Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

30-14-1de Gabriela Niculescu

Bruno Icobeţ are 50 de ani şi este câştigătorul show-ului „Românii au talent” de la Pro TV. Este de profesie consultant IT, însă a cucerit audienţa prin legătura extraordinară pe care o are cu cei trei căţei ai săi, din rasa Border Collie, botezaţi Blue, Ozzie şi J. Spune că performanţele sale au fost posibile datorită schimbării mentalităţii, trecând de la dresaj la educaţie. „Dresajul se face la un capăt al lesei, educaţia, la ambele capete: zeci de cărţi, sute de pagini pe internet şi zeci de ore de filme. Au urmat lecţii de disc în Ungaria şi seminarii cu renumiţi antrenori din domeniu”, susţine Icobeţ. Valurile de simpatie stârnite de „cei trei magnifici” i-au transformat în veritabile vedete şi chiar o merită. Sunt cunoscuţi în Europa datorită performanţelor şi premiilor obţinute la diverse competiţii internaţionale. Acum a venit şi rândul românilor să-i cunoască.

„Aprecierea în România la fel ca în străinătate mă face fericit”
- În primul rând, vreau să vă felicit pentru reuşita dumneavoastră şi a „celor trei magnifici”!
- Mulţumesc mult! Faptul că sunt apreciaţi în România la fel ca în străinătate, chiar mai mult aş putea spune, mă face fericit. Ei erau cunoscuţi în Europa, dar nu şi la noi în ţară.

- Care a fost scânteia care a declanşat dragostea pentru câini şi când a apărut?
- Nu pot să spun că a fost o scânteie, a fost dorinţa de a ieşi în natură, de a lăsa ecranul calculatorului deoparte, şi ce poate fi mai bun decât un câine bine educat?

- Aţi declarat că v-aţi pierdut prietenii şi legătura cu anumiţi colegi de facultate. Cât timp aţi dedicat pasiunii dumneavoastră, în ani şi ore pe zi?
- Da, aşa este, prietenii şi colegii de facultate nu au înţeles în acel moment ceea ce vreau eu să fac, dar acum sunt convins că au fost lângă mine şi m-au susţinut în perioada concursului. Din momenutul în care am adus-o pe Alma acasă, acum 10 ani, m-am dedicat cu totul acestei pasiuni. Am lucrat cu fiecare dintre câinii mei separat în perioada puppy, când creieraşul lor este ca un burete, absoarbe tot. M-am ferit să îi învăţ lucruri care nu îmi sunt necesare şi am recompensat la maximum comportamentele dorite. Lucrez cu fiecare dintre ei cam o oră pe zi. Acum lucrez numai cu cei trei, pe care îi cunoaşteţi. I-am adus pe Ozzie şi J la acelaşi nivel cu Blue şi, lucrând cu unul dintre ei, ceilalţi doi învaţă prin observare directă. Aşa câştig timp.

- Există vreo legătură între profesia de consultant IT şi lucrul cu prietenii necuvântători?
- Da, o legătură există. Eu sunt şi trainer uman în domeniul IT. Ei m-au ajutat să îmi dezvolt capacităţile de trainer, să observ mai bine şi să explic mai bine.

30-14-3„Alma i-a învăţat pe cei trei să aibă cei şapte ani de acasă”
- Niciodată nu aţi fost un simplu iubitor şi crescător de animale, ci v-aţi dorit să vă antrenaţi împreună cu patrupezii dumneavoastră. Ce v-a determinat să vă doriţi performanţa, nu doar compania lor?
- Sunt un om activ, îmi plac natura şi sportul, mişcarea în aer liber. Îmi place să îmi arăt câinii, să mă joc cu ei. Performanţa vine în momentul în care ajungi la un nivel la care nu mai există limite. Îmi plac oamenii care practică acest sport, discdogging. Fairplay-ul este motorul care-l duce mai departe. Dacă în alte sporturi sunt ţinute secrete mişcările sau trickurile, aici, dacă întrebi un discdogger cum se execută ceva, îţi arată şi te ajută să porneşti cu câinele. Atmosfera la competiţiile noastre este de prietenie şi colegialitate, chiar dacă pe teren fiecare face totul pentru un punctaj mai bun, în afara terenului nu vezi decât mâini strânse şi îmbrăţişări. Sper ca în curând să avem şi în România asemenea competiţii, şi atunci veţi vedea de ce bat eu mii de kilometri.

- De ce a fost necesar să faceţi trecerea de la dresaj la educaţie?
- Când am început să lucrez cu Blue, eram obişnuit cu sistemul clasic. Nu am avut niciun rezultat în modul acesta cu el, chiar, dimpotrivă, la un „pop” uşor în lesă mi-a intrat în mod „shut down” şi nu a mai vrut să lucreze 30 de minute. Aşa că a trebuit să schimb metoda, să învăţ anumite protocoale de lucru, de exemplu protocolul DOC (Dismiss-Observe-Capture), în care îi las liberi şi recompensez comportamentul dorit cu minge, cu disc…. În modul acesta stimulez şi creativitatea lor.

- Prima prietenă necuvântătoare, Alma, mai trăieşte?
- Alma trăieşte şi, mai mult decât atât, ea i-a educat pe cei trei, învăţându-i să aibă cei şapte ani de acasă (râde!), ce au voie şi ce nu au voie. Trag de ea cât mai mult, dar nu ştiu cât timp va mai rezista; a avut două accidente vasculare tranzitorii până acum.

30-14-6„J încă adoarme pe pieptul meu seara”
- De ce aţi optat pentru rasa Border Collie după Golden Retriever?
- În primăvara lui 2006, când a dat ultimul examen în ţară pentru a participa la Campionatul Mondial de la Zagreb, Alma s-a îmbolnăvit, având cardiomiopatie dilatativă (ventriculul stâng era lărgit). Este groaznic pentru un câine sportiv, obişnuit să alerge, să se bucure de libertate, să fie obligat să stea în lesă. Atunci cariera sportivă se terminase, la fel şi visurile mele. Însă, chiar şi în ciuda bolii câinelui iubit, nu am renunţat. Am început să vizionez filmuleţe cu freestyle disc dog, apoi am pus în practică trucurile văzute acolo. Mi-am dat seama că, dacă vreau să ajung la performanţă, îmi trebuia un câine mai mic, mai agil decât Alma. Îmi trebuia un Border Collie. Făcând comparaţie cu Golden Retriever, Border Collie este mai agil, are o dorinţă de neoprit să lucreze cu omul şi nu are buton de „oprit”. Este creativ, curios, curajos. Pentru mine este câinele ideal.

- Ştiu că startul cu Border Collie a fost dificil.
- Într-adevăr, fiind un „nimeni”, să iei unul dintre cei mai buni câini este dificil. A trebuit să dau un interviu mult mai „dur” decât cel de la angajare. Pe crescătorii adevăraţi nu îi interesează banii, ci unde va ajunge puiuţul, cum va trăi şi ce vei face cu el. Ei urmăresc întreaga lui evoluţie. Cu Ozzie şi J a fost ceva mai uşor odată intrat în lumea Border Collie.

- Cred că nu doar performanţa, ci şi relaţia specială dintre dumneavoastră şi cele trei minunăţii de patrupede a trecut „sticla” şi v-a adus popularitatea şi premiul de 120.000 de euro. Această relaţie este la fel cu fiecare dintre ei sau diferă în funcţie de vechime sau de personalitatea fiecăruia?
- Toţi beneficiază de aceeaşi afecţiune dacă o doresc. J încă adoarme pe pieptul meu seara, Ozzie are parte de „jighineala” de seară, după care se duce bucuros la locul lui, iar Blue, cu personalitatea lui, este întotdeauna în prim-plan.

30-14-2„Niciodată nu m-am pus eu înaintea lor”
- Ce înseamnă Blue, Ozzie şi J pentru dumneavoastră?
- Ei sunt copiii mei. Sunt partenerii mei în teren. Au existat momente în care nu aveam un leu în buzunar, ca orice român, dar ei au avut mereu cele necesare: mâncare, suplimente, jucării, discuri. Niciodată nu m-am pus eu înaintea lor. Poate asta explică multe.

- Care este diferenţa între dresajul clasic şi numărul din finala concursului, executat fără comenzi vocale şi recompensă. Cât de dificil este şi de ce e nevoie ca aşa ceva să devină posibil?
- Oricine poate ajunge unde suntem noi - acesta a fost mesajul nostru în toată participarea la emisiune. Important este să dorească. Nu este uşor, nici mie nu mi-a fost. Dar România are avantajul că eu sunt aici şi nu vor fi nevoiţi să călătorească mii de kilometri pentru seminarii. Numărul meu din finală reprezintă suma protocoalelor DOC de care am vorbit mai înainte şi contactul vizual nesolicitat dus la extrem. Contactul vizual nesolicitat o reprezintă orientarea câinelui către mine, cu ochii, holbare - pe româneşte - neîntreruptă, pentru a observa din timp indicaţiile mele.

- În cât timp reuşiţi să puneţi la punct un nou număr?
- Depinde. Dacă este un show tv, poate dura câteva minute, să îmi fac eu o schiţă a rutinei în memorie, sau câteva zile. Dacă este o rutină pentru competiţie, în care vreau să introduc elemente noi, poate dura un an sau doi. Acum, când spun câteva minute gândiţi-vă că eu folosesc comportamente care au necesitat ani întregi de lucru cu ei.

„Chiar şi când plec cu ei în maşină primim semne de apreciere”
- Vi s-a schimbat viaţa după acest show?
- Nu, doar că sunt mai obosit. Multe interviuri, emisiuni tv şi radio... Nu mi s-a schimbat viaţa, pentru că ceea ce fac este pasiune pură şi nu îmi câştig existenţa prin educaţie canină.

- Vă mai puteţi plimba cu Blue, Ozzie şi J fără să fie observaţi?
- Singur pot să mă plimb, dar cu ei NICIODATĂ! (Râde!) Au şi un aspect deosebit şi ies în evidenţă. Chiar şi când plec cu ei în maşină, văd că şoferii şi pasagerii care trec pe lângă noi ne fac semne de apreciere cu mâinile şi semnalizări luminoase. Este impresionant!

- Cum reacţionează ei la atât de multă afecţiune venită din partea străinilor? Cum percep ei ce li se întâmplă?
- Socializarea lor este perfectă. Nici să fi vrut nu cred că reuşeam mai bine. Ei acordă fiecărui om atenţie, se bucură de întâlnire, de faptul că le vorbesc, invită oamenii la joacă. Sunt convins că nu înţeleg motivul pentru care sunt, acum, atât de răsfăţaţi.

„În august-septembrie vom avea două campionate europene unde vom reprezenta România”
- Ce urmează în plan „profesional” pentru ei? Vreţi să treceţi şi la alte sporturi?
- Am pierdut Cupa Mondială ţinută la Budapesta weekendul trecut. Vrem să ajungem în iulie la Qualifierul AWI, iar în august-septembrie vom avea două campionate europene, Dogfrisbee European Championship, în Elveţia, şi AWI European Championship, în Italia, unde, ca întotdeauna, vom reprezenta România. Posibil să cochetăm cu Agility şi Flyball, două sporturi extraordinare.

- După atât de multă muncă şi stres vor beneficia de vreun program special de odihnă sau răsfăţ?
- Au deja parte de odihnă, nu putem lucra acum când toţi vor poze cu ei şi vor să se joace cu ei. Profit de pauza asta pentru odihnă.

- Fiul dumneavoastră vă împărtăşeşte pasiunea?
- Băiatul meu iubeşte câinii, a crescut cu un câine care era al socrilor mei, chiar mai mult decât atât, când a ajuns acasă de la maternitate, primul sunet pe care l-a auzit a fost lătratul. Vlad, la vârsta de 26 ani, are alte pasiuni, este designer, îşi croieşte un drum în viaţă.

- V-aţi gândit ce veţi face cu banii câştigaţi?
- Nu am luat o decizie finală. Sper că Vlad va accepta să îl ajut, doar este fiul meu. Voi continua ceea ce am început, promovarea sportului canin, a discdoggingului, şi a educaţiei canine.

„Au existat momente în care nu aveam un leu în buzunar, ca orice român, dar ei au avut mereu cele necesare: mâncare, suplimente, jucării, discuri. Poate asta explică multe“

30-14-5„Ozzie a trecut prin uşa de la cămară să-şi ia jucăriile“

- Fac şi ei boacăne? V-aţi supărat vreodată pe ei?
- Da, chiar îmi aduc aminte de Ozzie, care, acum trei luni, după ce am uitat să îi las jucăriile afară, a decis să şi le ia singur. A trecut, pur şi simplu, prin uşa de la cămară - uşă de plastic, glisantă - şi şi-a luat jucările de acolo. Nu m-am supărat, a fost vina mea. Aşa-zise boacăne sunt multe, dar în majoritatea cazurilor a fost vina mea. Trebuia să anticipez că se va întâmpla. De împăcat, în cazurile grave, ne împăcăm repede, nu pot să fiu supărat mai mult de două, trei ore pe ei.

„Ei acordă fiecărui om atenţie, se bucură de întâlnire, de faptul că le vorbesc, invită oamenii la joacă. Sunt convins că nu înţeleg motivul pentru care sunt, acum, atât de răsfăţaţi“

30-14-4„Blue s-a accidentat încercând să mă apere“

- De ce sacrificiu aţi fi în stare pentru Blue, Ozzie şi J?
- Sacrificiu? Am făcut totul pentru ei şi voi face mereu. Dar niciodată nu voi considera asta ca fiind un sacrificiu.

- Dar ei pentru dumneavoastră? Au avut vreo ocazie tensionantă în care să-şi demonstreze devotamentul?
- Da. Eram la Budapesta, la Memorialul Kathy Miller, şi cu o zi înainte de competiţie Blue s-a accidentat încercând să mă apere de o haită de câini care m-au atacat. Am reuşit să ieşim învingători în acea mare competiţie, mediatizată în toată Europa, în condiţiile în care Blue schiopăta. Refacerea lui a durat şapte luni după aceea.

Add comment


Security code
Refresh