Main menu

header

520 20 1de Carmen Ciripoiu

Drumul spre Biserica Sfântului Mormânt e ca o rugăciune. Descoperi o frumusețe de care aproape te temi, care nu poate fi atinsă și de altceva decât de Cer. Te oprești, respiri și vezi locul Domnului, cel care a făcut Cerul și Pământul. Deasupra intrării în Sfântul Lăcaș, o micuță scară, dar veche ca istoria, pare să te ducă, în timp ce o urci, treaptă cu treaptă, direct la Cer, în timp ce o mână nevăzută deschide ușile Împărăției Domnului cu o uriașă cheie…

O poartă către infinit…

Pelerinajul în locurile sfinte nu e o fugă de lume. E un plan al lui Dumnezeu pentru fiecare suflet în parte ales să calce pe pământul pe care a pus piciorul Iisus. Asta ca, la sfârșit, să vadă cât i-a dăruit Domnul din mila Sa nemărginită. Istoria umilei scări de lemn, situată deasupra intrării în Biserica Sfântului Mormânt, coboară spre începuturile stăpânirii otomane, când slujitorii Sfântului Lăcaș încercau să evite plata taxelor impuse la fiecare intrare sau ieșire din biserică. Singura plimbare pe care și-o puteau permite pentru a se bucura de creația Domnului erau câțiva pași pe o terasă îngustă, după ce coborau acea scară. Uneori, când biserica rămânea închisă zile în șir, scara era singura modalitate prin care slujitorii Domnului reușeau să primească hrană. Micuța scară se pare că stă acolo din anul 1830, dar data exactă nu se cunoaște. Și așa cum scara rămâne neschimbată, în interiorul bisericii nu se va face nicio modificare fără acordul celor șase confesiuni: armenească, siriană, coptă, etiopiană, catolică și greacă. Și poate nici nu e nevoie ca scara să fie vreodată schimbată. Pentru că locul unde se află ea este altfel decât toate celelalte de pe Pământ.

Cheia e păstrată de musulmani

520 20 2Închiderea sau deschiderea ușilor Bisericii Sfântului Mormânt reprezintă un moment cu totul special, la fel de uimitor ca întreaga istorie a Ierusalimului. Cheia are o formă ciudată, lunguiață, pe măsura celor două zăvoare mâncate de rugina vremii. Un ritual complex, care demonstrează zi de zi că nu moartea, ci Învierea Domnului este biruința oricărui creștin. Îndatorirea de a păstra și a folosi cheia Bisericii Sfântului Mormânt a fost instituită pentru prima dată de sultanul es-Saleh Nijim ed-Dyn Ayyub. Drept urmare, din anul 1246 și până în zilele noastre, două familii de musulmani au în grijă cheia bisericii: reprezentantul uneia păstrează cheia, iar reprezentantul celeilalte deschide și închide biserica. Există două moduri de a deschide ușa: unul simplu, care are loc atunci când paraclisierul comunității religioase, care intenționează să facă acest lucru, îndeplinește toate ritualurile, deschizând doar unul dintre canatele ușii, și unul solemn, care are loc în același fel, dar cu deschiderea ambelor canate (paracliserul deschide canatul din stânga, în timp ce portarul musulman, pe cel din dreapta).

Taxa pe care portarii care închideau și deschideau biserica după bunul plac o cereau credincioșilor a fost anulată în anul 1831

Pentru a ajunge la zăvorul superior, portarul urcă o scară înaltă de doi metri şi jumătate, pe care, după închiderea uşilor Bisericii Sfântului Mormânt, o dă printr-o mică trapă călugărilor rămaşi în interior. Atât la închiderea, cât şi la deschiderea uşilor sunt prezenţi reprezentanţii celor trei confesiuni majoritare: ortodoxă, armeană şi catolică

Add comment


Security code
Refresh

Newsletter