Main menu

header

544 16 1de Gabriela Niculescu

La 8 septembrie s-au scurs 11 ani de la dispariţia regretatului Dan Spătaru, iar la 2 octombrie ar fi împlinit 76 de ani. Am stat de vorbă cu soţia sa, Sida Spătaru, o femeie a cărei frumuseţe sufletească emană prin toţi porii. Sida Spătaru a fost, vreme de trei decenii, balerină a Teatrului Fantasio din Constanţa, însă a încheiat activitatea înainte de termen pentru a putea fi alături de fiica sa şi a artistului, Dana Spătaru. Ne-a povestit o mulţime de lucruri extraordinare despre inegalabilul său soţ, despre iubirea ce i-a legat vreme de 34 de ani, despre greutăţile şi bucuriile prin care au trecut umăr lângă umăr, despre nepoata sa, Maria (10 ani), care-l moşteneşte pe bunicul său, şi despre Festivalul „Dan Spătaru”, pe care-l organizează pentru al zecelea an consecutiv, la Medgidia.

„Să-i dau răspunsul în trei zile dacă vreau să fiu soţia lui”

- V-aţi cunoscut în 1972. Cum v-a cucerit?

544 16 2- Eram balerină la Teatrul Fantasio din Constanţa şi aveam un turneu de o lună prin ţară, iar Dan era cap de afiş. La sfârşitul turneului ne-am cunoscut puţin mai bine, pentru că am refuzat, la început, toate florile şi atenţiile lui. Ulterior am văzut că era un bărbat foarte romantic şi atent cu femeile, modest şi cu bun-simţ. El nu s-a considerat niciodată o vedetă. La sfârşitul turneului a fost foarte hotărât şi mi-a spus că, dacă vreau să fiu soţia lui, să-i dau răspunsul în trei zile, pentru că el vine de la Bucureşti la Constanţa. Nu fusese nicio prietenie între noi, mi-a trântit-o aşa, pur şi simplu. Nu-l luasem foarte în serios, dar s-a ţinut de cuvânt şi s-a mutat la noi la teatru, în Constanţa, unde a stat doi ani. Am spus da, după acei doi ani a trebuit să revină în Bucureşti, pentru că aici făcea toate înregistrările, radioul şi televiziunea erau tot aici, iar eu am făcut naveta de la Constanţa. În 1974 a venit şi Dana pe lume, un copil foarte dorit de amândoi, apoi în 1976 ne-am căsătorit. Viaţa noastră a decurs normal, fiecare cu turneele sale, apoi eu m-am pensionat la cerere, pentru că Dana se mărise, era în clasa a VI-a, şi se simţea nevoia să fim mai mult timp lângă ea. Fetiţa a suferit foarte tare în anii în care noi plecam în turnee.

- A avut o mulţime de admiratoare. Aţi avut parte şi de peripeţii cu cele mai insistente?

- Nu prea am avut peripeţii, le tratam întotdeauna frumos. Suna telefonul foarte des şi întotdeauna îl dădeam pe Dan la telefon. Existau şi admiratoare care vorbeau mai puţin civilizat, dar eram diplomată cu ele şi rezolvam problema. Au fost şi fete ceva mai insistente. De exemplu, Dan cânta la barul Melody din Mamaia, iar câteva fete veneau şi stăteu la spectacol, mă vedeau cu el, apoi veneau şi la vila în care noi eram cazaţi, nu aveau nicio treabă. Dan le oferea autografe, le vorbea frumos, dar nu le-a dat niciodată apă la moară.

„M-am luptat enorm să-i pot face festivalul”

544 16 3- Ştiu că la un festival internaţional desfăşurat la Sopot a înregistrat şi un record mondial la aplauze, cu timpul de 16 minute şi 19 secunde. Cum îi priveaţi dumneavoastră succesul avut în România?

- Primea o mulţime de flori, puteam umple o cameră cu florile pe care le aduna, iar publicul era mult mai doritor de spectacole, pentru că nu exista diversitatea de astăzi în materie de televiziune, internet şi divertisment. Dan a avut un mare succes. Nu avea o voce extraordinară, dar el simţea şi transmitea fiecare melodie publicului, ceea ce înseamnă mare lucru. Degeaba ai o voce fabuloasă, dacă nu poţi ajunge la public! Dan nu a avut, poate, vocea cea mai mare, dar a fost înzestrat de Dumnezeu cu harul de a intra în inimile românilor.

- Povestiţi-mi puţin despre festivalul ce va avea loc la 2 octombrie la Medgidia.

- A devenit festival internaţional şi are un mare succes. Am luat premii şi a fost declarat cel mai bun festival de la noi din ţară. De la an la an îl îmbunătăţim, ceea ce este mare lucru, în condiţiile în care alte festivaluri s-au desfiinţat. Fiind Festivalul „Dan Spătaru”, avem o melodie de-a lui Dan, iar cea de-a doua este la libera alegere a interpreţilor. Nu este foarte uşor de organizat, iar eu m-am luptat enorm să-l pot face.

- L-aţi însoţit în multe turnee. Îmi puteţi povesti câteva amintiri inedite?

544 16 4- Dan era un om foarte serios, nu prea glumea şi nici alţii nu făceau glume cu el. În Rusia am fost împreună într-un turneu de o lună, în mai multe oraşe mari. Dan jucase înainte în filmul „Cântecele mării”, în care o avusese parteneră pe Natalya Fateyeva, o soţie de cosmonaut care se îndrăgostise nebuneşte de el, Dan, de ea, dar s-au despărţit pentru că nu se putea muta nici ea aici, nici el în Rusia. Însă au rămas prieteni şi, de câte ori pleca în turneu la Moscova, se întâlneau, îi oferea o floare. Şi când am mers împreună în turneu mi-a prezentat-o, a invitat-o la spectacol şi am apreciat că nu şi-au ferit prietenia de mine. Era o relaţie civilizată şi geloziile nu şi-ar fi avut rostul.

„Am intrat în depresie. Trei ani nu m-am putut uita la poze”

- Am ascultat-o pe fiica dumneavoastră, Dana, într-un duet cu tatăl său şi m-a convins că aşchia nu a sărit departe de trunchi! De ce nu a urmat o carieră artistică? Cu ce se ocupă acum?

- Avea talent, au înregistrat o melodie, au cântat împreună şi la un festival, la Grădina de Vară de la Soveja, dar la un moment dat a spus aşa: „Eu n-am să pot să ajung la nivelul tatălui, şi decât să spună lumea că sunt doar fiica lui Dan Spătaru, mai bine renunţ.” A urmat Dreptul, iar acum este avocat.

- Cum au fost ultimii 11 ani fără Dan Spătaru pentru dumneavoastră?

544 16 5- În primul rând, la început nu-mi venea să cred. Am intrat în depresie şi speram să nu cad în extreme. Când pleca, fie în ţară, fie afară, dădea zece telefoane pe zi să întrebe de toate, până şi de căţeii pe care-i aveam. Şi stăteam şi aşteptam telefonul lui în continuare sau mă uitam pe geam şi aşteptam să intre în curte. Nu mă puteam obişnui cu dispariţia lui multă vreme. Poţi să o iei razna dintr-un astfel de şoc, acum mi-am dat seama. Până n-o păţeşti, nu realizezi. Şi trei ani nu m-am putut uita la poze, până într-o zi când nepoţica mea, Maria, a venit şi a zis că vrea să-l vadă pe Bubu Dan şi abia atunci i-am arătat fotografiile şi înregistrările. Şi acum urmez tratament pentru depresie. Este cumplit să trăieşti 34 de ani şi să rămâi singur la un moment dat. Norocul meu este că le am pe fiica mea şi pe Maria, care a luat multe de la Dan, vocea, ochii, comportamentul lui. Am fost cu ea la un festival în Germania şi nu m-a lăsat s-o ajut cu nimic, singură s-a dus, la 10 ani, să-i dea sunetistului discul ei, i-a explicat ce-i trebuie. Singură s-a pregătit de spectacol. Aşa era şi Dan, nu i-am făcut niciodată bagajul, singur îşi aranja toate lucrurile. Seamănă foarte tare cu el, este independentă şi descurcăreaţă, responsabilă şi-l iubeşte pe Dan de parcă ar fi stat în preajma lui.

„L-am visat de multe ori, era senin...”

544 16 6- L-aţi visat vreodată?

- Da, de multe ori. L-am visat senin, dar nu mi-a vorbit niciodată în vise. Se spune că visezi pe cineva acolo unde se simţea cel mai bine şi le spuneam prietenilor mei din Germania, imediat după moarte lui, că ne visăm împreună în casa lor. La ei stătea de multe ori când avea spectacole în Germania şi chiar se simţea ca la el acasă. Ei mi-au fost alături când ne-a fost mai greu. În ultima săptămână, când Dan s-a simţit mai rău, el care nu s-a plâns niciodată, deşi îl vedeam că suferă, a avut un moment de slăbiciune şi mi-a spus: „Oare ce se va întâmpla cu tine dacă eu n-o să mai fiu?”

- Probabil că de Sus vă ajută.

- De fiecare dată mă ajută, te rog să mă crezi! Nu vreau să mă plâng, dar când am avut perioade grele am simţit că mă ajută. Nu vreau să cad în extreme, dar ceva tot există. Aşa m-am rugat să mă ajute şi cu CD-ul acesta pe care-l lansăm cu revista Taifasuri. Sunt opt piese în italiană, două în franceză şi cinci în română, şi ştiu sigur că lui i-ar fi plăcut să apară acest CD pe piaţă. Mulţumim doamnei Mioara Panait şi Electrecordului, care au făcut posibil acest lucru!

- Cine v-a fost alături după dispariţia sa?

544 16 8- Cât a trăit, Dan a avut foarte mulţi aşa-zişi prieteni şi a ajutat foarte multă lume. Pentru familie nu a intervenit niciodată, dar pentru prieteni se trezea şi la 4:00 noaptea. Cât era în viaţă suna telefonul de nu apucam să fac nimic în casă. Cum a murit, telefonul a încetat să mai sune. Alături mi-a fost familia mea, a lui Dan şi câţiva prieteni apropiaţi, pe care-i număr pe degetele de la o mână. Atât!

Cu şi despre Dan Spătaru

În anul 2011, cartea intitulată „Dan Spătaru - Regele aplauzelor” vedea lumina tiparului la Editura Militară. În paginile sale au fost reunite declaraţii despre regretatul artist ale unor nume sonore din industria muzicală românească, colegi de breaslă, prieteni, actori, membri ai familiei. Mărturiile lor îi conturează personalitatea remarcantă şi ne ajută, astăzi, să ni-l amintim cu drag pe cel care a cântat celebrele piese „Drumurile noastre”, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă”, „Să cântăm chitara mea”, „Nu m-am gândit la despărţire” şi multe altele.

Gică Petrescu:

„Îmi plăcea să cred că va fi urmaşul meu...”

L-am apreciat întotdeauna pe Dan Spătaru pentru harul lui, pentru dragostea faţă de cântecul românesc, pentru iubirea pe care a dăruit-o publicului. Îmi plăcea să cred că va fi urmaşul meu... Destinul, având alte planuri, nu a mai avut răbdare... nu a mai avut răbdare.

Margareta Pâslaru:

„Celebrul nostru duet era pe buzele tuturor”

Turneele efectuate împreună au lăsat impresii puternice în sufletul fanilor noştri (...) Este suficient să navigaţi pe Youtube, mii şi mii de accesări confirmă succesul piesei „Ale tale”, compusă special pentru noi, de un alt mare dispărut, Aurel Manolache. Maestrul a intuit potrivirea vocilor noastre şi efectul pe care îl va avea prima apariţie împreună. În timpul înregistrării, în studioul T8 de la Radio, atât Manolache, cât şi Ovidiu Dumitru, autorul textului, nu-şi puteau stăpâni entuziasmul: „Va fi o bombă!” Câtă dreptate au avut! Celebrul nostru duet era pe buzele tuturor, cerut aproape zilnic la Radio în emisiunea „Melodia preferată”. Peste puţin timp, invitaţi fiind la Festivalul Internaţional de la Varadero - Cuba, pe lângă piesele noastre solistice, am prezentat şi „Ale tale”. M-a bucurat faptul că ideea pe care am avut-o, de a cânta piesa în limba spaniolă, a fost acceptată. În seara finală, România a fost menţionată, emoţionaţi şi fericiţi am urcat pe scenă, unde ni s-a acordat premiul de popularitate.

Marin Moraru:

544 16 10„Dan? Era să-mi dărâme căsnicia!”

Dan Spătaru? Un nume sublim de necunoscut! Pe la 35 de ani era să-mi dărâme căsnicia! Ăştia-s oameni, domne? Şi frumos, şi talentat, şi cu păr în cap! Îl iubesc pe Dan, şi nu am avut niciodată motive de gelozie! Îl apreciez pentru tot ce a făcut în viaţă, pe scenă şi în afara ei.

Stela Popescu:

„Cea mai mare vedetă din ultimii ’50 de ani!”

A plăcut tuturor generaţiilor. Dan Spătaru este cea mai mare vedetă pe care a avut-o România în ultimii ’50 de ani! Era serios, corect şi modest şi nu făcea niciodată caz de talentul lui. S-a stins în discreţie, fără să facă niciodată tam-tam din boala sa. Câtă lume l-a iubit! Pentru români, Dan nu a plecat! A rămas aici, cu toate cântecele sale...

Cornel Constantiniu:

„Oricând ar fi putut dirija fanfara muzicii uşoare româneşti”

Cu Dan e poveste veche! Eu am terminat IATC-ul pe când el era deja vedetă! E cinstit? Este! Ştii de ce mă bucur astăzi? Pentru că îmi dau seama că oamenii nu au uitat sentimentul iubirii, al respectului faţă de un om. Acesta se cheamă Dan Spătaru şi oricând ar fi putut dirija fanfara muzicii uşoare româneşti. (...) Nu-l ştiam decât din auzite. Visam să ajung şi eu ca el, adulat şi iubit de milioane de spectatori. De aceea, când am auzit „Uite, vine Spătaru”, m-am uitat în jurul meu şi, văzând că nu este niciun loc liber în autocarul cu care trebuia să ne deplasăm, m-am ridicat pur şi simplu şi i-am oferit locul meu. Nu ştiam însă că locul de lângă şofer era locul lui preferat. De atunci şi până când ne-a părăsit au trecut mai bine de 36 de ani. A mângâiat sufletele atâtor generaţii…

Mihai Constantinescu:

544 16 11„Demnitatea oamenilor puternici”

Eu fredonam pe când Dan Spătaru cânta. O (foarte) scurtă perioadă am fost gelos pe el. De ce? Prietena mea de atunci îi înrămase fotografia. Supărare mare! Apoi, după ce l-am cunoscut, i-am cerut un autograf, fără ramă. Şi acum îl păstrez în bibliotecă. Îmi aduc aminte de timpul când îl ascultam la televizor, când cânta piese italieneşti, când eram mai tânăr. Îl iubeam nespus de mult... Iar mai târziu, când am devenit colegi şi am aflat că are ceva probleme cu sănătatea, l-am întrebat dacă e adevărat, iar el a negat. Uite, eu asta cred că e demnitatea oamenilor puternici.

„Cât era în viaţă, suna telefonul de nu apucam să fac nimic în casă. Cum a murit, telefonul a încetat să mai sune“

„Maria a luat multe de la Dan, vocea, ochii, comportamentul lui. Este independentă, responsabilă şi-l iubeşte pe Dan de parcă ar fi stat în preajma lui“

„Îmi place dansul şi să gătesc“

- Ce pasiuni aveţi?

- De gospodină. Îmi place foarte mult să gătesc, iar ăsta este un talent, nu m-a învăţat nimeni. Mama a vrut să mă înveţe, dar eram prea mică şi nu aveam răbdare. Gătesc orice, dar dulciuri nu-mi place să fac, pentru că mama, fiind ardeleancă, făcea prăjituri de casă la care mă punea să o ajut şi am zis că atunci când voi fi mare nu voi mai face. Îmi place să fac curat, îmi place dansul, că aceasta a fost pasiunea mea. Am făcut balet din clasa a VI-a. În şcoală îmi plăcea sportul, în general, eram foarte bună la atletism, dar tata nu m-a lăsat să urmez o carieră sportivă, pentru că s-ar fi sfârşit devreme.

Dana Spătaru: „Am avut o relaţie specială cu tata“

De fiecare dată când vorbesc despre tatăl meu ştiu că vorbesc, implicit, şi despre artistul Dan Spătaru, pentru că această dimensiune artistică plină de sensibilitate, care îi face speciali pe unii oameni, are puterea de a îmbogăţi descrierea cuiva, mai cu seamă a unui părinte. Datorită activităţii sale artistice, contactul substanţial cu tatăl meu s-a produs ceva mai târziu, cam la vârsta de 7 ani, când am venit de la bunicii mei din Suceava în Capitală, pentru a începe şcoala. Nu pot spune că am avut o copilărie plină de prezenţa părinţilor, pentru că atât mama, care era balerină la Teatrul Fantasio, cât şi tata erau mereu plecaţi în turnee, în ţară şi în străinătate. Cu toate acestea, cu toate suspinele unui copil care îşi doreşte părinţii în preajmă, am crescut totuşi cu sentimentul prezenţei lor, deoarece au ştiut amândoi, chiar şi de departe, să-şi facă simţite căldura şi dragostea părintească. Mi-au insuflat un lucru important, şi anume sentimentul responsabilităţii de sine, chiar şi de la o vârstă fragedă, motivat tocmai de necesitatea asumării lui. Ştiu foarte bine că tata este cel care mi-a dăruit acele valori morale în care cred şi pe care le-am respectat de-a lungul vieţii, şi anume demnitatea, onoarea, respectul de sine, modestia. Deviza noastră era şi a rămas mereu aceeaşi: „Nu există imposibilul, totul are o rezolvare!” (…)

„Ne trata, pe mine şi pe mama, ca pe nişte prinţese”

Tatăl meu, o spun cu mâna pe inimă, a fost un tată desăvârşit! Un om minunat, bun, întotdeauna drept; un artist complet, comunicând cu oamenii prin iubire, blândeţe şi demnitate. Avea un adevărat cult pentru corectitudine. Familia era refugiul în care-şi aduna puterile, pentru a se dărui, mereu şi mereu, publicului. Aşa l-am cunoscut eu şi aşa l-am iubit... Eu am avut o relaţie specială cu tata. Nu ne certam niciodată, ne înţelegeam din priviri. (...) Era tare bine când stăteam amândoi în bucătărie, acolo era locul lui preferat de relaxare, şi vorbeam ore întregi. Era un tip foarte moral, foarte serios cu el şi cu ceilalţi, ceea ce nu înseamnă că nu ştia să se distreze. Ne trata, pe mine şi pe mama, ca pe nişte prinţese, ne aducea flori foarte des, ne făcea surprize, cadouri, avea grijă să avem tot ce ne trebuie şi să fim fericite, era un romantic, un adevărat cavaler. De fapt, era foarte galant cu toate femeile. (...) Prima experienţă muzicală cu tata am avut-o la 10 ani. Atunci am fost alături de el pe scena de la Mamaia - el cânta „Raza mea de soare”. Melodia îmi era adresată. Apoi, la 15 ani, am cântat în duet cu el, tot la Mamaia, „Şi cât voi trăi voi iubi”. A fost bine, mi-a plăcut, dar... atât. (...) Nu vreau să vorbesc despre lucruri triste, pentru că el era o fire pozitivă. Fără lacrimi - nu i-ar plăcea - doar zâmbete şi flori!

Fuego:

544 16 9„A fost mereu romantic, şarmant”

Era fermecător, capabil de o interpretare magică, ce izvora dintr-o enormă sensibilitate. Trăia ce cânta, iar vocea lui iubea microfonul, scena fiind pentru el un templu. A fost mereu romantic, şarmant, un lord de o eleganţă ce impunea respect, un artist de incontestabilă valoare. (...)

Am fost onorat să primesc în dar, spre interpretare, şlagărul „Chitara mea”. Cu un surâs ascuns şi fină ironie m-a avertizat că-mi încredinţează piesa doar dacă o interpretez mai bine decât el. A fost o provocare. M-am străduit să nu-l dezamăgesc...

„Îmi plac florile şi oamenii“

Am cules şi câteva dintre declaraţiile cu miez făcute de Spătaru în interviurile acordate de-a lungul vremii...

„Dinozaurii erau puternici, nu ca şopârlele”

544 16 12Am muncit, am alergat... şi la propriu, şi la figurat. La noi, acum, spectacolele de muzică uşoară românească pentru vârsta a doua şi a treia nu mai au căutarea de altădată. Am fost consideraţi, la un moment dat, „dinozauri”. Noi nu avem nimic împotrivă, că ştim, dinozaurii erau puternici, nu ca şopârlele... Mai avem ceva de spus chiar dacă am ajuns la o vârstă... Vă spun cu fruntea sus: cred că fiecare îşi merită locul, aşa cum l-a construit de-a lungul anilor.

„Mi-am amintit de o mare iubire şi-am scris textul «Drumurile»”

Drumurile noastre?... O colegă de-a mea, care venise dintr-un turneu în Iugoslavia, a adus de acolo câteva single-uri. Printre ele se afla şi această piesă, al cărei text vorbea despre nopţi nedormite. Mi-am spus că va fi şlagăr, poate şi pentru că atunci mi-am amintit de o mare iubire, am scris textul cu „Drumurile noastre poate / Se vor întâlni vreodată...” Şi acum, când merg pe stradă, aud în jurul meu oameni care fredonează, când mă văd, „Drumurile...”.

„Nu mi-am luat moşie, mi-am luat loc de veci”

Eu am dormit şi la Marriott, dar şi pe o mochetă împăturită ca să semene a saltea. Şi n-am uitat de unde am plecat. De la ţară. N-o să chem electricianul doar ca să fixeze o priză, îmi place să mă ocup de gospodărie. Şi am o mare bucurie acum: am găsit la 60 de kilometri de Bucureşti o casă ţărănească pe care am amenajat-o. Când am văzut ieşind fum pe horn, mi-am adus aminte de copilărie. Nu mi-am luat moşie, mi-am luat loc de veci. Ăsta e umorul meu, mai negru...

„Eu le-am făcut pe toate în viaţa asta. Am fost şi cuminte, dar şi vagabond. Mi-a plăcut prea mult lumea. Peste toate însă, am respectat «schela» (scena)…

Eu dau cu cremă de ghete şi pe talpă, pentru că respect publicul. Pe mine publicul «m-a făcut»!...

Cred că trebuie să fii sincer pe scenă, că, dacă minţi, publicul te simte şi, în timp, te uită...“

Dan Spătaru

Add comment


Security code
Refresh

camp oct 2

camp 300x2507