Main menu

header

574 16 1de Gabriela Niculescu

Aurelian Temişan nu are nevoie de prea multe prezentări. Îl ştiţi de pe scenă, atât de pe cea muzicală, cât şi de pe cea a teatrului pe care joacă de câţiva ani alături de soţia sa, dar şi din juriul emisiunii „Te cunosc de undeva!”, difuzată de Antena 1. Discret cu viaţa personală, artistul a acceptat să ne spună, cu umorul inteligent ce-l caracterizează, despre pasiunile sale, peripeţiile trăite, mo- mentele dificile prin care a trecut, dar şi despre modul optimist în care priveşte viaţa. Dincolo de cariera la care aşază cărămidă peste cărămidă de aproape 30 de ani, viaţa sa de familie poate fi luată drept exemplu. Rodul iubirii sale de 21 de ani cu frumoasa actriţă Monica Davidescu este Dora Maria, în vârstă de aproape 5 ani şi jumătate. Dacă le calcă pe urme părinţilor săi veţi afla din rândurile următoare.

„Andrei Aradits este un pic paranoic”

574 16 2- Care a fost cea mai mare provocare în calitate de jurat al emisiunii „Te cunosc de undeva!”?

- Cea mai mare provocare a fost cea în care eu a trebuit să întruchipez un personaj, pentru că şi noi, din când în când, ne lăsăm scaunul de juraţi, nu neapărat pentru a demonstra că nu degeaba suntem puşi acolo, ci pentru a ţine pasul cu cei care sunt pe scenă şi pentru a trece şi prin emoţiile lor, să ne dăm seama mai bine cam ce înseamnă o transformare şi câtă muncă implică.

- Descrie-mi, te rog, în câteva cuvinte, fiecare coleg din juriul „Te cunosc de undeva!”.

- Andrei Aradits este un pic paranoic, dar exact în exprimări, îmi place că la orele de antrenament trage de la fiecare concurent ce e mai bun, iar indicaţiile pe care le dă mi se par foarte pertinente şi se apropie foarte tare de ceea ce ar trebui să însemne artistul transformat într-o vedetă internaţională sau autohtonă.

Andreea Bălan şi-a găsit culoarul de ani buni, iar pe mine mă surprinde de la un sezon la altul, nu cu documentarea sa minuţioasă, ci şi cu faptul că şi-a găsit un echilibru în a se exprima şi pentru că nu-şi depăşeşte culoarul ei de a juriza partea de dans.

Când zici Ozana Barabancea zici acurateţe, siguranţă, iar orele petrecute în compania ei înseamnă o mai bună aşezare pe personajul respectiv. Cu Ozana am lucrat şi eu, acum zece ani, la musicalul „Chicago”, şi numai vocalizele şi orele de încălzire pe care le aveam cu ea făceau din noi artişti mai siguri pe ceea ce emiteam, neuitând de partiturile celelalte, de a juca teatru şi de a dansa. Deci iar este un scaun câştigat pentru emisiune, cel al Ozanei.

Eu am cea mai mare plajă de desfăşurare, având în vedere că titulatura de „all the show” (n.r. - întregul spectacol), care le aparţine lui Cosmin Seleşi şi Alinei Puşcaş, îmi permite să jonglez între cele trei calităţi, de actor, dansator şi cântăreţ, luând în calcul şi celelalte elemente, scenografii, decor, lumini, întregul tablou care face reuşita momentului respectiv. Până la mine se cam spun aproape toate elementele, dar, înglobându-le într-o concluzie, am şi eu ceva de zis.

„Voiam să excelez în a fi portar”

574 16 4- Muzică, teatru, televiziune, fotbal. Care ar fi ordinea preferinţelor pentru tine?

- Să eliminăm televiziunea, că ea face parte din toate trei. Ordinea este următoarea: muzică, pentru că pe ea am pornit; fotbal, pentru că deşi mi-am dorit să joc dinainte de a mă apuca de muzică, voiam să excelez în a fi portar, dar n-am fost, am făcut handbal şi nici acolo n-am fost portar, dar, apucându-mă de cântat, în secunda doi s-a ivit ocazia de a ne face Echipa Naţională a Artiştilor în 1991 şi de atunci sunt portarul echipei; şi teatru, care este o descoperire oarecum recentă, trecând prin „Chicago”, care este un musical, jucând în „Nota zero la purtare”, un vodevil pus în scenă de regretatul Ion Lucian la Teatrul Tănase, şi culminând cu „Boeing, Boeing”, „Încurcătură la nivel înalt”, ambele la Teatrul Elisabeta, „Pijamalele”, la Teatrul Metropolis, o piesă în care am intrat de curând şi care mă serveşte foarte tare ca rol, şi „Un altfel de cabaret”, un cabaret 100% românesc, care se joacă la Palatul Naţional al Copiilor, şi peste tot în ţară, unde deja avem nouă spectacole vândute.

„Joc în «Boeing, Boeing» şi «Încurcătură la nivel înalt», la Teatrul Elisabeta, «Pijamalele», la Teatrul Metropolis, şi «Un altfel de cabaret», la Palatul Naţional al Copiilor, şi peste tot în ţară“

„Temişan se desparte! Nevastă-sa i-a cerut 5.000 de dolari“

- Cum este experienţa de a juca alături de soţia ta pe aceeaşi scenă?

- Deloc obositoare, deşi ar părea aşa, pentru că, înainte de premieră, încercăm şi acasă, fără să ne stresăm, să ne dăm replici, şi mă face să prind câteva intonaţii care fac parte din abecedarul unui actor pe care eu nu-l am. La „Chicago”, spre exemplu, care a fost prima colaborare cu Monica, aveam senzaţia, la un moment dat, că vecinii au înţeles că o să ne despărţim. Aveam următoarea replică pe care o repetam: Ea: „Să-mi dai cei 5.000 de dolari înapoi!” Eu: „5.000 de dolari? Dacă Iisus ar fi venit la mine cu 5.000 de dolari, lumea ar fi stat cu totul altfel!” Atât de mult am dat această replică, în timpi diferiţi, încât într-o zi am auzit tocuri pe culoarul blocului în faţa uşii. Am şi zis că, dacă vecina e pusă pe bârfă, ia informaţia şi o dă la presă: „Temişan se desparte! Nevastă-sa i-a cerut 5.000 de dolari”. Dar nu s-a întâmplat, am avut vecini cumsecade, pentru că şi noi eram aşa. Monica este o profesoară excepţională şi îi place treaba dusă până la capăt. Este genul: „Nu te face că ridici mâna! Ridic-o! Când spui o replică, spune-o în plin, simte-o, trăieşte-o!” Asta este Monica şi îi mulţumesc că este aşa, că altfel nu ajungeam să joc în a patra piesă de teatru cu ea.

„Ne-am cunoscut şi am mers înainte fără să ne facem planuri“

574 16 5- De aproape zece ani, tu şi Monica v-aţi unit destinele. În ce constă secretul armoniei dintre voi?

- Asta vreau să te întreb şi eu, că nu ştiu să-ţi răspund. Nu există o carte despre asta, pentru că fiecare are propriul destin şi fiecăruia i se atribuie un fel de viaţă. Pot să vă spun că n-am făcut niciun efort şi nu ne-am ţinut după niciun canon să ajungem la cei 21 de ani de relaţie şi 10 de căsătorie. Este o chestie de noroc până la urmă. Mi se pare tot o loterie, dar una supremă celei pe care o ştim. Noi ne-am cunoscut, fiind şi de aceeaşi vârstă, şi am mers înainte fără să ne facem planuri.

- Cum vă răsfăţaţi reciproc?

- Du-te, e rândul tău!!! (Râde!) Serios vorbind, răsfăţul cred că este o stare de înţelegere pe care o ai faţă de cel de lângă tine. Dacă Monica vine acasă nervoasă că nu i-a ieşit un rol la o repetiţie, cea mai mare prostie ar fi s-o sâcâi cu întrebări. Las omul să se liniştească şi vorbim când doreşte. Asta înseamnă răsfăţ, lasă omul să-şi trăiască starea, ajută-l când simţi că poţi, dar nu-l agasa, nu-l asfixia. Aşa, folosim şi noi diminutive, dar majoritatea foloseşte.

- Aveţi porecle?

- Nu. Pentru fi-mea eu sunt Baloo, iar Monica e mama cea rea, pentru că aşa sunt toate mamele care trebuie să se mai şi impună ca odrasla să nu ajungă să i se suie în cap. Dar noi între noi nu avem porecle. Mai avem timp să ne punem, abia ne-am cunoscut. (Râde!)

„Fiica noastră este autoritară, sensibilă şi are personalitate”

574 16 6- Vă împărţiţi treburile casnice?

- A încercat Monica de n ori, dar n-a reuşit. „Săptămâna asta tu o duci pe Dora la grădiniţă, că ai fost plecat în Thailanda şi eu am dus-o zilnic.” Ok. Am dus-o două zile, apoi am avut filmare. Sau: „Tu o iei de la grădinţă”. Da. Din cinci zile, ea a luat-o în patru. Nu reuşim să ne împărţim treburile exact. Acesta este iar un lucru ce face parte din relaţia noastră. Nu ne împărţim şi nu ne propunem. Facem lucrurile în funcţie de programul fiecăruia.

- Când Dora Maria avea 2 anişori, îmi spuneai că seamănă cu tine din punct de vedere al caracterului, că avea păreri proprii şi că uneori ordona prea mult. Cum este astăzi, la cei 5 ani?

- Astăzi este mai mult decât data trecută, în sensul că este mai receptivă la ceea ce îi spui, este mai atentă la greşelile pe care le poate face, pentru că ştie că există repercusiuni la aceste greşeli care constau în a plăti cu aceeaşi monedă. De exemplu, o rog să-mi aducă telefonul şi nu vrea. Data următoare, când mă roagă ea să-i aduc ceva, îi spun nu, că nici ea nu mi-a adus telefonul. Şi astfel învaţă o lecţie. E la fel de autoritară, sensibilă, dar docilă. Îmi place că are foarte mare personalitate şi îi place să construiască, îi place să vină cu idei, ceea ce înseamnă un copil care, mai târziu, poate va ajunge... regizor. Sau nu.

- Se întrevede o fire de artistă?

- La cum stă la poze, da. Dar, în acelaşi timp, verificându-i urechea şi ritmul, nu are tragere spre scenă momentan. Până de curând stătea în sală, la spectacol, şi urca pe scenă la aplauze. Mai nou, am surprins-o la un spectacol pe care l-am jucat la Constanţa, „Încurcătură la nivel înalt”, la care ea a stat în primul rând, iar la final i-am făcut semn să urce pe scenă şi mi-a spus că nu vrea. La hotel mi-a zis: „Tati, ştii de ce n-am mai vrut să urc la aplauze? Pentru că n-am jucat eu, tata.” Zic: „Dar până acum urcai.” „E, eram mică!” Deci a început să conştientizeze că nu poţi să-ţi asumi tot timpul nişte drepturi dacă n-ai muncit pentru ele. Şi n-a mai vrut să urce la aplauze de atunci.

„Nu trebuie să ne urmeze nouă profesiile, ci să facă ce simte ea”

574 16 7- La „Next Star” aţi jucat împreună într-o scenetă, şi a dat dovadă de talent. Mă gândeam că ar vrea să vă calce pe urme...

- Nu trage spre scenă. Face înot, balet, călărie uneori, am dus-o şi la pian, dar nu era foarte atrasă de el şi nu trage spre ceva anume. Vom vedea. Nu vreau să o forţez, pentru că am văzut prea mulţi părinţi, frustraţi de nereuşita lor în tinereţe, care-şi obligă copiii să facă ceea ce n-au reuşit ei. Ce rost are să mă chinui, când ea poate va fi un medic veterinar excepţional sau orice altceva decât artist. Nu trebuie să ne urmeze nouă profesiile, ci să facă ce simte ea.

- Aveţi bonă care vă ajută cu Dora?

- Nu avem bonă, dar ne mai ajută vărul Monicăi şi avem o fostă vecină care este asistent maternal şi care ne-a învăţat-o pe Dora de toate, iar fiica noastră se simte la ea acasă ca la bunici. Când avem deplasare sau treabă multă, o ducem la Mari, că aşa o cheamă, iar ea se ocupă de tot, o duce şi o aduce de la grădiniţă, Dora doarme şi mănâncă la ea, deci avem pe cineva de încredere, dar care nu stă în casă cu noi.

- Cum vă petreceţi timpul liber împreună?

- Sunt momente în care ne închidem telefoanele şi lenevim, ne punem un film bun şi ne relaxăm mai mult decât am face-o dacă am pleca undeva. Sau facem vizite la naşi, la fini, care ne sunt oameni dragi sufletului şi alături de care putem face aceleaşi lucruri ca şi când nu am avea pe altcineva lângă noi. Însă, timpul de relaxare este din ce în ce mai scurt, pentru că trăim într-un secol al vitezei şi încercăm nu să luăm toate joburile posibile, ci să avem de lucru atât cât să putem menţine o linie de plutire. Vacanţele comune sunt deja un lux.

„Îmi place să fac cumpărături pentru casă”

- Cum arată vacanţa ideală pentru familia ta?

- Nu trebuie un loc izolat, dar liniştit, în care trezirea să fie după ceasul biologic, să nu existe o activitate pe care trebuie să o faci, să nu-ţi bată nimeni la uşă să-ţi spună că întârzii undeva, să ai măcar zece zile în care să faci ceea ce simte sufletul. Locul ăsta trebuie să fie undeva unde e apă, unde e mare, merge şi la munte, dar la mare e mai bine. Iar compania trebuie să fie cât mai restrânsă şi pe sufletul nostru, adică oameni la fel de puturoşi ca noi în acele zile.

- Ce nu-ţi place să faci, dar trebuie?

- Nu-mi place să scot căţeii noaptea, deşi mi-a intrat în reflex să-i scot la ora 1:00, dar nu tot timpul am cheful necesar. În rest, îmi place orice, şi să fac cumpărături pentru casă. Nu e ceva atât de grav încât să nu-mi placă să fac. Fac din toate câte puţin, că d-aia sunt Geamăn, să trec prin toate, şi unde nu pot eu, vine celălalt. (Râde!)

- De ce îţi este dor?

- De anii pe care îi trăieşte fiica mea. Am fost de curând cu ea în viitoarea şcoală, pentru că la toamnă va intra în clasa zero, şi nu ştiu ce emoţii au încercat-o pe ea, dar pe mine m-au încercat emoţiile primei zile de şcoală, pe care am urât-o într-un fel, plângând toată ziua, stând doar de mână cu mama, pentru că-mi schimbam prietenii şi mediul. M-am uitat prin clase, am făcut o trecere prin timp şi mi-am amintit cât de frumoasă a fost perioada şcolii pentru mine şi-mi doresc să fie la fel de frumoasă pentru Dora, dacă nu chiar mai frumoasă.

„Am rămas un fan împătimit al laptelui cu biscuiţi”

574 16 9- Dacă tot pomeneşti de anii aceia, ce îţi aminteşte de copilărie?

- Îmi aduce aminte de copilărie aproape fiecare expresie pe care o face Dora, inocenţa ei şi dorinţa ei de a ne păcăli, aşa cum încearcă orice copil. Există mirosuri şi mâncăruri care-mi aduc aminte de copilărie. De exemplu, am rămas un fan împătimit al laptelui cu biscuiţi. Într-o zi mâncam cu Dora dintr-un castron imens, de nu ne mai opream. Apoi, mai sunt zacusca şi nelipsiţii cartofi prăjiţi.

- În adolescenţă te-ai îndrăgostit de fotbal. Care au fost cele mai tensionate momente pe care le-ai trăit la Naţionala Artiştilor?

- Acolo sunt relaxante toate, pentru că nu e Monica de faţă! (Râde!) Vorbind serios, eu nu am avut parte de momente tensionate, şi nu neapărat pentru că eu am fondat această echipă, cu Gheorghe Gheorghiu şi Mihai Lazăr, în 1991, şi că sunt singurul activ din acea vreme, pentru că Adrian Enache a venit în ’92 în echipă. Însă, au fost colegi din branşă care nu s-au adaptat şi au avut pretenţii mai mari decât era cazul. Unii nu au înţeles că un joc de echipă este joc de echipă, şi în momentul în care intri pe teren trebuie să asculţi de un căpitan şi de un antrenor care este pe margine şi vede jocul într-un fel. Dacă pierzi pe mâna lui, e treaba lui, dar, dacă nu execuţi ce spune el, înseamnă că tu ai o problemă. Şi mulţi se credeau pe teren ceea ce se cred ei când sunt pe scenă singuri şi, până la urmă, neadaptându-se, au plecat. Au rămas în echipă cei care vor să facă şi performanţă, că nu întâmplător suntem dubli campioni mondiali şi vicecampioni mondiali. Suntem prin muncă, ascultare şi dăruire faţă de ceea ce facem pe teren. Când ieşim de pe gazon şi urcăm pe scenă, fiecare are personalitatea sa, dar pe teren gândim ca o echipă.

- Alături de ce artişti ţi-ar plăcea să cânţi sau să joci într-un film?

- Mi-ar plăcea să fac o nebunie muzicală cu Smiley şi să joc într-un film cu Cabral. Doi ţăcăniţi! (Râde!)

„Mi-am băgat picioarele în mănuşile Angelei Similea”

- De ce peripeţii îţi aduci aminte cu drag?

- Sunt foarte multe în aproape 30 de ani de carieră, dar vă povestesc una de la începuturi. Veneam de la Craiova pentru o filmare la TVR, singura televiziune la acea vreme, şi mi s-a spus: „Vii doar tu, avem noi aici tot ce trebuie.” Mi-au găsit nişte pantofi... cu un număr şi jumătate mai mici, dar pentru filmare nu era nicio nenorocire, nu stăteam mult în picioare. Mi-au dat smochingul regretatului Silviu Stănculescu, iar pantalonii erau puţin mai scurţi decât îmi trebuiau mie. El era cel mai înalt om din televiziune la vremea respectivă, dar nu îndeajuns pentru mine, aşa că am lăsat turul mai jos, deci eu cred că am inventat moda aceasta, dar, în schimb, nu au avut ciorapi negri. Şi nu era ok, pentru că de la pantof la pantalon se vedea pielea, iar eu eram în smoching. Şi m-am încălţat în mănuşile de dantelă ale Angelei Similea. Deci, aş putea spune că mi-am băgat picioarele în mănuşile doamnei Similea, pentru că n-au avut altceva negru să-mi dea. Ştim cu toţii cum arată o mână în mănuşă, imaginaţi-vă cam cum mi-au stat mie picioarele în mănuşi şi în pantofii mici. A fost o filmare puţin chinuită fizic, dar jovialitatea şi mesajul melodiei au făcut ca filmarea să fie reuşită.

- Un moment amuzant de la concerte ne povesteşti?

- Eram la un spectacol la care trebuia să cânt melodia „Eu nu mai sunt cel de ieri”, cea care mă adusese pe locul întâi în topuri. Şi pentru că era scrisă sus, o cântam pe pozitiv. Am început melodia, microfonul era deschis, dar aveam buton. Fără să vreau, am călcat pe firul microfonului, care a căzut. În sală, tot tineretul era entuziast, pentru că aceea şi „Billy Joe King” erau piesele mele de top. În acea secundă în care a căzut firul, am transpirat din cap până în picioare şi-am zis la bal sau la spital şi-am sărit peste ei în sală, doar cu microfonul în mână, cântând peste pozitiv, deci forţând vocea. La vremea aceea nu se inventase microfonul fără fir. M-am salutat cu publicul, am intrat printre rânduri, iar la finalul piesei, când mai era puţin din melodie, am urcat pe scenă, am cântat ultimul vers, am cablat microfonul şi-am strigat „Mulţumeeeesc foarte mult!”. A fost delir şi am salvat momentul!

- Deci nu şi-a dat seama nimeni de ce s-a întâmplat.

- Dacă şi-a dat seama, treaba lui, oricum n-a înţeles nimic, pentru că eu treceam pe lângă ei şi cântam, dar mă auzeam şi în boxe, ceea ce însemna că microfonul mergea şi fără fir. Îmh!!! (Râde!)

„De Paşte ne luăm mândreţea de fată, pe Dora, şi plecăm la rude cu «colindul» sau mai degrabă cu «udatul», cum e tradiţia în Ardeal. Începem cu cele de la munte, din Breaza, şi terminăm cu cele de la Craiova“

„Vreau s-o cresc pe Dora măcar aşa cum am fost eu crescut“

574 16 8- Care a fost cel mai greu moment al vieţii?

- Depinde de punctul de vedere din care priveşti. Moment greu se poate numi atunci când îţi pierzi un om drag. Eu am „reuşit” performanţa de a-mi pierde ambii părinţi într-un an. Numai că, făcând o paralelă între momentul pierderii şi milioanele de momente pe care le avem acumulate împreună, îmi dau seama că a fost un privilegiu să-i am ca părinţi şi, atunci, n-am cum să mă supăr pe Divinitate că a hotărât să-i ia la Ea. Sigur că a existat şi există durere fizică, şi nu numai, durerea necomunicării cu ei măcar telefonic, dacă nu faţă în faţă, dar există şi privitul în Sus şi mulţumirea către Dumnezeu că am avut ocazia ca în cei 41, respectiv 42 de ani, să trăiesc atâtea momente frumoase. Nu o pot numi o durere de nedescris, având în vedere că am o fiică pentru care răspund şi pe care vreau s-o cresc măcar aşa cum am fost eu crescut. Deci există un echilibru pe care ţi-l dă natura, şi atunci trebuie să vezi dacă e cazul să te superi. Până la urmă, lucrurile trebuie luate ca atare, există o normalitate în a ne conduce părinţii pe ultimul drum. Cred că invers ar fi mai greu. Aşa că mergem înainte...

„Ador să conduc când cineva doarme în maşină“

574 16 10- Ce hobby-uri ai?

- Şofatul pentru mine este un hobby, deşi uneori este o necesitate. Dacă m-ai pune la volanul unei maşini bune şi mi-ai umple rezervorul, plus unul de rezervă, să nu fac pauză, aş putea conduce de aici până în Germania fără să mă opresc. Îmi place enorm să conduc, şi noaptea în special, când este o relaxare pentru mine. În primul rând pentru că nu e aglomeraţie şi apoi, fiind răcoare, am alt tonus. Şi cel mai mult mă încântă când e cineva în maşină şi doarme în timp ce eu conduc. Îmi face plăcere să am cinci oameni în maşină, cum avem când plecăm prin ţară cu piesa „Un altfel de cabaret” şi, dacă adorm toţi cinci, este minunat, pentru că înseamnă că au o relaxare şi o încredere în mine, că altfel nu ar putea adormi. Şi ador când ajung undeva ca primul lucru pe care-l fac să fie un pui de somn, apoi să iau contact cu locul. Când ajungem la Breaza, la sora Monicăi, parchez maşina în curte, apoi mă culc o oră, o oră şi jumătate. După aceea îmi încep activităţile. Aşa fac oriunde m-aş duce, trebuie să dorm, oricât, şi un sfert de oră, dar să dorm întâi. Aşa mi-am învăţat organismul şi, în general, fur câteva minute de somn după-amiaza când am timp.

Add comment


Security code
Refresh