de Loreta Popa
- Regizorul nemuritor, care vrea să fie judecat după creaţiile sale
Are de fiecare dată o viziune foarte clară asupra filmului său. Cu foarte multă răbdare cere totul de la fiecare actor şi este meticulos, atent la detalii. Are o atenţie distributivă extraordinară, face câteodată comentarii legate de un amănunt pe care nu l-a observat nimeni altcineva din echipă şi, cel mai important, este întotdeauna foarte corect. La cei 81 de ani, Sergiu Nicolaescu are o putere de muncă pe care o inspiră tuturor, iar cea mai recentă creaţie a sa, „Ultimul corupt”, este gata de lansare. Aceasta este a treia comedie pe care o regizează, după „Nea Mărin miliardar” şi „Poker”.
Punct final pentru „Ultimul corupt”
În septembrie, Sergiu Nicolaescu a terminat filmările la lungmetrajul „Ultimul corupt”, o continuare a filmului „Poker” din 2010. A avut la dispoziţie doar 26 de zile pentru filmări, ce au avut loc în afara Palatului Snagov, în mai multe locuri din Bucureşti şi împrejurimi, cum ar fi Studiourile MediaPro din Buftea, Casa Presei Libere, în Parcul Izvor, la Udrişte şi la Glina. Printre protagonişti i-am descoperit pe Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Vladimir Găitan, George Mihăiţă, dar şi Cătălina Grama (Jojo). „Pentru mine, anul trecut a fost unul rău, pentru că nu am făcut film, un lucru anormal pentru mine”, spune Sergiu Nicolaescu. „Eu sunt făcut să fac film. Acest lucru mă linişteşte, îndepărtează bolile, totul fuge de mine în momentul în care lucrez. Filmul e un fel de credinţă pentru mine. Acest lucru m-a făcut să mă simt cu sănătatea destul de rău şi să am o nemulţumire cumplită faţă de tot ce mă înconjoară. Nu am fost niciodată indiferent faţă de viaţa din jurul meu. Eu am descris viaţa atât cea din imediata mea apropiere, cât şi cea din trecutul istoric. De obicei, eu luptam, şi luptând uiţi de tine însuţi. Nu am ieşit niciodată la pensie, nici nu o voi face până când nu o voi încheia definitiv cu viaţa. Îmi fac de lucru şi-mi găsesc de lucru. Am luptat şi, de cele mai multe ori, am învins, dar niciodată nu am tras foloasele. Succesul era singura răsplată, dar şi acela mi se pare că avea gust amar, pentru că marca sfârşitul unui lucru bun pe care îl terminam, iar sfârşitul nu te poate bucura. Dintotdeauna m-am priceput la oameni. Când m-am maturizat eram deja un foarte bun cunoscător al oamenilor. Niciodată nu aştept de la cineva să-mi acorde ceva, o bucurie sau un lucru bun când îl cunosc bine şi ştiu că nu poate să dea. Din când în când mă mai surprinde cineva care se depăşeşte, dar asta este extrem de rar. O zi pierdută pentru mine este o zi în care nu filmez”.
Sergiu Nicolaescu recunoaşte că filmările la „Ultimul corupt” nu au fost uşoare, dar este bucuros că a avut o echipă minunată, ce s-a înscris în termenele fixate, chiar dacă uneori au fost exagerate. „Sunt fericit că am terminat filmările în condiţiile pe care mi le-am dorit şi sper să iasă un film bun”, a mai spus regizorul.
Era să moară de două ori la scufundări!
Viaţa lui Sergiu Nicolaescu s-a confundat cu filmul, de fapt, cu cinematografia românească. Încă de la cei dintâi paşi, mai exact de la terminarea Institutului Politehnic, a fost repartizat la Fabrica IOR. În 1954 a făcut schimb cu un coleg şi a ajuns la Oficiul Naţional al Cinematografiei. A lucrat o vară, apoi, după construirea Studiourilor de la Buftea, s-a mutat la Sahia, ca şef al Serviciului Tehnic. A avut ocazia să vadă astfel filmările subacvatice ale austriacului Hanz Haas. A încercat şi el. A început să facă scufundări cu aparatură inventată de el. A avut două accidente în care era să moară. Prima dată intoxicat din cauza unui aparat de oxigen, iar a doua, din cauza unei embolii. „Filmul subacvatic era un domeniu închis. În Marea Neagră nu aveam pentru filmări mai mult de 15 zile bune pe an. M-am apucat de macrofilmări, adică filmarea obiectelor mici, apropiindu-mă de ele foarte mult. Am început să filmez flori, tot cu dispozitive inventate de mine. Eu nu am făcut film oficial, ci din resturi de peliculă. Am făcut astfel două filme cu care am câştigat premii la primele două festivaluri româneşti ale filmului de la Mamaia. Primul, în 1960, «Primăvara obişnuită», şi «Memoria trandafirului», filmul care mi-a adus recunoaşterea internaţională”, mărturiseşte regizorul.
Obligat de cenzura comunistă să oprească seria filmelor poliţiste
În 1972, Sergiu Nicolaescu lansa primul film dintr-o serie care urma să facă istorie în cinematografia românească, se numea „Cu mâinile curate” şi era povestea unui comisar care devenea cel mai cunoscut personaj de film din anii ’70-’80. Rebotezat după primul film din Miclovan în Moldovan, comisarul era copia fidelă a unei persoane foarte dragi lui Nicolaescu - unchiul său, Gheorghe Cambrea, închis de comunişti în 1950, timp de 15 ani. „Copil fiind, eram extrem de impresionat de imaginea sa: era un tip înalt, elegant, conducea o maşină americană şi purta întotdeauna pălărie şi un anumit model de pantofi, pe care i-am copiat şi eu pentru comisarul Moldovan. A fost modelul pe care eu am încercat să-l joc în filmele poliţiste”, ne-a spus regizorul.
După cel de-al cincilea film care-l avea protagonist pe de-acum celebrul comisar Moldovan, „Duelul” (lansat în 1981), Nicolaescu a fost obligat de cenzura comunistă să oprească seria. Abia cu câţiva ani în urmă a hotărât să continue seria, realizând „Supravieţuitorul”.
„Regret că am avut ghinionul de a fi contemporan cu Ceauşescu”
Pentru regizorul Sergiu Nicolaescu, două filme au fost adevărate calvaruri: „Mihai Viteazul” şi „Francois Villon”. Primul, din cauza politrucilor care îi cereau falsificarea istoriei, iar al doilea, din cauza socialiştilor francezi de la TF1, care aveau aceleaşi vocaţii: de dictatori, dar cu alte metode (înainte de 1978).
Filmul „Osânda”, 1976, a fost interzis pentru că pe peliculă apăreau prea multe biserici şi cruci. „Soţii Ceauşescu aveau o ură imensă faţă de biserici şi cai. Faţă de Biserică, pentru că reprezenta o altă credinţă decât cea a crezului în propriul destin şi la care să se închine toţi românii. În privinţa cailor, probabil că în copilărie îl pocnise vreunul cu o copită acolo unde nu trebuie. Era deja vară şi nu aveam nicio speranţă că «Osânda» va trece de Dumitru Popescu. Am început să lucrez la un film despre un şantier naval din Constanţa, pe un scenariu al lui Francisc Munteanu. Era povestea petrolierului Independenţa, la lansarea căruia Elena Ceauşescu nu a reuşit să spargă sticla cu şampanie. Doi ani mai târziu, vasul avea să piară într-un incendiu la Istanbul. Spre marea mea surpriză, filmul a plăcut lui Dumitru Popescu, dar nu am vrut să fac modificările pe care mi le-a cerut până când «Osânda» nu ieşea. A fost de acord, iar la premiera de la Constanţa, «Osânda» a avut un succes nemaipomenit. Ceauşescu nu a făcut nicio observaţie filmului. Îi plăceau şi era sensibil la filmele cu ţărani. Regret că am avut ghinionul de a fi contemporan cu Ceauşescu. Sunt fericit că nu am fost niciodată amăgit de ceea ce a însemnat bolşevismul românesc şi că tot ce am făcut în acei 24 de ani a fost pentru ţară şi istoria ei. Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul-cult, ca artă prevăzută «estetic» în vocaţia ei simbolică, şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că-mi permitea o gestionare pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică. În filmele istorice am căutat să mă adresez poporului român, care, din nefericire, trăia greu în comunismul ceauşist. În felul acesta mi-am creat povestirea şi am ales eroii. Spre imensa mea mulţumire, filmele pe care le-am făcut s-au bucurat de succes în aproape jumătate din globul pământesc. Mergând pe stradă, copii de 7-12 ani mă recunosc şi-mi cer autografe”, spune Sergiu Nicolaescu.
„Nu am copii sau nepoţi, sunt singur. Am doar filme...”
A contat povestirea, întotdeauna ciudată. Sergiu Nicolaescu a iubit mereu eroii rupţi din legendă şi totuşi umani, de aceea filmele sale emană un sentimentalism patriotic dur, frumos şi sincer, în acelaşi timp trist. „Am făcut aceasta prin exemple luate din trecutul nostru în care se regăseau demnitatea, dragostea, vitejia, sacrificiul, loialitatea şi onoarea. Succesul meu public nu a fost o întâmplare, ci un scop. Filmul este o seducţie, te atrage sau nu. Îţi place sau nu-ţi place. Arta trebuie să trezească plăcere, uneori poate şi mai mult. Nu-i uşor. Trebuie să crezi într-adevăr şi să te înrăieşti în dezideratul pe care l-ai ales. Dacă mai ai şi har, nu-i rău. Dacă plecam din ţară, în Occident, aş fi făcut o carieră internaţională şi aş fi fost un om bogat. Rămânând aici am câştigat peste 130 de milioane de spectatori de cinema, tineri şi vârstnici, care s-au bucurat de filmele mele şi care, fără excepţie, nu aparţineau unui regim, ci naţiunii noastre. Dovadă este faptul că şi acum, după 40 de ani, acestea plac unor noi generaţii de spectatori, constituind cel mai important lucru din cariera mea. Eu nu mă plâng de lipsă de respect, confirmarea venind chiar de la faptul că milioane de români, bulgari, ruşi, chinezi, arabi, europeni sau americani, poate un miliard de spectatori şi telespectatori, sunt cei care mi-au văzut filmele şi prin ele mi-au acordat respectul cuvenit. Şi nu este puţin. Las spectatorilor toate filmele mele, unele cu dragostea de istorie românească, pe care copiii lor trebuie să le vadă. Pot spune cu toată convingerea că este cel mai important lucru realizat de mine, la fel ca Revoluţia din Decembrie ’89. Sunt la sfârşit de drum. Am făcut vreo 70 de filme şi Dumnezeu ştie cine le va moşteni şi exploata şi pe care aş dori să le feresc de invidioşi şi răuvoitori. Nu am copii sau nepoţi, sunt singur. Am doar filme. Toată cariera mea am făurit-o prin muncă imensă, mult curaj şi sacrificiu, dar care mi-au adus succese şi satisfacţii. Sunt un om care ştie ce vrea, drept şi îngăduitor, dar nu cu cei care înşală şi mint. În fapt, cred că am fost prea modest într-o lume care nu ştie decât să profite. Dacă am greşit cu ceva, îmi cer iertare! Judecaţi-mă după filmele mele şi modul cum m-am comportat în viaţă. Nu regret nimic, doar faptul că am făcut politică în speranţa că pot ajuta România şi cinematografia naţională”.
Cum l-a păcălit pe celebrul Orson Welles
Despre Sergiu Nicolaescu, ca regizor, se spun multe. Puţini îl cunosc, dar toţi îi recunosc capacitatea extraordinară de muncă de care este capabil. În orice domeniu. „Că sunt mai neamţ decât nemţii mi-au spus-o chiar şi în Germania unde am lucrat. O actriţă care îmi spunea că aştepta cu nerăbdare filmarea cu mine, dar în final mi-a mărturisit că pe platoul de filmare sunt ca un poliţist. După premieră şi-a cerut scuze”, îşi aminteşte cineastul.
Câteva întâmplări i-au rămas în memorie şi un zâmbet îi luminează faţa când povesteşte despre ele: „Într-o zi, pe platourile de filmare de la «Bătălia pentru Roma», Orson Welles se cam încurca în text. A dat vina pe coroană, zicând el că e cam grea. A aruncat-o pe jos de furie. Am ridicat-o şi am spus: «Până mâine facem alta... întrerupem filmarea». A doua zi textul mergea perfect. Am terminat filmarea cu bine. După câteva zile mi-a spus numai pentru mine: «Nu-i aşa că nu ai umblat la coroană?» „Bineînţeles, prietene!», i-am răspuns zâmbind”.
„De mâna ruptă mi-am legat sabia”
La „Supravieţuitorul” i-a cedat mâna din încheietură. La „Mihai Viteazul” şi-a rupt mâna dreaptă. „Ţin minte că aveam o secvenţă în care trebuia să fiu în fruntea cavaleriei turceşti şi de mâna ruptă mi-am legat sabia. Vă daţi seama cam ce s-ar fi întâmplat dacă mi-ar fi căzut calul. Oricum, nici de data asta accidentul nu m-a împiedicat să joc. Când a trebuit să filmez am scos ghipsul, a doua zi mă duceam la spital să mi-l pună la loc şi tot aşa. E drept că n-aş vrea ca medicul meu să audă asta”.
Comisarul Moldovan este, fără discuţie, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale cinematografiei româneşti. O dată cu primele filme ale seriei, câteva replici au devenit folclor - dacă ar fi să amintim doar de „Un fleac, m-au ciuruit!” sau „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”. Regizorul susţine că nu şi-a imaginat nicio secundă că se va întâmpla asta, prin urmare nici de această dată nu poate anticipa. „Niciodată când am făcut filmele respective nu m-am gândit că o anumită replică va deveni celebră. Spectatorii hotărăsc sau nu, pentru că există şi filme fără replici celebre. Într-adevăr, filmele mele poliţiste au câteva vorbe care au intrat în istorie”.
„Toţi cascadorii-chiulangii au ajuns să fugă de mine“
Sergiu Nicolaescu este impunător prin simpla prezenţă. Sportul a fost în permanenţă pentru regizor o preocupare, a făcut sport de performanţă. A început cu atletism, apoi, când a venit în Bucureşti, a făcut rugby şi a ajuns până la lot. Pe urmă tot ce a făcut în sport i-a fost util în film. Sportul şi mişcarea i-au oferit o altă viziune asupra vieţii. La „Noi, cei din linia întâi”, la Cota 2.000 nu îl ajungea nimeni din urmă. Când le cerea cascadorilor sau actorilor ceva, ştia ce le cere. Din cauza asta numai adevăraţii cascadori au rămas cu el, chiulangiii s-au ferit. „Deşi au început meseria cu mine, căci toată lumea ştie că eu am făcut prima şcoală de cascadorie la noi, după aceea mă evitau”, afirmă regizorul.
