Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

564 22 1de Carmen Ciripoiu

În fiecare an, la 23 februarie, creștinătatea îl sărbătorește cu cinste și evlavie pe Sfântul Policarp, cel care încă din pântecele maicii sale a suferit mucenicia împreună cu părinții, „născându-se în temniță, fiind răpit de înger, viață de înger ducând, multe roade aducând”, ucenic al Sfântului Apostol Ioan, cel iubit de Domnul.

„Mult roditor”

Despre Sfântul Policarp, considerat una dintre figurile cele mai luminoase ale vechii literaturi creștine (viața sa exemplară de creștin și de episcop, învățătura sa ireproșabilă și martiriul său, făcând din el învățătorul Asiei și părintele creștinilor) se știe că s-a născut în jurul anilor 70 î.Hr., în cetatea Efesului din părinți binecredincioși (Pangratie și Teodora), iar data stabilită de critici ca fiind cea a morții, se situează în anul 156. Când mama sa Teodora era însărcinată cu fericitul copil, părinții au fost pârâți la stăpânitorul cetății că-l slujesc pe Domnul și aruncați în beci. În temnița rece, Teodora a fost învrednicită de Cel de Sus să aducă pruncul pe lume, apoi Dumnezeu și-a trimis îngerul care, după ce le-a dat părinților cununia muceniciei, se spune că a luat pruncul și i l-a dat în grijă unei femei bătrâne, foarte bogate, dar cu sufletul mereu la Iisus, care l-a botezat Pangratie. După ce aceasta a fost însă martoră la o minune săvârșită de Dumnezeu la rugăciunea pruncului (a golit hambarele făcând milostenie la săraci, apoi prin harul micuțului acestea s-au umplut la loc cu felurite bunătăți), i-a spus Policarp, adică „mult roditor”.

Izgonitor al diavolilor

Când Sfântul Policarp a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Apostol Ioan propovăduia Evanghelia în diferite părți ale Asiei și cu infinită bucurie l-a urmat, suferind împreună pentru Hristos. După ce Apostolul Ioan a fost surghiunit în ostrovul Patmos, Domnul a rânduit ca Sfântul Vucol să devină episcop al Smirnei, iar Policarp ajutorul acestuia. Așa a ajuns Policarp să fie sfințit preot, iar mai târziu, după ce Sfântul Vucol a trecut la dreapta Domnului, a fost uns episcop al Smirnei. Făcător de minuni și înaintevăzător, Sfântul a înmulțit roadele pământului, i-a vindecat pe cei bolnavi și cu usurință i-a izgonit pe diavoli. Și niciodată nu s-a rătăcit de la dreapta credință… Ca ucenic al Sfântului Apostol Ioan, sub influența căruia s-a și format în anii tinereții, Sfântul Policarp a primit și a păstrat cu sfințenie Tradiția apostolică de nuanță ioanică, așa cum reiese din întâlnirea pe care acesta a avut-o cu Papa Anicet (la Roma, probabil în anul 155) cu privire la modalitatea pregătirii, serbării și datei Sfintelor Paști. Potrivit istoriei, nici Policarp nu a reușit să-l convingă pe Anicet să adopte tradiția ioanică referitoare la sărbătorirea Paștelui, dar nici Anicet nu i-a impus-o pe cea a Bisericii romane. Acest lucru a făcut ca cei doi să lege o prietenie pe viață.

„Osemintele sale, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul”

564 22 2Până și istoria se cutremură când vorbește despre mucenicescul sfârșit al lui Policarp. Înștiințat de Domnul cu trei zile înainte, Sfântul i-a invitat la masă pe cei care i-au curmat viața și i-a rugat să-l lase să se mai roage netulburat doar un singur ceas. „Iar aceștia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân așa de evlavios. Și i-a pomenit pe toți care s-au întâlnit vreodată cu el, mici și mari, străluciți și smeriți, și întreaga Biserică universală din lume”. Tot Sfântul și-a ales singur modalitatea de a muri: a dorit să fie ars pe rug. „Acestea, deci, s-au întâmplat cu o așa de mare grabă, mai repede decât se poate spune, mulțimile aducând îndată din prăvălii și din băi lemne și vreascuri, mai ales iudeii, care slujiră la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor. (…) Și fiind gata rugul, Sfântul nu a primit să fie pironit, ci s-a rugat cu această prea frumoasă rugăciune”. După ce a zis „Amin!”, rugul a fost aprins și, minune mare: „Focul, luând forma unei cămăși, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjură ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul și argintul care se încearcă în cuptor. Și rămânând neatins de foc, un lăncier l-a împuns cu pumnalul, iar sângele s-a revărsat, stingând rugul. Și cerând creștinii trupul Sfântului spre îngropare, nu le-a fost dat, ci a fost ars, însă osemintele sale cele «mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul» creștinii le-au strâns mai apoi din cenușă, așezându-le la un loc cuviincios”.

O părticică din moaşte se păstrează cu evlavie la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos

Sfintele moaşte ale Sfântului Policarp au fost luate de latini în timpul cruciadelor și aduse în Franța, unde se găsesc și acum

Văduvele, altarul lui Dumnezeu

Tot despre Sfântul Policarp se știe că în perioada cât a stat la Roma a reușit, prin credința sa uimitoare în cuvântul Domnului să reconvertească mulți eretici, în special valentinieni și marcioniți. Alesul Domnului a fost cunoscut și pentru că dădea sfaturi utile pentru bunul trai în familie, pentru educația copiilor în frica lui Dumnezeu, pentru castitatea tinerilor și înfrânarea lor de la orice rău, dar și pentru un stil superior de viață al văduvelor creștine pe care le numea atât de frumos: „altarul lui Dumnezeu”.

Add comment


Security code
Refresh