de Loreta Popa
- Biruinţa unui mare artist, purtător de lumi şi de poveşti
Mircea Albulescu este beneficiarul unei legende pe care şi-a clădit-o singur şi, spre deosebire de cei care te sfidează cu milioanele câştigate pe un antitalent strigător la cer, şi-a păstrat credinţa faţă de scenă. De la primul examen la actorie a fost mereu serios şi dedicat trup şi suflet meseriei sale, posesor al unui talent ieşit din comun. Dragostea aceasta durează de peste 50 de ani. Se spune că ştii că ai îmbătrânit atunci când amintirile devin mai numeroase decât planurile. Mircea Albulescu chiar n-a învăţat să îmbătrânească şi are mereu o altă premieră ce-l aşteaptă şi, de asemenea, găseşte încă puterea de a lucra pe platourile de filmare.
„Îndeletnicirea noastră este să împărtăşim bucuria celor care ne ascultă şi ne văd”
O voce caldă şi oarecum nerăbdătoare îmi oferă îndrumări prin telefon, dar tot am greşit scara blocului din centrul Capitalei, unde locuieşte marele actor. „Măi, buna mea, mi se spune cu accentuata tandreţe pe care o preţuiesc enorm, nu la scara 3, la scara 1”. Mă redresez şi, cum cobor din lift, mă întâmpină în pragul uşii, cu braţele deschise, Mircea Albulescu. Am crescut privindu-l în atât de multe filme, iar „Înghiţitorul de săbii” este, poate, cel ce m-a impresionat cel mai mult. L-am văzut în atât de multe piese de teatru că nu le mai ştiu numărul. „Ia, te rog, după ce respiri puţin, ce vrei de la mine?” Privind tablourile cu fotografii de pe pereţii biroului maestrului, discuţia se încheagă rapid. A fost mereu primul la catalog. În cartea de identitate este Iorgu Albulescu. În certificatul de naştere este Constantin Albulescu. În viaţa de zi cu zi este Mircea Albulescu.
Singurul copil al familiei Albulescu a venit pe lume la 3 octombrie 1934, iar tatăl l-a declarat mai târziu cu o zi, aşa se întâmpla de cele mai multe ori în acele vremuri. A hotărât că-i va da micuţului numele bunicului, Iorgu. „Mama nu s-a împotrivit, săraca, a tăcut. De îndată ce a început să vorbească cu mine, să ne înţelegem, mi-a spus... Mircea. De ce? N-am aflat niciodată. Cert e că aşa mi-a rămas numele”, povesteşte actorul. Nu a avut niciodată visuri măreţe, ci doar dorinţe arzătoare. „Împlinirile se ating întotdeauna cu ajutorul acelora care sunt dispuşi să-ţi acorde atenţie, sprijin şi o parte din puterea lor. Îndeletnicirea noastră, a artiştilor, este să căutăm să ne împărtăşim bucuria celor care ne ascultă, ne văd pe scenă, la teatru sau pe sticla televizorului. Un actor trebuie să-şi găsească propriul drum”.
„Cu mama mă duceam la Biserica Bărăţia, iar cu tata, la cârciumă”
Locuieşte în apropiere de Piaţa Romană de 40 de ani. Este bucureştean get-beget. Nu a acceptat niciodată roluri slabe, nu l-au interesat. Face parte din categoria actorilor care vin cu cel puţin o oră mai devreme la teatru înainte de spectacol. „Am problemele mele tot mai multe şi mai grele pe măsură ce îmbătrânesc. Trebuie să vii, aşadar, mai devreme la teatru ca să te goleşti de tine însuţi, ca să poţi intra în pielea personajului. Trebuie să mă golesc de mine însumi ca să pot să-mi asum problematica lui, a personajului”, spune Mircea Albulescu, vizibil emoţionat de aducerile aminte.
Copil răzgâiat, fiind singur la părinţi, actorul mărturiseşte: „Mama mea era o femeie tare frumoasă. Provenea dintr-o familie de polonezi, era catolică, iar pe mine m-au botezat în religia tatălui, ortodoxă. Cu toate astea, cu ea mă duceam la Biserica Bărăţia, iar cu tata, la cârciumă. Un singur regret am, legat de mama mea, că nu am învăţat ungureşte. La o ultimă plimbare cu maşina, numai noi doi, aceasta şi-a deschis sufletul şi nici până astăzi nu am aflat ce mi-a spus atunci. Dacă aş fi ştiut ungureşte aş fi înţeles”. A învăţat însă germana, apoi franceza şi, pentru că vremurile i-au cerut-o, s-a apucat şi de engleză.
L-am întrebat pe maestru dacă talentul l-a moştenit din familie şi ne-a răspuns că s-ar putea, căci tatăl său a făcut muzică. „Bunicii mei erau prea săraci ca să-l dea la şcoală, dar un unchi de-al lui l-a băgat «copil de trupă» la un regiment din Piteşti. Regimentul l-a dat la şcoală şi la liceu, tot el i-a plătit şi Conservatorul. Aşa că tânărul Vasile Albulescu a ieşit dirijor de fanfară militară. A condus cea mai importantă fanfară militară, cea a regimentului de jandarmi pedeştri”, se destăinuie cu nostalgie marele actor.
Şi-a început cariera ca figurant la Teatrul Naţional
Ale tinereţii valuri l-au îndemnat să se ţină după o fată pe care o plăcea. Astfel, a ajuns la un Ateneu Popular, la modă în anii ’50, unde se dansa, se cânta la cor şi era şi o echipă de teatru. A intrat în această trupă ca să fie lângă acea fată. „M-am angajat la Teatrul Naţional ca artist corp-ansamblu, adică figurant (n.r. - îmi arată fericit hârtia care dovedeşte acest lucru). În toamna lui ’52 am dat examen la facultate şi, culmea, am intrat. După aceea mi s-a spus că nu pot fi student în anul I şi angajat al Teatrului Naţional. Mi s-a pus în vedere să-mi dau demisia. După ce am intrat, la împărţeală, doamna Buzescu, care avea o clasă paralelă cu a domnului Bălţăţeanu, a zis: «P-ăsta îl iau eu». Iar peste patru ani, oarecum la fel, maestrul Mony Ghelerter a zis: «Mă, tu vii la mine la Naţional, că vreau să pun piese cu tine», «Bine, maestre!»”, a afirmat Mircea Albulescu.
„În studenţie, rolul meu era să fac rost de bani”
Nenumărate sunt poveştile despre studenţia sa, mai ales că face parte din cunoscuta promoţie de aur 1956. Dintre acestea, Mircea Albulescu şi-a amintit câteva pentru cititorii revistei. Pe când era student, coleg cu Amza Pellea, cu Gheorghe Cozorici, cu George Constantin, Silvia Popovici, Draga Olteanu Matei, seara mai ieşeau la o bere şi la mici. „De unde, de neunde, rolul meu era să fac rost de bani. Ei bine, într-o seară, eram toţi la un local, iar eu urma să vin cu banii. Alergasem în stânga, în dreapta, nimic. Într-un târziu, l-am pândit pe Mony Ghelerter, regretatul regizor care ne era şi profesor, şi i-am spus: «Domnule profesor, nu vă supăraţi, s-a întâmplat o mare nenorocire! Amza a căzut de la etajul trei, zace dincolo de şcoală, pe trotuar, cu o lumânare la cap. Dar Salvarea nu vine să-l ia dacă nu dăm 200 de lei taxă!». Mony a avut un şoc îngrozitor, a scos portofelul, l-a deschis şi când am văzut banii, mi-au sticlit ochii. El a remarcat imediat, a scos numai o sută şi a zis: «Poate-l ia numai cu o sută!»”, povesteşte Mircea Albulescu.
În anii aceia nebuni ai studenţiei, în care „eram în vorbă cu nevastă-mea de mai târziu” (cum spune actorul), aceasta locuia cu familia pe Strada Căderea Bastiliei. „I-am spus lui Amza: «Tu stai aici pe trotuar, nu faci absolut nimic, doar stai pe margine». Iar el: «De ce, de ce, mă jidane?». «Tu, oltene, stai aici şi ai răbdare!» Am intrat în casă, am găsit-o pe viitoarea mea soacră şi i-am zis: «Uite, îl vezi pe băiatul ăla care stă pe marginea trotuarului? E un coleg de-al meu, un amărât. Nu contează cum îl cheamă, dar să ştii că are un mare necaz. I-a murit cineva. El e din Craiova şi n-are bani de tren». Aceasta s-a înduioşat şi a scos banii fără să răsufle. Asta era cam prin 1954-1955”, spune Mircea Albulescu, iar o lacrimă se iţeşte în colţul ochilor.
Poet, profesor, Doctor Honoris Causa
Influenţe puternice au avut asupra sa doi mari regizori, Manole Marcus, care i-a oferit rolul principal din „Puterea şi adevărul”, şi Mircea Veroiu, care şi-a adaptat rolurile pentru a se potrivi artistului.
În afara actoriei, maestrul a găsit răgazul să publice şi cărţi de poezie, dar şi proză, dintre care amintim: „Vizite” (1985), „Pajura singurătăţii” (1994), „Bilete de favoare” (1996), „Baraka” (1999), „Bazar sentimental” (2000), „Fluture în lesă de aur” (2002) şi „Clanţe” (2005). A fost secretar de stat la Ministerul Culturii, iar din 2002 este Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti. A păstorit cinci promoţii de absolvenţi şi este Doctor Honoris Causa al UNATC. Cine ar putea uita rolurile sale memorabile din „Dacii”, „Capcana mercenarilor”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Înghiţitorul de săbii”, „Craii de curtea veche” şi „Cuibul de viespi”? Iar rolurile din teatru nu pot fi cuprinse în acest spaţiu tipografic, aşa că amintim doar în ce poate fi văzut în această stagiune la Teatrul Naţional: „Livada de vişini”, „Molto, gran’ impressione”, „Sânziana şi Pepelea”, „A patra soră” şi repetă la „Vizita bătrânei doamne”.
Întâlnire cu Kirk Douglas
Succesul internaţional de care s-a bucurat filmul „Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu, a atras atenţia studiourilor Columbia, care şi-au manifestat interesul de a se alătura părţii române în producerea filmului „Mihai Viteazul”. Americanii au propus o distribuţie de vis pentru acest film din care făceau parte: Orson Welles, Laurence Harvey, Elisabeth Taylor şi Richard Burton, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul. Nicolae Ceauşescu s-a opus. Cu toate acestea, Orson Welles, Laurence Harvey şi Kirk Douglas au păşit pe pământ românesc, vizitând studiourile de la Buftea. În 1966, Kirk Douglas, cel care l-a întruchipat ca nimeni altul pe „Spartacus”, a stat de vorbă cu actorii români într-o pauză a filmărilor la „Dacii”, alături de Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu şi Mircea Albulescu. „Pentru că actorul american Kirk Douglas părea pipernicit în comparaţie cu toţi cei care filmau - toţi erau înalţi, de peste 1,80 m - Sergiu Nicolaescu l-a urcat pe un dâmb”, îşi aminteşte Mircea Albulescu.
„Nu cred în iubirile fericite, zglobii, haida-hopa, hopa-topa, uite-aşa...“
Şi-a cunoscut soţia la un ceai. Venise cu un alt băiat, dar asta nu l-a împiedicat pe marele actor să lupte pentru a câştiga inima ei. Au trecut prin multe de-a lungul a 55 de ani, umăr lângă umăr. Boala acesteia a fost o lovitură grea pentru toţi. „Despre necazuri este bine să nu vorbeşti. Trebuie să rămâi optimist”, spune actorul, a cărui soţie a plecat de câţiva ani dintre noi, după o îndelungă suferinţă. N-a fost uşor de suportat această pierdere şi nu doreşte nimănui singurătatea. „În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Despre iubire vorbind, după părerea mea, este un Everest al durerii. Nu cred în iubirile fericite, zglobii, haida-hopa, hopa-topa, uite-aşa. O iubire este un lucru extraordinar de greu şi de important şi, de aceea, oamenii care au parte de asemenea sentimente sunt verticali, pentru că ea este o greutate ce ţi se atârnă de picioare şi-ţi dă verticalitate. Eu cred că pentru fiecare om este mai important drumul decât a ajunge la ţintă. Ajungerea la ţintă compune în alchimia acestui moment şi puţină tristeţe. În clipa aceea trebuie să cauţi un alt drum, trebuie să cauţi o altă ţintă ca să-ţi păstrezi viaţa, tonusul şi rostul pe lume. Toate gândurile pe care le avem în legătură cu un rol, cu un spectacol, nu toate se transpun până la urmă în spectacol şi unele valori rămân afară. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu să adun pe hârtie aceste gânduri. De fapt, nici nu sunt gânduri, sunt stări. Eu sunt un om care nu are memorie, eu ţin minte stări”, ne-a spus actorul. Din iubirea aceasta trebuia să se ivească o minune şi ea s-a numit Matei, care, după spusele tatălui, „are cu totul altă îndeletnicire” şi se bucură că a învăţat să nu depindă de el. Vladimir, nepotul perfect, este cel spre care se îndreaptă mereu gândul lui Mircea Albulescu.
„Trăieşte-ţi viaţa până în ultima clipă“
A recunoscut că suferă de diabet de peste 30 de ani şi, deşi nu i-a fost uşor, s-a obişnuit. „A fost pentru mine un soi de prieten, pe care uneori nu-l suporţi, dar îţi dă un ghiont atunci când faci excese. Îmi iubesc atât de mult meseria, încât am fost hotărât să nu las boala să mă împiedice să urc pe scenă. Nu am renunţat la nimic şi nu mi-am refuzat nimic din ce am vrut de-a lungul vieţii, însă am decis să mă abţin, ca să evit orice probleme. Diabetul m-a determinat să fiu mai prevăzător. Orice diabetic trebuie să înveţe drumul spre medicul nutriţionist”, spune maestrul. Percepţia despre diabet trebuie schimbată, oamenii trebuie să înveţe să trăiască împăcaţi cu această boală. „Trăieşte-ţi viaţa până în ultima clipă”, este deviza actorului.
- Mircea Albulescu va primi în curând o stea pe deja cunoscuta Alee a Celebrităţilor din Capitală, varianta autohtonă a celebrei „Walk of Fame“ de la Hollywood
