Main menu

header

cotnari wide

de Elena Popa

La 19 octombrie 2006 ne părăsea Ernest Maftei, cel căruia toată lumea îi spunea Bădia. Datorită calităţilor sale a devenit unul dintre monştrii sacri ai ecranului românesc, popularitatea sa fiind neîntrecută până astăzi. Cât de săraci am fi fost fără Bădia al nostru! Fără Ernest Maftei. Viaţa sa poate fi subiect pentru un roman tulburător despre România, şi nu numai. Cât despre filmele în care a fost distribuit, cine le mai ştie numărul?!... Când Bădia povestea nu puteai face altceva decât să asculţi. Acum vocea sa răzbate numai din peliculele în care a jucat. Se îmbrăca în poveste, la fel cum făcea cu sufletul. Nu exista ceva să nu fi trăit, o experienţă pe care să nu o fi gustat. Copiii şi-l amintesc cu drag pe bunicul Lizucăi din „Dumbrava minunată”, iar noi, ceilalţi, îi ştim rolurile minunate pe care le-a interpretat de-a lungul vieţii sale, deloc obişnuite.

Lider al organizaţiei anticomuniste a tineretului naţional-creştin
S-a născut pe malul Siretului, în comuna Prăjeşti, la 6 martie 1920. „Pentru mine, singura zi specială de naştere este 6 martie 1920. După spusele părinţilor mei, ziua aceea începuse caldă şi luminoasă, drept pentru care tata a pornit la câmp să are, dar după-amiază, vremea, cu capriciile ei, a adus o ninsoare extraordinară, obligându-l să se întoarcă acasă. Odată ajuns, bucuria i-a fost imensă. Se născuse Ernest Maftei, adică eu”, spunea Bădia atunci când povestea despre venirea sa pe lume. Cu un talent înnăscut, deşi tatăl ar fi dorit să-l vadă învăţător, Ernest a jucat, din clasa a V-a până într-a VIII-a, Alecsandri. Roluri de femei! În „Dezertorul” îi îngheţaseră mâinile, degetele îi arătau ca nişte cartofi, dar el era delicat ca o domnişoară. Era un romantic incurabil, îndrăgostit de pictură şi de  poezie. A debutat încă din şcoală cu versuri în revista „Liliacul”, editată împreună cu patru colegi, şi tot atunci a intrat în Frăţia de Cruce (FDC), organizaţie anticomunistă a tineretului naţional-creştin, al cărei lider devine. Avea 17 ani. În 1937 participa la tabăra FDC de la Carmen Sylva (azi Eforie Sud). A terminat Şcoala Normală din Bacău, dar şi-a continuat studiile la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi (1941-1945), unde a făcut patru ani de vioară. Tatăl său n-a fost deloc încântat când a auzit că se face actor şi l-a întrebat: „O să ajungi la circ?”.

Bancherul devenit ţăran
Pe scenă a debutat student fiind, la Teatrul „Muncă şi lumină”, o filială a teatrului lui Victor Ion Popa. Era o piesă a acestuia din urmă, se numea „Zece milionari”, unde Bădia avea, culmea, rolul unui bancher. A fost prima şi ultima dată când a interpretat un astfel de rol. În rest, toată viaţa a fost muncitor sau ţăran. A absolvit în 1944, examenul l-a dat cu „Avarul” şi Ion din „Năpasta”, şi a rămas doi ani la Iaşi, apoi, prin 1945 s-a înfiinţat Teatrul Poporului. Era cel mai frumos lucru din câte puteau exista. A străbătut toată ţara cu acel teatru. Juca pentru ţărani. A fost adus la Bucureşti, la Teatrul Tineretului, dar mai mult pentru cinematografie.

„Unu’ cu o ladă în loc de cap”
Debutul cinematografic a fost în „Răsună valea”. „Era acolo unul care trebuia să ducă în spate o ladă”, spunea Bădia într-un interviu acordat revistei „Cinema”, prin 1973. „Eu eram acela. Am avut şi emoţii. Mă uitam să văd unde este aparatul, ca nu cumva să mă scape din vedere. La premieră i-am invitat pe toţi amicii mei să mă vadă, dar nu m-a văzut nimeni. E adevărat că a trecut prin film şi unu’ cu o ladă în loc de cap. Eu eram. Ca să vezi ce înseamnă lipsa de experienţă. Am jucat apoi în «Nepoţii gornistului», apoi în «Desfăşurarea». N-aş putea să spun ce anume regret sau dacă regret ceva în viaţa şi cariera mea”, spunea Bădia, „şi asta pentru că niciodată nu se poate realiza tot ce-şi propune omul. Evident, o dată cu trecerea anilor, omul capătă o altă percepţie asupra vieţii şi scurgerii timpului. Este un fenomen firesc. Sfatul cel mai preţios şi de căpătâi pe care l-am primit şi l-am urmat toată viaţa a fost acela al tatălui meu, de a evita urâtul în calea mea şi de a urma iubirea şi frumosul. Nimic nu mă amuză mai mult şi nu mă şi înfurie mai tare decât prostia lustruită. Am văzut oameni cu zece diplome mai proşti decât văcarul din satul meu. Uite cum stă treaba! Eu îmi iau meseria în serios. Nu glumesc cu ea. Am făcut teatru din dragoste şi, pentru că am aflat secretele scrierii unei piese de teatru, am scris şi eu una, «Răzeşii lui Bogdan». Eroii sunt din satul meu. Piesa a avut succes peste tot în ţară, am mai scris şi altele. Cum îmi creez personajul? Simplu... E ca şi cum aş fi autor. Îl completez. Radu Gabrea, de exemplu, îmi spune mereu: «Bădie, ia şi umanizează-l!». Sergiu Nicolaescu are altă vorbă: «Fă-l aşa, să i se vadă a treia dimensiune!» Filmul aduce totul în prim-plan. În teatru, un rol mic poate să se piardă. În film, dimpotrivă, câştigă. Prim-planul are rostul lui, numai cât să te fixeze în ochii telespectatorului. Restul, trebuie să-l faci tot tu”, afirma Bădia.

„Omul are în el şi iubire, şi ură, şi frică”
„În arta noastră contează al dracului autenticul”, spunea mereu Bădia. „Dacă vii cu un moment de autentic, acela se vede şi rămâne. Dar autenticul acela nu tot din cunoaşterea biografiei omului se trage? Eu sunt de părere că oamenii mor, dar personajele niciodată! Ele există de când lumea. Menirea lor este să-l înveţe pe om să fie mai bun. Am renunţat la meseria de învăţător pentru că aş fi învăţat un singur sat. M-am făcut actor, pentru că actorul e tot un învăţător. Un învăţător cu o mai mare rază de activitate. În orele libere sunt agricultor. Fiecare artist, în orice domeniu s-ar afla, are şi o a doua pasiune. Dacă omul e născut la oraş, îl trage aţa către cine ştie ce trăsnaie i s-a întipărit în ochii săi de copil. Eu, dacă sunt ţăran, pot să nu văd pomii în floare? Să nu îngrijesc viţa-de-vie? (nu degeaba a colaborat vreme îndelungată la realizarea emisiunii cu caracter agricol «Ferma», de pe TVR 2). Ştiţi cum e omul? Numai acela este om care poate prinde ceru-n braţe, dar să nu desprindă tălpile de pământ. Omul... Mai are în el omul ăsta şi iubire, şi ură, şi frică, şi toate-s una... Ce iese din iubire şi din ură, să zicem că mai ştim. Dar cu frica... De cine se teme omul mai mult, dacă nu de el? Orice poate face şi spune, dar el nu ştie asta şi se teme că poate să sune ceva urât, că poate să fie ceva necurat. Dacă mintea nu se îmbolnăveşte, şi sufletul, şi celulele fac faţă. Şi eu din fire să ştiţi că sunt un tip foarte vesel”, povestea Bădia în unul dintre interviurile date.
Deşi a fost un preţuitor constant al farmecului feminin, actorul nu a fost căsătorit decât o singură dată. Fiul său, Gheorghe (Gheorghiţă) Maftei, este un artist plastic cunoscut. Până la vârsta de 86 de ani, Bădia a rămas un exemplu de demnitate. Unul destul de greu de depăşit.

„Oamenii mor, dar personajele niciodată!”
„Numai acela este om care poate prinde ceru-n braţe, dar să nu desprindă tălpile de pământ”

A refuzat să joace în telenovele

A primit Premiul UCIN la împlinirea a 50 de ani de cinematografie, iar din partea Consiliului Director al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, „Diploma de recunoştinţă”, pentru contribuţia la dezvoltarea artei şi culturii naţionale. În decembrie 2005 a refuzat oferta de a juca într-o telenovelă românească, în ciuda onorariului impresionant (300 de euro pe zi), considerând-o o producţie mediocră. De asemenea, a refuzat premiul „Cel mai bun român” pe 2005, pentru că între cei nominalizaţi se numărau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani şi pseudovedete ale emisiunilor tv. A fost membru al Partidului Pentru Patrie începând din anul 1997, alăturându-se luptei vechilor săi camarazi de credinţă şi de suferinţă. În această calitate a participat la adunări publice iniţiate de PPP, adresându-se în special tineretului, căruia îi cerea să iasă din apatie şi să sprijine efortul unei reconstrucţii morale şi politice în societatea românească.

Persecutat politic de-a lungul vieţii

În 1938, Ernest Maftei a fost arestat de autorităţile dictaturii Regelui Carol II, fiind încarcerat în lagărul de la Vaslui. Aici va asista, la 21 septembrie 1939, la executarea a câtorva zeci de legionari, moment descris în numeroase interviuri. În perioada studenţiei a fost arestat şi condamnat de autorităţile antonesciene pentru activitate în FDC. A trecut, ca deţinut politic, prin închisorile Galaţi, Jilava şi Văcăreşti. Judecat de patru ori pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară, a fost  achitat de fiecare dată. După război, şomer fiind, a fost hăituit pentru credinţa sa politică. Juca la Teatrul Poporului sub numele de Erman Valahu. Aici a primit Meritul Cultural clasa I, la care a fost nevoit să renunţe pentru a nu se deconspira. A fost arestat şi condamnat de regimul comunist, dar o şansă unică a făcut să scape de condamnare, graţie talentului înnăscut. Alături de Colea Răutu şi de alţi actori a înfiinţat Uniunea Cineaştilor din România. În noaptea de 21 decembrie 1989 a participat, alături de tineretul român, la manifestaţia anticomunistă de la Piaţa Universităţii. În acea noapte, la baricada de la Intercontinental, a reuşit să ia două pistoale mitralieră dintr-un TAB. Cu acestea a pătruns a doua zi în Comitetul Central al PCR, după fuga lui Ceauşescu. Ernest Maftei a fost unul dintre reperele Pieţei Universităţii, îndemnând tineretul să lupte împotriva comuniştilor care îşi consolidau puterea. În ziua de 14 iunie 1990 a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizaţi în mineri, bătut şi aruncat pe Dâmboviţa, unde a zăcut inconştient câteva ore. A fost salvat de un cetăţean care l-a recunoscut şi l-a transportat la Urgenţă. Soţia sa a şi murit în urma unui infarct, din cauza acestor tensiuni.

Veşnicie

Când noi nu vom mai fi
De mult
Şi şterse urmele vor fi
Pe unde am trecut
Noi doi,
Cei ce vor trece după noi
Vor tresări...
Vor crede că li s-a părut
C-aud ceva ce vine de demult,
Din veşnicie.
Şi şterse urmele de-or fi
Pe unde am trecut
Noi doi,
Cei ce vor trece după noi
Se vor iubi...
(Una dintre poeziile publicate de Ernest Maftei)