de Laura Zmaranda
Uneori, povara păcatelor apasă atât de greu pe sufletele credincioşilor, încât numai iertarea providenţială le poate dezrobi din lanţul nevăzut ce le subjugă. Aşa cum ne arată şi cartea de căpătâi a omenirii, Biblia, Dumnezeu le-a dat unor oameni aleşi puterea de a izbăvi de întinăciunea păcatelor pe oricine caută să se mântuiască.
Ce spun scripturile
Primele dovezi privind puterile cu care au fost înzestraţi unii oamenii apar încă din ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, când s-a arătat ucenicilor săi. Atunci, Mântuitorul le-a dat apostolilor puterea legării şi dezlegării păcatelor, spunându-le: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”.
O altă mărturie din Sfânta Evanghelie prin care Iisus dă puterea iertării păcatelor a fost cea către Sfântul Apostol Petru, căruia îi spune: „Şi-ţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor, şi oricâte vei lega pe pământ vor fi legate şi în Cer şi oricâte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”. Aşadar, aceste prime mărturii descrise în Biblie sunt semne că printre noi se află oameni în al căror destin se regăseşte misiunea aparte de a aduce iertarea divină asupra credincioşilor.
Harul spovedaniei se dă printr-o rânduire aparte
Prezenţa duhovnicului în viaţa noastră este la fel de importantă ca a profesorilor sau ca a doctorilor, chiar dacă intervenţia lui în existenţa zilnică este mai puţin evidentă. Preotul duhovnic este omul care are darul de a ne linişti conştiinţa atunci când nimeni altcineva nu o mai poate face şi este, dincolo de toate, un mijlocitor în relaţia noastră cu Dumnezeu.
Acest har al spovedaniei nu este însă destinat oricărui preot. Potrivit canoanelor bisericeşti, duhovnicia este un dar care nu se primeşte o dată cu hirotonia, ci se dă printr-o rânduială numită hirotesia de duhovnic. Prin această slujbă, preotul primeşte puterea iertării păcatelor şi calitatea de ascultător de mărturisiri. În trecut, preoţii primeau acest har al duhovniciei doar după o îndelungată experienţă pastorală, liturgică şi de viaţă.
Să-L căutăm pe Dumnezeu, nu omul
O întrebare care încolţeşte în mintea multora dintre noi este cum să ne alegem duhovnicul, cum ar trebui să arate acesta sau cum ar trebui să ne vorbească. Este însă o întrebare care se poate transforma în ispită dacă insistăm asupra ei. Asta pentru că atunci când ne prezentăm la sfânta spovedanie venim în faţa lui Dumnezeu, şi nu a omului care ne ascultă. Duhovnicul este doar cel care aşterne puntea dintre noi şi divinitate, aşadar nu trebuie să-l căutăm sau să-l alegem după un criteriu anume. Important este să ne spovedim indiferent de cine este omul care ne ascultă păcatele. Chiar dacă cel în faţa căruia ne mărturisim păcatele nu este aşa cum ne-am dori, trebuie să-l privim ca pe o călăuză care ne îndreaptă spre drumul faptelor bune.
Confesiunea trebuie făcută din toată inima
Într-o lume tot mai cerebrală, precum cea în care trăim noi, acţiunile noastre au un caracter oarecum robotic. Oamenii sunt setaţi să facă lucrurile pe care le-au învăţat, uneori doar pentru a respecta nişte norme impuse de societate, de religia pe care o avem sau poate doar din teamă.
Nu de puţine ori vedem că oamenii din jurul nostru privesc credinţa şi ritualurile specifice ca pe o regulă care trebuie împlinită fără vreo implicare sufletească sau fără a se gândi măcar o clipă cu toată fiinţa lor la Dumnezeu. Spovedania este acel pas făcut de bunăvoie, care ne apropie de Împărăţia Cerurilor şi ar trebui să fie nu doar o mărturisire a păcatelor, ci un regret profund pentru starea de decadenţă în care ne aflăm.
Pentru a dobândi iertarea păcatelor noastre, mărturisirea noastră trebuie să fie completă şi să nu se ascundă nimic din cele făptuite. O parte din procesul de mântuire presupune ca acela care vine în faţa duhovnicului să înţeleagă că doar datorită voinţei lui Dumnezeu fiinţa sa a fost plăsmuită, iar inima sa să fie smerită.
Preoţii ne îndeamnă ca prin spovedanie să ne acceptăm greşelile şi să nu învinovăţim pe altcineva decât pe sinele nostru pentru înfăptuirea lor. În urma spovedaniei, duhovnicul dă dezlegare la împărtăşanie, Taina prin care creştinii se unesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, sub chipul pâinii şi al vinului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi“ (Ioan; 8-10)
„Cel ce ia asupra sa sarcina cea grea a duhovnicului dator este să se facă chip şi pilda tuturor cu înfrânarea, cu smerenia, cu lucrarea a tot felul de fapte bune, rugându-se în tot ceasul lui Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul înţelegerii şi al cunoştinţei, ca să poată îndrepta pe cei ce năzuiesc către dânsul” (cuvinte din Evhologiu care ar trebui să fie literă de lege pentru orice preot duhovnic)
