Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

623 16 1de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu

În această săptămână de mare trăire duhovnicească, un loc aparte îl are şi Claudia Procula, cea de-a doua soţie a lui Ponţiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26 şi 36, şi femeia care a încercat să-l convingă pe acesta să nu-L răstignească pe Iisus. Aşa cum spune Evanghelistul Matei: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: «Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui»” (Matei 27:19). Aceasta este singura referire la Claudia Procula din scrierile canonice, dar cele apocrife sunt mult mai generoase. În arhivele Vaticanului se păstrează în prezent o scrisoare a tinerei nobile către prietena sa de la Roma, Fulvia, în care descrie minunile pe care le făcea Iisus şi la care ea fusese martoră, dar şi momentele Judecăţii şi Răstignirii. Femeia a descris cu lux de amănunte atât întâmplările, cât şi emoţiile pe care le-a trăit în apropierea lui Iisus, scrisoarea sa devenind o importantă mărturie despre Mântuitor peste secole.

S-a născut în familie romană şi s-a convertit la creştinism

Claudia Procula a fost nepoata împăratului Augustus Cezar și fiica nelegitimă a celei de-a treia soții a lui Tiberius. Acesta din urmă a înfiat-o, iar căsătoria sa cu Ponțiu Pilat se spune că a fost aranjată de Sejanus, prietenul și confidentul lui Tiberius. Ajunsă în provincia Iudeea împreună cu soţul său, tânăra nobilă ar fi îmbrăţişat ideile religiei iudaice, ba mai mult, conform scrierilor lui Origene, unul dintre cei mai reprezentativi teologi creştini din secolul al III-lea, ea a murit ca și creștină. Origene scria în lucrarea sa „Omidiile după Matei” că Dumnezeu i-ar fi trimis acesteia visul menţionat de Evanghelistul Matei tocmai pentru ca ea să se convertească. Aceste idei au fost împărtăşite de mai mulţi teologi din Antichitate. În Sinaxarul grecesc scrie: „Procula s-a făcut uceniță și a primit sfântul botez”. Claudia a fost canonizată, iar Biserica Ortodoxă o prăznuieşte pe soţia lui Ponţiu Pilat, Sfânta Procula, la 27 octombrie. Scrisoarea în care Claudia îi povesteşte prietenei sale despre Iisus a fost redactată în limba latină la câţiva ani după ce Pilat a plecat din Ierusalim, iar manuscrisul a fost găsit într-o veche mănăstire din Bruges (Belgia) şi apoi transferat în arhivele Vaticanului. Popularizarea scrisorii s-a făcut la începutul secolului trecut, în 1929, când „Pictorial Renew Magazine” a publicat traducerea ei în limba engleză. În prezent, cuvintele Claudiei Procula către Fulvia Romelia se citesc în unele comunităţi catolice mai vechi din Europa, în Joia Mare, înainte de Paşte, ca o mărturie apocrifă a întâmplărilor care au marcat istoria umanităţii.

S-a căsătorit la 16 ani cu romanul Ponţiu Pilat, guvernatorul Iudeii

„Ție Fulvia Romelia, Salutare! Tu ştii că, odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator… Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi de blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica sa, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei… Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi... După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica sa, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei. Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni care venea şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea sa faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi ce nu puteau fi înţelese de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, care dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui”.

„Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii, dar, dacă voieşti, ea va învia!”

„Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi de miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte şi, după ce i-a arătat-o, a strigat: «Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii, dar, dacă voieşti, ea va învia!» Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-I privire la ea şi i-a zis: «Fetiţo, scoală-te!» Semida s-a ridicat de pe patul ei ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: «Mamă!». La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenuncheat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-I ciucurii de la poala veşmântului, zicând: «Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?». «Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni», a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii...”

„Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie”

„Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară El să fie predat în mâinile arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: «Tu o să-L aperi, nu-i aşa?». «Voi putea face eu aceasta?», răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. «Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă».”

„Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire”

„Veni timpul pentru culcare, şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea. Eu L-am văzut pe Iisus aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi de mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci, Judecătorul Divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic: «Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!». Atunci, aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile Pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis sau mai bine i s-ar zice prevestire!… Ajungând la uşa din interior care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.”

„Cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit”

„Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său. În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi de groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: «Daţi-Mi sângele ce am vărsat pentru voi!» În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi de servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate cu diferite texte din lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere. «Ce vreţi voi de la mine?», întrebă el. «Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul», răspunse unul dintre preoţi, în numele întregului popor. «Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-I pronunţi osânda». «Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?» După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor. «El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El i-a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron», strigau leviţii. «Să fie răstignit!», ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei. Atunci, Pilat, întorcându-se către Iisus, I se adresă cu cuvintele lor prefăcute: «Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?». «Tu zici aceasta», răspunse Iisus. «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?», îl întrebă iarăşi Pilat. Dar Iisus nu i-a răspuns niciun cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige: «Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!». Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le: «Eu nu găsesc nicio vină acestui om şi am să-L eliberez». «Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!», se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.”

„O singură picătură a acestui sânge va cauza în veşnicie osândirea ta!”

623 16 2„Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând: «Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu Celui Nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă-noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!»... După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul dintre condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare: «Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?». «Eliberează-l pe Baraba», strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvârşite de el. Ponţiu întrebă din nou: «Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?». «Să fie răstignit!», strigară ei. «Dar ce rău v-a făcut El?». Cu şi mai multă furie, ei strigară: «Să fie răstignit!». O! Fatal ceas al pierzării!!!… Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citeau îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând: «Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele Acestui Drept ce urmează a fi vărsat». «Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!», zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa care era condusă la înjunghiere…”

„Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”

„Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. «Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!», îmi spunea una dintre roabele mele. «Acolo L-au încoronat cu spini», spunea o altă roabă. «Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă». «Acum El îşi dă sufletul!», răspunse a treia roabă. «A venit Ziua de Apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul lăcaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia care a fost ucis în templu şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără». Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine, repetând în urmă: «Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!»... Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: «Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe Cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu». «Du-te şi ia-L!», răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă. Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.”

„Copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns”

„Dar acum află, Fulvio! A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui - confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai-marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică însă cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întregul imperiu. Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină. În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine. Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: «El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat». Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat. Iartă, Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia. Scuză-mă! Claudia”.

O scrisoare secretă din arhivele Vaticanului aduce noi mărturii despre Mântuitor şi despre miracolul Învierii

„În jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană“

„Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret. Îmi este imposibil a-ţi explica însă ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar, totodată, El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge”.

Add comment


Security code
Refresh