de Gabriela Niculescu
Carmen Tănase şi Doru Ana îi interpretează pe Mara şi Alexandru (Sandu) Anghel, unul dintre cele mai interesante cupluri din serialul pentru toate vârstele „Pariu cu viaţa”, difuzat de Pro TV în fiecare luni, de la ora 20:30. Mara este o afaceristă inteligentă şi frumoasă, iar Sandu Anghel, deşi ţinea la imaginea de familie perfectă, a ajuns să divorţeze pentru relaţia sa cu o vedetă de televiziune. Cei doi actori au o relaţie de prietenie care durează de mulţi ani, dar din punct de vedere profesional este prima oară când joacă împreună. I-am întâlnit pentru a dezbate subiecte din întreaga lor viaţă şi carieră.
Carmen Tănase: „Nu ştiam nimic despre meseria asta, decât că voiam să o fac“
- Aţi avut profesori de marcă la IATC. Ce v-a influenţat şi ce aţi păstrat de la aceştia?
- Prima profesoară, care m-a pregătit pentru şcoală, pentru intrarea la Institut, a fost Olga Delia Mateescu. S-a chinuit ceva cu mine, dar a reuşit să mă aducă pe o linie de plutire, de am intrat. Am învăţat foarte multe de la ea, îmi dau seama abia acum cât de multe şi, în primul rând, am învăţat disciplină. A lucrat în amănunt, pentru că nu ştiam nimic despre meseria asta, decât că voiam să o fac. La urmă, când am intrat la facultate, soarta m-a trimis la o altă mare Olga, Olga Tudorache. Iar de la ea, ce să-ţi spun că am învăţat, tot! Ce poţi să descrii că ai învăţat de la Olga Tudorache? Este o fericire că ai stat lângă ea. Asistenta ei a fost Adriana Popovici, o altă mare profesoară. Cele două „Olgi” mi-au marcat existenţa artistică.
- Perioada studenţiei este cea mai grea din punct de vedere financiar, dar are şi cel mai frumos „parfum” al vieţii. Ce lucruri vă amintiţi cu drag de atunci?
- Am avut o studenţie fericită, veselă, nu a fost greu deloc, pentru că făceam ce-mi plăcea. Eram copii, nu ştiam ce înseamnă lipsurile sau, mă rog, nu realizam, nu-mi aduc aminte de chestii neplăcute, aveam ce ne trebuia. Am avut o gaşcă, cu care am făcut cele mai mari tâmpenii posibile, dar când era vorba de actorie eram foarte uniţi şi chiar şi tâmpeniile deveneau constructive.
- Multă vreme aţi fugit de film şi de televiziune pentru că aveaţi o teamă faţă de camera de filmat. Cum aţi ajuns să vă comportaţi natural pe platourile de filmare?
- Fără să-mi dau seama, pur şi simplu s-a întâmplat, nu ştiu cum. Probabil şi datorită faptului că în ultima vreme am stat foarte mult în faţa camerei. Vrând, nevrând m-am obişnuit, şi acum nu mai ţin cont de ea. A fost însă foarte greu, pentru că eram timidă şi apartul ăla mare mă speria.
„Mi-am dorit să joc Anna Karenina”
- După atâţia ani de filmări, despre care dintre cele două laturi ale actoriei, teatru şi film, puteţi spune că vă este mai aproape de suflet?
- Acum îmi este televiziunea foarte aproape, mă simt în largul meu. Ritmul pe care l-am avut în ultimii şapte ani m-a făcut să-mi dau seama că ăsta este şi ritmul meu.
- Care este condiţia actorului în România de azi?
- Condiţia actorului bugetar este condiţia oricărui om care încearcă să muncească la stat şi nu se bucură de niciun pic de respect şi de apreciere din parte celor care conduc ţara. Dar nu sunt actorii mai vitregiţi, trăim o perioadă grea, şi nu atât lipsurile materiale sunt cele care ne marchează, ci lipsa de atenţie, de grijă şi minimum de bun-simţ.
- Ce rol v-aţi dori şi nu aţi avut ocazia să-l jucaţi?
- A trecut vremea, mi-am dorit să joc Anna Karenina. S-a dus, gata.
- Ştiu că aveţi acasă câţiva prieteni foarte buni... necuvântători. Care sunt cele mai importante calităţi ale lor?
- Bucuria necondiţionată când mă văd, indiferent de starea mea de spirit, discreţia lor, dar cred că, şi dacă ar putea să vorbească, tot discreţi ar fi. Văd că asta e din ce în ce mai tare natura animalului, şi nu a omului. Am trei câini, cinci pisici, o pisică-nepoţică şi o tarantulă.
„Îmi plac locurile ciudate, exotice, cu oameni veseli şi normali la cap”
- Care sunt lucrurile de care vă bucuraţi cel mai mult în această perioadă a vieţii?
- De meseria mea, de prietenii buni pe care-i am, de copil, normal, şi de prietenii patrupezi sau... multipezi.
- Cum vă petreceţi concediile şi cum vă relaxaţi?
- Nu am locuri anume, sigur că mi-ar plăcea să călătoresc nemăsurat, dar ar trebui să fie şi alte chestiuni nemăsurate, care să-mi permită. Îmi plac locurile ciudate, populare şi exotice din toate punctele de vedere, cu oameni veseli, normali la cap şi interesanţi.
- Povestiţi-mi un moment amuzant pe platourile de filmare.
- M-am amuzat foarte tare la o secvenţă pe care am avut-o cu Radu Gabriel. El era personajul principal şi era atât de bun, că m-a făcut să-l cred că mi-a încălzit sufletul.
- Povestiţi-ne despre lucrul cu actorii din generaţia tânără.
- Sunt atât de talentaţi... Pe mine m-a impresionat, în mod deosebit, Cristina Ciobănaşu, interpreta fiicei mele, Anca, în „Pariu cu viaţa”. Are un mare talent, un bun-simţ şi o măsură rar întâlnite. Este o foarte, foarte bună profesionistă, când are treabă la cadru este deja plecată în lumea ei, nu o scoate absolut nimic din rol.
„Tudor este un regizor foarte exigent, nu ţine cont de faptul că eu sunt mama sa“
- Fiul dumneavoastră, Tudor, a terminat studiile la Regie în Olanda? Îşi doreşte să profeseze în România?
- Nu a terminat, mai are foarte puţin, la finele lunii noiembrie încheie studiile. Acum scrie la lucrarea de diplomă. Îşi doreşte să vină în ţară şi sper din suflet să nu regrete această decizie.
- Cum vă înţelegeţi cu Tudor pe platourile de filmare?
- Profesional, eu şi Tudor ne înţelegem perfect. L-am ajutat la filmul pe care l-a pregătit pentru licenţă, am fost în Olanda şi am filmat. Tudor este un regizor foarte exigent, ştie exact ce are nevoie şi nu ţine cont de faptul că eu sunt mama sa, pe platoul de filmare sunt actriţa Carmen Tănase. Este ingenios şi talentat şi aştept invitaţia din partea sa, să joc în filmele pe care le va regiza.
- Cât timp vă petreceţi cu fiul dumneavoastră?
- La telefon stăm zilnic de vorbă şi de câte două, trei ori, dovadă sunt notele de plată care au îmbogăţit o anumită reţea de telefonie mobilă, iar când vine acasă, nopţile stăm şi povestim.
Doru Ana: „Cel mai tare mi-am dorit să fiu şofer de TIR“
- Care este cel mai frumos aspect al actoriei?
- Cel mai frumos este că îţi dă posibilitatea ca într-o singură existenţă să parcurgi mai multe vieţi. Te confunzi cu existenţa şi a comisarului de poliţie, şi a hoţului, şi a bogatului, şi a săracului, şi a medicului, şi a pacientului. Este vorba despre o bucăţică de timp pe care o acorzi celuilalt personaj, este o viaţă în plus pe care-o trăieşti, ăsta e cel mai frumos aspect atunci când faci serios această meserie.
- Dacă ar trebui să optaţi pentru o meserie, aţi mai alege actoria?
- Cel mai tare mi-am dorit să fiu şofer de TIR, visul vieţii mele a fost să merg cu TIR-ul, nenică, prin toată lumea, să mă plimb, să nu am un loc unde să stau, să fiu hoinar. În egală măsură, actoria mi-a plăcut foarte tare, mi-am dorit de la 4 ani să urc pe scenă, aşa că aş alege şi acum tot actoria.
- În pielea cărui personaj v-aţi simţit cel mai bine?
- Rol de referinţă în care m-am simţit foarte bine a fost cel al tatălui din „Tacâmuri de pui”, în regia lui Gelu Colceag, jucat la „Bulandra”. Un alt personaj a fost Stalin, din piesa „Stalin şi bufonul”, în regia lui Ion Cojar. A fost o experienţă extraordinară, am citit enorm şi de multe ori încercam să mă indentific şi mă gândeam cum ar fi să decid soarta a milioane de oameni. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut. L-am jucat pe Stalin la Teatrul Evreiesc, era o piesă în două personaje, Stalin şi bufonul. Am jucat-o vreun an şi ceva, două stagiuni. Seara era un succes enorm, am jucat cu sala plină. Îmi amintesc că, într-o seară, după spectacol, Iosif Sava a venit în culise, plângea şi spunea cum poate un spectacol uluitor să nu primească mai multă reclamă.
„Încerc să am cu studenţii mei o relaţie liberă, de prietenie”
- Fiind modelator de talente în cadrul UNATC, care sunt lucrurile esenţiale pe care doriţi să le transmiteţi studenţilor dumneavoastră?
- Dincolo de cele deontologice, de dragostea faţă de meserie, de pasiune, îi învăţ să aibă răbdare. Drumul în actorie e lung, dacă au puţin succes, să nu creadă că l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Această meserie trebuie parcursă încet şi cu răbdare, mereu mă văd în postura unui antrenor. Fiecare are harul său şi tu încerci să-l antrenezi, să-i dezvălui câteva secrete, dar îi pui nişte mijloace în mână cu care el îşi pune în evidenţă harul de la Dumnezeu. Încerc tot timpul să am cu studenţii mei o relaţie liberă, de prietenie. Nu-mi place să am o atitudine superioară, să fiu profesorul care impune, care are o atitudine rigidă, îmi place enorm să dialogăm.
- În afară de piesa „Căsătoria”, de la Teatrul Bulandra, vă mai putem urmări şi altundeva?
- Da. Mai joc la Teatrul Metropolis în spectacolul „Tarelkin”, în regia lui Gelu Colceag, în „O scrisoare pierdută”, la care am făcut şi regia, la „Bulandra”, cu toată echipa tânără de acolo, este un spectacol care a însemnat o mare bucurie pentru mine. La Teatrul Mic, în piesa „Sex on the beach”, şi, din când în când, se joacă, la „Bulandra”, spectacolul „Tatăl”, în regia Cătălinei Buzoianu. La Sibiu joc în „Omul care a văzut moartea”, mai sunt şi în două spectacole independente, „O noapte furtunoasă”, alături de Maia Morgenstern, de Gyuri Pascu şi de Mircea Rizu, şi în „Tache, Ianke şi Cadâr”.
„Mă delectez cu Liga lui Mitică”
- Ce pasiuni aveţi?
- Nu colecţionez timbre, dar colecţionez DVD-uri. Am o casă plină, cum zicea şi Marin Moraru, sunt un fel de Harpagon. Aş putea spune că o altă pasiune este sportul, mi-a plăcut foarte mult mişcarea, până la 48 de ani am jucat de toate. Acum, din postura celui care nu poate să facă mai mult, mă uit la fotbal, mă delectez cu Liga lui Mitică. Sunt rapidist, m-am născut în Grant, am jucat fotbal la echipă, sunt legat de Rapid şi prin prietenia cu Florian Pittiş.
- Care sunt lucrurile de care vă bucuraţi cel mai mult?
- Unul dintre lucrurile care-mi fac plăcere este faptul că filmez la „Pariu cu viaţa”. Sunt momente în care să simt foarte bine, îmi place, merg cu plăcere acolo. Celelalte sunt lucruri pe care le fac în mod uzual, mă simt bine când urc pe scenă şi când merg la şcoală.
- Cu ce a cucerit Alexandru Anghel telespectatorii serialului?
- Cred că am găsit, împreună cu regizorul Iura Luncaşu, modalitatea de a prezenta acest personaj în afara unei forme care ar fi putut să-l îndepărteze de bucuria telespectatorului de a-l vedea. Am fugit de ideea că este un bigam, rigid, uscat, care are câteva coordonate în care se desfăşoară, de om care se uită de sus, cu opacitate, am încercat să-l facem cât mai om, să aibă umor, nici să nu fie închistat. Cred că Alexandru Anghel a prins prin sinceritatea cu care am abordat personajul.
- Cum sunt actorii din generaţia tânără şi cum este lucrul cu ei?
- În „Pariu cu viaţa” este absolut o bucurie să lucrez cu aceşti copii, am pus ochii pe câţiva care dau la anul la UNATC şi eu iau clasă nouă. Sunt tineri cu calităţi artistice, au caractere excepţionale, m-au impresionat prin bună creştere, serialul merge bine şi pentru că atitudinea din timpul lucrului se vede pe micul ecran. Iar acolo e un colectiv care se înţelege foarte bine.
„Fostul meu student m-a împuşcat în... fund“
- Povestiţi-mi o situaţie la limită din cariera dumneavoastră.
- Chiar că a fost o situaţie-limită. S-a petrecut în timpul filmărilor la „Terminus Paradis”, în regia lui Lucian Pintilie, când fostul meu student Costel Caşcaval m-a împuşcat, la propriu, în fund. Eu alergam, complet gol, iar el trebuia să tragă în mine, erau cartuşe de manevră, oarbe. Costel a descărcat, de aproape, un cartuş întreg în fundul meu gol. Eu, intrat în pielea personajului, nu mi-am dat seama că ţâşneşte sânge, eu am continuat să alerg. Pintilie oprise deja filmarea şi mă privea cu ochii măriţi de teamă. Apoi am realizat ce s-a întâmplat, m-au dus la spital şi au încercat să scoată gloanţele oarbe din fundul meu. A fost o situaţie-limită, dacă aveam pantaloni pe mine, poate nu era grav, dar aşa, fiind complet dezbrăcat... Norocul meu a fost că m-a împuşcat în fund.
