de Gabriela Niculescu
Ionuţ Galani este artistul care, împreună cu Ansamblul Asteria, transformă atmosfera petrecerilor şi a spectacolelor într-una incendiară. Având bunici de origine greacă, Ionuţ a fost obişnuit de când era copil cu tradiţiile elene, astfel încât, la spectacolele susţinute în Grecia, a fost considerat de artiştii eleni ca fiind de-al lor. Povestea sa este una specială şi datorită faptului că a trăit la Constanţa, în preajma regretatului actor Jean Constantin, care i-a lăsat moştenire multe dintre obiectele sale preferate, printre care şi barca. Ionuţ este căsătorit cu superba Georgiana, îşi doreşte copii, iar în plan profesional, un spectacol de anvergură în spirit grecesc.
„Cel mai mult contează să văd oamenii fericiţi”
- De la ce vârstă cânţi şi de la cine ai moştenit pasiunea pentru muzica grecească?
- Am început să cânt pe la 14 ani. Îmi plăcea muzica din copilărie, dar nu-mi făceam curaj. În jurul acestei vârstei am văzut un anunţ pentru înscrierile la Şcoala de Arte Populare din Constanţa, pe care am absolvit-o, apoi am câştigat diverse premii şi trofee la festivaluri de muzică uşoară din România şi am avut multiple participări şi premii obţinute la manifestări culturale în Grecia. Bunicii mei sunt născuţi în partea de nord a Greciei, deci de mic am fost înconjurat de muzică şi de dansuri greceşti, eu fiind de etnie aromână, vlahă. Ce mă leagă acum de această ţară este o foarte bună colaborare, ce durează de aproape patru ani, cu Ansamblul Asteria. Împreună facem programe de muzică şi dansuri greceşti.
- Despre ce vorbesc piesele de pe albumele tale?
- Sunt piese originale greceşti, de dragoste, de petrecere, de voie bună. Multe dintre cele pe care le interpretez fac parte din folclor. Le-am personalizat cu instrumentaţia făcută în România şi cu vocea mea. Peste tot pe unde mă duc cânt numai live, cu negative sau cu orchestră. Chiar dacă nu este sonorizarea bună, tot cânt live. Playback fac numai în cazuri excepţionale, în emisiuni televizate, în care nu se poate cânta live. Nu mi-a plăcut niciodată să păcălesc publicul. Cel mai mult contează satisfacţia pe care o am atunci când cobor de pe scenă şi văd oamenii fericiţi, mulţumindu-mi că am făcut o atmosferă frumoasă.
„Mi s-au rupt pantalonii când am urcat pe scenă”
- Povesteşte-mi câteva situaţii comice de la spectacolele tale.
- Împreună cu Ansamblul Asteria am trăit şi am văzut o mulţime de lucruri amuzante. Fiecare dansează după cum simte, dar cel mai ciudat dans pe care l-am văzut pe muzica noastră a fost anul acesta, la o nuntă, când doi petrecăreţi au sărit în coate, cu picioarele întinse, vreo trei minute. S-a creat o atmosferă superbă, nu-mi venea să cred. Aproape că nici nu mai puteam cânta, gândindu-mă că, dacă aş sări eu aşa, aş ajunge la Urgenţe. O altă întâmplare, ce acum mi se pare amuzantă, a fost când mi s-au rupt pantalonii sub şliţ când am urcat pe scenă la un festival la Sighişoara. Eram cu dansatori, filma TVR 2 şi am cântat vreo cinci piese, mai mult cu spatele la camere şi cu mâna înspre colegii care dansau. Norocul meu a fost că aveam o cămaşă neagră mai lungă, care era pe afară şi am stat mai mult aplecat. Eram terminat psihic, să nu cumva să fac vreun pas şi să se vadă, dar n-a observat nimeni, pentru că publicul era captivat. Muzica grecească prinde foarte bine şi chiar la începutul nunţilor reuşim să umplem ringul de dans. Chiar dacă oamenii sunt timoraţi iniţial, eu şi colegii mei avem un program tradiţional grecesc foarte bine structurat în crescendo, în care spargem şi farfurii. Oamenii prind curaj repede când văd ce atmosferă se creează.
- Ce-ţi mai doreşti acum în plan profesional?
- Să fac un concert mare, cu public numeros, ori la Bucureşti, ori la Constanţa, cu atmosferă exact ca în Grecia, cu cel puţin trei bozouki şi cu dansatori.
„Nea Jean era ca un tată pentru mine“
- Ai avut o relaţie deosebită cu regretatul actor Jean Constantin şi chiar ţi-a lăsat barca dumnealui.
- De la o vârstă fragedă am trăit alături de nea Jean Constantin. Când eu aveam vreo 2 ani, dumnealui a devenit foarte bun prieten cu tata, erau ca fraţii. Mereu spunea: „Când mor eu, ţie îţi las barca”. Şi, într-o zi, m-a sunat soţia dumnealui să mergem la notariat să-mi facă actele pentru ea. La anul vreau s-o restaurez. Sunt onorat că mi-a lăsat această bărcuţă şi alte obiecte personale. Am în casă un perete pe care am pus albumele dumnealui, diplome primite de-a lungul vieţii şi două cuţite, pentru că avea un rastel pe care colecţiona puşti, cuţite şi pistoale mici. De multe ori, când mă gândesc în linişte, realizez că am fost privilegiat că nea Jean a dorit să-mi lase aceste amintiri frumoase şi-i mulţumesc şi soţiei dumnealui că mi le-a dat.
- Ce amintiri ai legate de dumnealui?
- Am foarte multe amintiri. Nea Jean m-a urcat prima oară pe scenă, la un restaurant din Mamaia, care era arhiplin. Eu nu cântam pe atunci, eram copil, era înainte de ’89. Nea Jean era ca un tată pentru mine, m-a chemat la dumnealui, pe scenă, şi m-a pus să vorbesc la microfon pentru prima dată în viaţa mea. Am îngheţat, nu ştiu dacă am zis vreun cuvânt. Am plecat, apoi dumnealui a făcut o glumă, aşa cum îi stătea în caracter. Din primăvară şi până-n toamnă, mergeam în fiecare zi în Portul Tomis, unde-i plăcea, la pescari. Apoi ne duceam la un restaurant. Oricine sosea era bine venit la masă. Dacă veneau prieteni de-ai mei, îi invita la masă de parcă erau de-ai dânsului. Era filotim, nu lăsa pe nimeni să plătească nota. Dădea bani fiecărui copil pe care-l vedea mai amărât. Era un tip galanton şi foarte ordonat, calitate pe care mi-ar fi plăcut s-o împrumut de la nea Jean. Când mergea la spectacole avea cel puţin trei cămăşi de schimb. Vă dau un singur exemplu, ce spune multe despre dumnealui. Nea Jean era şeful pescarilor din Portul Tomis. Ei aduceau peşte, iar dumnealui îl plătea. Şi mie îmi dădea mereu bani, câte un milion de lei. Îi spuneam că nu mai am 5 ani şi că îi câştig şi eu. Şi-mi zicea: „Ia-i, pentru că o să-mi meargă mie bine!”. De la dumnealui am învăţat să fiu darnic şi chiar îţi merge mai bine când dai.
