ce vor, pleacă fără să trăiască cu adevărat. De multe ori eu am trâmbițat ideea asta a trăirii pe bune, fără perdea. Dar nu v-am spus cum o văd eu.
A trăi așa, simplu și real, înseamnă a nu avea complexe deloc. Înseamnă a lua în mâini o bucată sănătoasă din ce ești, dăruind-o altora. Înseamnă a nu te uita la capra vecinului, a vedea doar bârna din ochii tăi și a te bucura sincer pentru tot ce e în jur.
A trăi pe bune înseamnă a te distra, a nu face excese, a lua din fiecare clipă doar partea pozitivă, a gândi că mâine nu mai apare și că azi este cea mai bună șansă să arăți cine ești, să spui că iubești și să-ți împlinești toate visurile, dintre cele mai ascunse. Perdeaua asta de care zic eu este o mare cumulată de regrete, de probleme, de obligații. Nu spun că trebuie să le lăsăm la o parte. Nici n-ai cum să nu te supui unei societăți.
Dar asta nu înseamnă că ea, lumea în sine, trebuie să te acapareze și să-ți răpească și dramul acela de inocență care te ține pe linia de plutire. Vă dau exemplul meu. Eu îmi tratez viața ca pe un dar, primit fără să fac ceva anume și de care trebuie să profit la maximum, cu orice risc. Îmi fac multe bucurii, muncesc, îmi găsesc sensul, mă las pradă clipelor și încerc să n-am regrete.
Nu reușesc nici eu de multe ori. Am multe renunțări, am multe lucruri pe care aș vrea să le fac, dar nu pot, pentru că ori nu am timp, ori nu am cum. Cred că dacă am ști care-i momentul sfârșitului nostru, am privi altfel lucrurile și ne-am trezi la realitate. Realitatea care spune că nimic nu are prioritate în afara vieții tale, a sufletului tău.
Sigur că nu e universal valabil și diferă de la individ la individ. Sigur că unii preferă să-și piardă existența în lucruri fără sens. Dar chiar și pentru ei există undeva puterea de a face o schimbare. Eu cred că viața nu e altceva decât o carte a confesiunilor, una în care nu adunăm nici izbăviri, nici foloase pentru viața de apoi, adunăm doar privirile și gândurile pe care le sădim în sufletele altora, adunăm sincerități.
Până la urmă, ce rămâne după noi, dincolo de activitate, artă, serviciu, copii, casă, masă și avere? Rămâne imaginea și sentimentul din sufletul celor care ne iubesc și ne-au iubit. Și uite așa, eu zic că n-ar strica să lăsăm viața să ne acapareze pe deplin, cu bunele și relele ei și să trăim fiecare secundă ca și cum ar fi ultima în care vedem lumina zilei, a soarelui și chipurile celor care ne fac timpul fericit! De asta avem nevoie: de o viață fără perdea!