de Gabriela Niculescu

- După divorţ, Diana Dumitrescu a început o nouă viaţă

Diana Dumitrescu nu a purtat niciodată o mască, este la fel pe ecrane, în spaţiul virtual, public sau privat. Este o persoană caldă, emană bunătate, blândeţe, toleranţă şi putere în acelaşi timp. Anul acesta a pus punct mariajului cu Ducu Ion şi acum se află în procesul de vindecare, dar nu şi-a pierdut încrederea în noţiunea de suflete-pereche. Actorul Dan Rădulescu i-a fost aproape în această perioadă, iar prietenia lor s-a transformat într-o relaţie, care pe Diana o ajută să meargă mai departe cu fruntea sus. În plan profesional, actriţa se bucură de succesul rolului său principal din serialul „Îngeri pierduţi” difuzat de Acasă TV, şi, nu de mult, şi-a împrumutat vocea unuia dintre personajele din filmul „Justin şi cavalerii 3D”, ce rulează acum în cinematografe. Vă lăsăm să descoperiţi de ce îşi doreşte enorm un copil şi să joace teatru, dar şi ce rol a făcut-o să-şi piardă identitatea.

„Nu mă simt de 30 de ani”
- Recent ai împlinit 30 de ani. Ce-ai simţit la împlinirea acestei frumoase vârste?
- N-am serbat nimic anul aceasta, pentru că am fost preocupată să mă mut într-o altă casă şi a fost o trecere simplă, încă o zi de naştere. Eu am avut un astfel de prag pe la 28 de ani, dar cred că sunt două etape. La 25 de ani te simţi mai aproape de 30 decât de 20 de ani, simţi că timpul trece mai repede, că îmbătrâneşti, că nu mai slăbeşti la fel de uşor, că nu mai rezişti la fel la efort. Ei, la 28 de ani am început să mă alertez puţin: „Aoleu, îmbătrânesc! Ce mă fac? Ce se va întâmpla cu viaţa mea?”, o gândire puerilă. Însă aşa cum a venit a şi plecat şi mi-am dat seama că, mai devreme sau mai târziu, toţi ajungem aici, şi important este să ne bucurăm de fiecare etapă a vieţii. Iar aceste etape nu sunt în funcţie de vârstă, ci de cum evoluează fiecare om şi de ce fire are, unii se maturizează mai devreme, alţii rămân copii veşnic.

- Deci nu-ţi simţi vârsta.
- Nu, am momente când mi-e frică de vârstă, dar nu mă simt de 30 de ani. Nu mă simt ca o femeie care merge la muncă şi atât, am şi momente frumoase, când mă văd cu prietenele, când stau eu cu mine şi citesc o carte lângă o sobă, până la urmă acestea sunt micile bucurii ale vieţii.

„M-am bucurat de anii aceia fericiţi şi nu regret căsătoria”
- Ce-ţi doreşti pentru viitor?
- Să încep cu planul personal. Faptul că m-am mutat a doua oară a fost un nou început de care mă bucur. Pe plan profesional, încă nu m-am gândit. Am multe posibilităţi şi trebuie să găsesc voinţa de-a porni. Am avut o perioadă în care n-am avut chef să fac nimic, a fost o perioadă de lins răni, ca să zic aşa, chiar dacă am ieşit zâmbind în public, Dumnezeu ştie ce a fost în sufletul meu. Îmi doresc foarte mult să fac teatru, şi de mult timp, nu pentru că l-am cunoscut acum pe Dan. Dar ca să intri în lumea teatrului e foarte greu. Sunt concepţii de genul: „Tu joci în telenovele, nu ştiu dacă faci faţă în teatru”. Sau: „N-ai făcut teatru, deci nu prea eşti actriţă”. E un hop pe care trebuie să-l trec şi este primul lucru pe lista mea, am început să-mi caut piese. În rest, mi-aş dori să fac o grămadă de lucruri. Fac un curs de desen, pentru mine, sufleteşte, ca un hobby. Profesorul meu îmi spune că am talent, dar trebuie şlefuit. Mai am o idee, aş vrea să fac ceva în industria alimentară, dar nu vreau s-o spun cu voce tare, pentru că acum este doar la acest nivel. Sper să găsesc persoana potrivită să se şi înfăptuiască ceva.

- Care consideri că este cea mai mare realizare a ta de până acum?
- Cea mai mare realizare a mea sunt eu. Nu vreau să par lipsită de modestie, dar, dacă dau timpul înapoi, observ că m-am schimbat foarte mult. Lucrez în continuare la acest aspect şi cred că am devenit un om mai bun faţă de cum eram înainte, în toate planurile, interior, exterior, gândire, sentimente. Sunt aproape mulţumită de cum sunt, că, dacă aş fi în totalitate, aş deveni suficientă şi nu-mi doresc lucrul acesta. Dar am părţi la care am lucrat şi-mi plac, pentru că în lumea aceasta a noastră este foarte uşor să te laşi dus de val şi să începi să ai păreri despre puterea ta nemărginită de a face lucruri şi de a te crede atotputernic. Dar nu e chiar aşa, cu toţii ne „împiedicăm” din când în când. Nu e o linie ascendentă. Cu cât ne lovim mai des, cu atât devenim mai înţelegători şi mai buni. Însă, oameni de acest gen întâlnim tot mai rar, pentru că devenim superficiali. Din acest motiv încerc să lucrez cât mai mult cu mine. În rest, sunt împăcată că am făcut lucruri frumoase şi bune în cariera mea.
Pe plan personal sunt bucuroasă că am avut o căsnicie foarte în regulă atât cât a fost, m-am bucurat de anii aceia fericiţi şi nu regret că am fost căsătorită. A fost, s-a consumat, am fost cât se poate de oneşti unul cu celălalt şi am luat-o de la capăt fiecare cu viaţa sa. Sunt mândră că am reuşit să ne păstrăm relaţia sinceră de la cap la coadă, iar acesta este un lucru care se întâmplă tot mai rar, din păcate. În momentul în care drumurile noastre n-au mai coincis, am stat ca doi oameni maturi la masă şi am decis împreună ce e mai bine pentru amândoi.

- O mai ai pe Abulina, căţeluşa ta?
- Abi a rămas la Ducu, aşa ne-am înţeles.

„Mesajele primite sunt «aplauzele» pentru mine”
- Ce trăsături moştenite de la părinţi te-au ajutat cel mai mult?
- De la mama am luat încăpăţânarea, nu trebuie să zic ce vreau cu voce tare, că sigur lupt să obţin. Iar de la tata am moştenit toleranţa, închid ochii la anumite lucruri, zic: „Lasă, să fie câştigul lui.” Şi cred că aceste două lucruri m-au ajutat într-o astfel de lume.

- Cum ai trecut prin etapele grele din viaţa ta?
- Mă cam închid în mine, pentru că am avut experienţe cu aşa presupuşi prieteni care au detaliat presei convorbiri intime. Dacă am o problemă gravă vorbesc cu mama, cu tata, cu surorile mele, am cu cine să mă sfătuiesc. Dar acum încerc să-mi rezolv singură problemele, pentru că îmi place să cred că sunt o femeie puternică şi care reuşeşte să răzbată prin propriile forţe.

- Care sunt cele mai frumoase aspecte ale celebrităţii tale?
- Cel mai frumos lucru este faptul că poţi ajunge să cunoşti direct sentimentele oamenilor faţă de tine, poţi ajunge să te bucuri şi să te împlineşti citind mesajele lor. Faptul că prin meseria mea am ajuns cunoscută, şi oamenilor le place ceea ce fac şi câţiva apucă să-mi scrie ce le place şi ce nu reprezintă un lucru care mă ajută şi mă hrăneşte. Actorii de teatru se hrănesc cu aplauze, iar pentru mine mesajele primite sunt aplauze. Acestea sunt avantajele care ţin de partea spirituală, dar sunt şi câteva ce ţin de cea pur materială. Am avut ocazia să cunosc oameni drăguţi şi să ne facem reciproc un serviciu, spre exemplu am putut purta rochii sau accesorii pe care probabil nu mi le-aş fi permis, iar cei care le-au creat au beneficiat de expunere. Merg la saloane unde sunt aranjată gratis, în schimbul promovării. Nu oricine poate beneficia de aceste avantaje.

„Celebritatea are mai multe dezavantaje decât avantaje”
- Dar cele mai puţin plăcute aspecte ale celebrităţii care sunt?
- Dacă pun în balanţă, eu, omul care sunt astăzi, constat că sunt mai multe dezavantaje decât avantaje. Orice ai face, nu ai intimitate. Chiar şi când mă duc la piaţă sau la restaurant întâlnesc persoane care pur şi simplu se holbează. Mi s-a întâmplat să se aşeze lângă mine la masă, în timp ce mâncam, şi să-mi spună: „Ştiu că nu e prea politicos ce fac, dar îmi place de tine şi vreau să facem o poză.” Sau m-au tras de păr pe stradă: „A, nu porţi perucă!” Uneori e deranjant, e sufocant. Cumva înţeleg, dar mi-ar plăcea să fie puţin mai discreţi sau mai educaţi. Apoi, nu poţi avea dreptul la opinie pentru că poate fi interpretată în mii de feluri, de cele mai multe ori negative, şi atunci prefer să tac. Sau rişti să fii criticat pentru anumite lucruri pentru care tu pledezi.

- Cu ce te-a schimbat rolul din „Îngeri pierduţi”?
- Eu mi-am dorit foarte mult să fac copii şi în continuare îmi doresc acest lucru. Când am început filmările la serial, în vara lui 2012, faptul că nu rămăsesem însărcinată până atunci mă întristase. În acel moment am avut două praguri. Primul a fost legat de faptul că am ajuns să joc rol de mamă, doar am 30 de ani, ce-aş mai putea juca, adolescente? Apoi, la acest serial am început filmările cu primele secvenţe, regăsirea cu Luca. De obicei se începe cu secvenţele din episodul 20, şi până la episodul 1 eşti deja familiarizat cu rolul. Dar când am văzut ce am de jucat m-am panicat. Filmările au curs greu, pentru că nu ştiam cum să mă port ca o mamă. Am cerut o pauză şi am găsit-o în spatele platoului pe Ioana Flora, care are doi copii. A început să-mi povestească ce simte fizic şi psihic când îşi vede copiii. M-am întors la platou şi am reuşit să filmez, pentru că m-a făcut să înţeleg ce înseamnă să fii mamă, şi din această cauză îmi doresc şi mai mult un copil, să trăiesc acele sentimente real, pe pielea mea.

„Rolul Reginei a avut consecinţe în viaţa mea. M-am pierdut ca om“

- În „Regina” ai avut scene în care publicul a bănuit că trăieşti real ceea ce interpretezi.
- Păi cam aşa se întâmpla. Regina a fost singurul rol pe care mi l-am asumat atât de tare, încât plecam cu el acasă şi aveam atacuri de panică noaptea. Nu am avut atunci o perioadă foarte veselă în relaţia cu Ducu, pentru că nici eu, nici el nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Dacă era o discuţie puţin mai aprinsă, imediat plângeam, trăiam cu frica din serial, eram foarte sensibilă, a fost o perioadă cruntă şi singura de genul, pentru că nu am mai repetat-o. Am învăţat să separ rolul de realitate şi să mă deconectez. Altfel ce făceam dacă o jucam pe Oxana (n.r. - rolul din „Iubire şi onoare”) şi ajungeam nebună, începeam să împuşc oamenii pe stradă şi să beau votcă în maşină? Doamne fereşte! Chiar a fost o perioadă grea, pentru că rolul acela asumat atât de tare a avut consecinţe în viaţa mea personală şi asupra mea ca om, m-a schimbat foarte mult. Acolo s-a petrecut declicul meu ca actor. Până atunci avusesem trei roluri în telenovele şi unul principal, dar în „Regina” lucrurile s-au schimbat foarte mult. Sigur totul a pornit de la discuţiile pe care le-am avut cu Iura Luncaşu, Carmen Tănase, Marin Moraru şi Dan Condurache. Nu ştiu să spun exact ce s-a întâmplat, dar declicul s-a produs. Anumiţi actori îl caută toată viaţa. Să reuşeşti să te împleteşti atât de bine cu personajul este riscant. Există actori de la Hollywood care au luat-o razna.

- Cum ai depăşit momentul?
- Tot printr-o discuţie cu Iura avută înainte de Crăciun. I-am spus că nu ştiu ce să fac, că nu mi-e bine acasă, că nu dorm noaptea şi că mi-e frică. Mi-a zis să merg în vacanţă, să mă relaxez. Am terminat de filmat, şi în vara aceea am plecat într-o croazieră de trei săptămâni. Înainte, Iura mi-a spus să stau mult timp singură, să nu mă gândesc la nimic, să-mi găsesc resursele din interior şi să mă redescopăr ca fiind eu. Aveam senzaţia că-mi vorbeşte în chineză. Dar am încercat să fac acest lucru, mă aşezam pe şezlong, cu căştile în urechi şi mă uitam la mare. Încet, încet mi-am revenit, dar complet m-am regăsit abia după filmările de la „Iubire şi onoare”. Eu mă pierdusem pe mine, ca om, nu mă mai regăseam în nimic. Mi-a luat mult timp până să mă regăsesc, să fiu iar veselă. Nici acum nu sunt eu în totalitate.

„Dan ştie să mă sprijine şi să-mi dea spaţiu atunci când am nevoie“

- Ai început o relaţie cu Dan Rădulescu. Poţi spune că ţi-ai regăsit echilibrul emoţional?
- Mai am, încă lucrez la asta, iar Dan este un sprijin foarte mare pentru mine. Noi am pornit această relaţie dintr-un soi de prietenie. Ne-am apropiat ca prieteni şi s-a întâmplat. Eu consider că mai am nişte paşi de trecut, şi fiecare femeie care a divorţat ştie că peste aşa ceva nu treci ca peste o despărţire şi cred că mai devreme de un an nu voi fi vindecată. Dan este foarte înţelegător, este un bărbat care mă înţelege, ştie să mă sprijine şi să-mi dea spaţiu atunci când am nevoie. Mă ajută foarte mult. În plus, Dan este un om frumos, nu dă din coate pentru celebritate sau bani. El fuge după pasiune şi după ceea ce lui îi place foarte mult, şi anume teatru. Cred că tocmai de aceea este foarte cerut în această lume. Eu mai am, dar nu disper. Cu cât sunt paşii mai mici spre vindecare, cu atât ea este mai sigură. Divorţul e o rană ce se închide greu, dar am început să mă vindec.

D’Box, noul său brand

- De curând ai început să te ocupi de cutiuţe de lemn pentru bijuterii şi diverse alte obiecte. De unde a pornit această idee?
- Îmi doream de mult să creez ceva cu propriile mâini. Am început să mă joc, mai întâi pictându-le, apoi am început să lucrez cu hârtie de orez, şi aşa am făcut o grămadă de cutii. Am creat o pagină pe Facebook pentru a le prezenta şi în acest mod a luat naştere D’Box by Diana Dumitrescu. Oamenii au întrebat dacă le vând, am zis da, de ce nu... şi, destul de rapid, am început să am comenzi personalizate pe această pagină. Oamenii îşi comandă cutia cu desenul dorit şi mă bucur că au încredere în ceea ce pot să fac!