Main menu

header

…La orice Festival de teatru ajung, mă interesez de prezența dramaturgiei române în context. Chiar dacă acest obiectiv ar trebui să preocupe mai ales regizorii români, directorii de teatre, Ministerul Culturii, ba și UNITER și ICR. Din nefericire, dramaturgia autohtonă rămâne o Cenușăreasă a lumii teatrale din România, deși nicăieri în lume nu există spectacol fără text dramatic (cu excepțiile de rigoare). La ultimul Festival la care am participat, cel de la Constanța, intitulat „Miturile Cetății”, unul de toată lauda din moment ce a fost reluată ideea serilor de teatru antic din 1978, am căutat și texte românești. Doar „De ce Hecuba?!”, după Matei Vișniec, și regretul că, din mărunte orgolii personale, noul director al teatrului din Giurgiu a împiedicat prezența unui spectacol excelent, cu unica piesă de teatru a eminentului filosof Ioan Petru Culianu, „Oreste Regele Sunetelor”… Altfel, un reputat teatrolog mi-a dat de înțeles că nu prea există multe de ales în această nișă. Regret, însă realitatea este cu totul alta, una pozitivă. Avem minunate piese autohtone de teatru antic, de mitologie și desacralizare.

…Pornim de la Vasile Alecsandri, cu a lui atât de jucată, în trecut, „Fântâna Blanduziei”, ajungem la Mircea Eliade („Ifigenia”), Nicolae Iorga („Casandra”), Victor Eftimiu („Prometeu, Tebaida și Astrizii”), Radu Stanca („Oedip salvat”), Horia Lovinescu (extraordinarul text „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”)… Există încă o categorie de dramaturgi români, să zicem din perioada modernă, atrași și ei de tematica mitologică. Petru Dumitriu cu „Audiție pentru Electra”, Iosif Naghiu cu „Misterul Agamemnon”, Dumitru Solomon („Socrate”, „Platon”, „Diogene câinele”), Șt. Zicker („Oreste în străinătate”), Viorel Cacoveanu („Seneca sau sfârșitul unei iubiri”), Vlad Zografi („Oedip în Delphi”). Un Maestru al desacralizării, demitizării, redutabilul Dumitru Radu Popescu, și mă opresc pentru această discuție numai la două minunate piese, „Bufnița roșie sau ce i-a spus Horațiu lui Fortimbras”, în care găsim încă un comentariu la Hamlet al remarcabilului D.R.P.; cum admirabilă este și „Ca frunza dudului din Rai”, cu Medeea - Marghioala, Ionel - Iason și Creon, primarul satului românesc din perioada socialistă, unde ființa un Combinat de porcine! Această reimaginare a Mitului Medeei poate oferi un spectacol deosebit, și de public, și de critică.

…Și ar fi și alte texte românești care ar putea reprezenta miza unor teatre cu gândul special al Festivalului de teatru antic de la Constanța. Rămâne ca secretarii literari (puținii care au mai rămas!), regizorii și directorii de instituții teatrale să valorifice bogatul tezaur al dramaturgiei autohtone și în acest univers al Miturilor, vechi și noi, adevărate și mutilate de modernitate. Mituri care am constatat că încă atrag publicul, la spectacolele de seară din Piața Ovidiu și din Sala Teatrului de Stat Constanța existând o încântătoare afluență de public și de interes. Lumea-ntreagă este, în fond, un Mit!