de Raluca Grințescu
De-a lungul vieţii, fiinţa umană adună un bagaj emoţional imens, cu încărcătură pozitivă sau negativă, amintiri care rămân stocate în subconştientul nostru. Emoţiile negative reprimate suprasaturează treptat organismul nostru, care, în timp, nu mai face faţă acestei toxicităţi emoţionale. Organismul devine din ce în ce mai vulnerabil şi mai susceptibil la apariţia dezechilibrelor şi, ulterior, a bolilor. Acum avem ocazia unei transformări - oare o vom folosi, pentru a deveni o variantă îmbunătățită a noastră? Este jocul la care ne invită Yogacharya Mario Sorin Vasilescu (foto), președintele GNSPY România (Grupul Național de Studiu și Practică Yoga) și reprezentantul României în UEY (Uniunea Europeană de Yoga), un om care a devenit propriul tămăduitor după ce, în urmă cu 52 de ani, medicii îi mai dădeau câteva luni de trăit. De atunci și până în prezent, prin mâna și prin sufletul maestrului au trecut aproape 19.000 de oameni, în căutare de răspunsuri.
„Când echilibrul este rupt, universul încearcă să-l regleze”
- Care sunt, de fapt, cele mai importante cauze spirituale ale bolilor?
- Întâi şi întâi este modul în care înţelegem lumea şi creaţia, cum ne raportăm faţă de ea. În clipa în care ne-am îndepărtat de ea, atunci apare primul semn de boală psihică, de deranj psihic, care se translată treptat, treptat spre organismul funcţional, spre partea fiziologică şi, în ultimă instanţă, are loc somatizarea, adică de la simpla senzaţie devine efectiv un atac pe ţesuturi, ceea ce înseamnă boala în sine. Al doilea lucru pe care trebuie să-l reţineţi, foarte important, este faptul că noi chemăm boala în noi. Eu am o stare de dezechilibru, acest dezechilibru face parte dintr-o stare specială de existenţă, de echilibru, şi atunci când acest echilibru este rupt, întotdeauna universul încearcă să-l regleze. Și cum îl reglează? Chemând ceea ce poate să echilibreze starea. Acest lucru se face, de obicei, sub formă de boală. La început, boala e psihică, apoi energetică, funcţională şi, în final, tisulară. La nivel psihoenergetic are loc un fel de chemare a afecţiunii, a unei afecţiuni care ne-ar putea reechilibra, dar unde? Nu la nivelul organelor, nu la nivelul funcţiilor, ci la nivelul modului nostru de gândire şi de comportament. Dacă noi persistăm în ceea ce suntem, atunci boala se traduce în forma sa corporală, funcţională şi apoi organică.
- Şi atunci cum putem înţelege mai bine boala?
- Boala trebuie înţeleasă din două puncte de vedere. Unul este „in locco dolenti”, acolo unde se produce boala, acolo unde acţionează și unde organismul, nu neapărat, este cel mai slab - căci uneori nici nu te aştepţi la aşa ceva, ci la modul de a gândi al bolii. Un mare înţelept, medic, care preda în secolul al XIX-lea în Elveţia, avea o expresie: „Terminaţi cu prostia că boala este o dezordine. Boala este o ordine a unei alte lumi”. Aceste lumi paralele în care şi între care trăim se manifestă sub forma unei afecţiuni care încearcă să rezolve cauza. Cauza este incompatibilitatea între mine şi gândirea corectă asupra lumii şi asupra mea. În clipa în care eu am această stare, automat boala apare întâi în forma ei inocentă, nevinovată, preboală (din punct de vedere organic), şi apoi se agravează, în funcţie de modul nostru de gândire. Se ştie foarte bine, şi ştim din experienţă, că poți să intri în legătură cu boala - acest lucru se poate face, nu foarte uşor, ce-i drept, dar se poate. Trebuie să ai capacitatea de a simţi, de a înţelege şi mai ales de a putea controla consecinţele bolii.
„Omul suferind s-a depărtat de el însuși”
- Deci suferința a venit cu un anume rol...
- Boala nu ştie următorul lucru, şi aici este marea cheie a vindecării. Boala nu ştie că ea a venit cu un scop. Știe doar că a venit. Organismul/starea generală, care nu este numai intraumană şi extraumană, ştie că boala a venit să te ajute, să-ți devină aliat, să te scoată din acest dezechilibru. Altfel, ea lucrează orbeşte. Te-ai schimbat, bine, dispare. Nu te-ai schimbat, ea merge înainte. Poate că îşi dă seama în conştiinţa ei - căci trebuie să înţelegem că boala are o conştiinţă. Vorba marelui medic şi antropolog Victor Săhleanu, care spunea că „orice are conştiinţă informaţională - şi un cristal de zahăr, şi un cartof”. Deci, boala are o conştiinţă, însă nu întotdeauna ştie că rolul ei este acela de a ajuta şi a echilibra şi că, dacă te omoară, rezultatul este absolut năucitor, deoarece şi-a trădat menirea. Ea e acolo să facă bine, nu să facă rău. Dacă face rău, dacă te chinuie, atunci ea automat se/te trădează. Ea te chinuie ca să te trezească. Dar dacă nu face chestia asta şi te termină, lichidându-te, înseamnă că şi-a trădat de două ori menirea. Aici trebuie lucrat cu cei care se pricep la aşa ceva, să menţină omul în această nouă alianţă cu boala. Pe de altă parte, lucrul cu sinele este de cel mai real folos. Cum? De obicei, imaginându-ne boala ca pe o oştire de cavaleri negri şi, de partea cealaltă, o oştire de cavaleri alb strălucitori, care atacă şi distrug oastea duşmană. În realitate, eliminând ideea de luptă şi înţelegând că cele două oşti, de fapt, reprezintă aripile de echilibrare ale fiinţei, putem să înţelegem că cel mai important lucru este să devenim aliaţi cu afecţiunea noastră.
„Emoțiile trebuie trăite în toată plenitudinea lor, mai ales dacă sunt negative”
- Cum ne putem gestiona/suprima mai bine emoţiile ca să nu ne afecteze la nivel fizic?
- Nu se pune problema eradicării sau eliminării emoţiilor. Dimpotrivă. Şi am să-ţi dau un exemplu. A fost un caz cu o doamnă şi cu un domn, foarte respectabili, care au avut un accident de maşină nu foarte grav. La sfârşit, doamna a avut o reacţie nervoasă foarte puternică, aproape isterică, în timp ce soţul tot îi zicea: „Dragă, te faci de râs, te faci de râs!” Şi rămânea calm, senioral. Rezultatul este că doamna nu a mai avut nimic de atunci, nicio stare psihică proastă, în schimb, soţul a ajuns la psihiatru, pentru că, păstrând în el emoțiile, a explodat. Deci, o primă lege pe care trebuie s-o respectăm, indiferent că trece sau nu trece boala psihică în boală fizică, este aceea ca emoţia să fie trăită conştient. Practic, primul nivel de înțelegere este că eu am o stare psihică, o stare de incompatibilitate gnoseologică, în sensul că nu pot înţelege lumea, nu accept lumea, nu înţeleg relaţia mea cu mine însumi, nu înţeleg relaţia mea cu Creatorul ș.a.m.d. Atât timp cât omul a ştiut că este una cu Creatorul şi n-a pierdut legătura cu această stare, totul a fost bine; din clipa în care s-a depărtat, omul s-a depărtat şi de el însuşi, nu numai de Dumnezeu. Rezultatul final a fost că s-a produs o râpă imensă, din care au apărut două lucruri: bolile şi războiul. Iar războiul este rezultatul unor frustrări. Aceste frustrări se întâmplă nu pentru că ne chinuie nişte amintiri, nişte emoţii, ci faptul că ne/le lăsăm să ne necăjească.
- Deci are loc o luptă acerbă cu aparenţele...
- Emoţiile nu trebuie niciodată ţinute închise, puse sub obroc. Emoţiile trebuie trăite în toată plenitudinea lor, mai ales dacă sunt negative. Uneori se poate lucra la nivelul durerilor sau al necazurilor fizice, dar este mai greu dacă omul nu e pregătit. Pentru că în clipa în care trăieşti o emoție plenar, adică cu toată fiinţa, are loc şi un proces de diluare, de schimbare de paradigmă. Când te lovești la un deget, spre exemplu, încerci să te concentrezi pe durere ca să trimiți acolo „prana” („respirație”, „suflul vieții”, în sanscrită). O emoție simţită cu toată fiinţa e mult mai uşor de traversat. Pe de altă parte, în clipa în care ne întâlnim cu toată fiinţa noastră racordăm toate mecanismele, pentru că nimic nu e separat în fiinţa umană, şi atunci toate participă la vindecare, la înţelegere. Trebuie să înțelegeți că nu omul e vinovat de boala sa, el este responsabil de boala sa. De ce se spune: „M-am vindecat!”, deși te-a făcut bine un doctor? În realitate, ce ți-a dat doctorul a produs conlucrarea ta cu tine și cu boala respectivă.
„Un om sănătos este un om bolnav care se ignoră”
- Care sunt emoțiile cel mai periculoase?
- Emoţiile puse pe altarul sacrificiului: „De ce eu? De ce mi se întâmplă mie? De ce m-a înşelat cutărică?”, în general, dramele familiale sau intime, victimizarea, pierderea de bani, neluarea în seamă. Aşa cum spunea şi Maica Tereza, la Calcutta: „Cea mai gravă boală a oamenilor este să nu fie băgaţi în seamă, să nu existe pentru ceilalţi!”. Asta nu înseamnă că trebuie să devii membrul Clanului Martirilor. Singurătatea este asemeni unui caleidoscop. Când înveţi să o observi cu atenţie, constaţi că are atâtea faţete şi trebuie să te întrebi unde-ţi răspunde. Însă cea mai periculoasă dintre toate emoţiile este insatisfacţia de a trăi. Emoţia în sine poate să dispară în câteva secunde, dar urmele ei pot rămâne o viaţă întreagă, şi, ca atare, se poate transforma în boală. Deci, nicio emoție nu trebuie îngropată, ci trăită cu toată intensitatea respectivă. Acest lucru îţi permite să-ţi dai seama de nişte lucruri de care în viaţa ta obişnuită, sănătoasă, chipurile, nu le conştientizezi, deşi un om sănătos este un om bolnav insuficient investigat sau un om bolnav care se ignoră.
- Există tehnici de suprimare a emoțiilor dramatice?
- Există tehnici de autoeducare, spre exemplu NLP - programare neurolingvistică -, ce par a fi de magie, dar care lucrează pe emisferele cerebrale. NLP poate inhiba o anumită stare, astfel încât emoția/amintirea traumatizantă poate dispărea pentru totdeauna sau pentru un timp foarte lung. De exemplu, cunosc cazul unui bărbat care nu putea să mănânce în avion din cauza fobiei de zbor. Atunci, terapeutul l-a pus să facă următorul exerciţiu: atingându-i o zonă a corpului cu o mână, l-a pus să trăiască toate emoțiile negative. După un timp, a schimbat mâna pe o altă zonă, rugându-l să se gândească la cel mai frumos lucru din viața sa, punându-l să observe cum se modifică în bine starea şi respiraţia. Apoi, atingându-i simultan cele două zone, i-a indicat să retrăiască starea negativă de la început - pentru întărirea ancorei pozitive. Rezultatul? A devenit incapabil să o retrăiască! De atunci, i-a trecut complet frica. În final a avut loc un proces de conversie. Orice emoție trăită plenar devine sursă de energie și de stres pozitiv, iar subiectul poate repeta singur acest exerciţiu.
Există un punct care elimină elementele negative... este vârful degetului mare de la picior, care corespunde creierului. Cum se face exercițiul? Trebuie să stați în picioare, să îndoiți genunchiul în picior, iar degetul mare îl apăsați în pământ (ca la balet) și mișcați ușor pe verticală și apoi ușor ca un con. Rezultatul este că apare o senzație foarte neplăcută, ca de sticlă spartă, dar care este semnul că punctul a intrat în funcție. E singurul punct din corp de detoxifiere psihoemoțională, care elimină stresul/emoția imediat. Faceți acest exercițiu între un minut și trei minute, pe fiecare picior, și întotdeauna insistați pe cel care doare cel mai tare, însă nu trebuie să depășiți mai mult decât ați simțit.
Mai există, de asemenea, un procedeu de deșurubare a tuturor degetelor de la mâini și de la picioare, cu scop paliativ, pentru echilibrare generală. Însă, elementul esențial de detoxifiere, oricât ar părea de ciudat, este trăirea din plin a emoțiilor, fără niciun fel de frică. Nu trebuie să ne ferim de emoții! Trebuie să ne bucurăm de ele, așa cum ne bucurăm, de exemplu, de o dulceață din cireșe amare. Că nici berea nu e dulce, și totuși ne place.
„Umbra trebuie acceptată“
- Cât de mult ajută yoga în arta supraviețuirii?
- Yoga permite să te vezi la valoarea ta reală, cu binele și cu răul, cu frumosul și cu urâtul. Noi avem senzația că viața nu e dreaptă. Pentru că atunci când o vedem așa cum o vedem, privind de la distanță, pe cadrul îngust al ferestrei prin care putem privi realitatea, nu ne dăm seama care este. În clipa când am putea scoate capul pe fereastră, am vedea că, de fapt, toate lucrurile se împletesc într-o armonie universală. Să nu uităm că Dumnezeu este dragoste, este iubire. Mohorârea și tristețea nu fac nimic bun. Aduceți-vă aminte de o legendă din „Numele trandafirului”: „Dumnezeu a creat lumea prin șapte hohote de râs”. Mai este un aspect foarte important. Noi suntem compuși și din umbră. În clipa când nu vedem și umbra, nu le acceptăm pe amândouă, ne rupem de noi. Asta nu înseamnă să facem ceea ce ne comandă umbra. Umbra trebuie acceptată, nu ca să facem ceea ce ne cere ea, ci pentru că, pur și simplu, ea există.
- Ne afişăm ca îngeri, însă la nivel interior ne transformăm treptat în demoni. Cum putem vindeca partea întunecată din noi?
- Nerenegând-o, ca să nu-i devenim prizonieri, privind-o în faţă, nu ascultându-i îndemnurile, ci doar acceptând că există! În momentele noastre de intimitate, să punem în echilibru lumina din noi și întunericul din noi, întrucât sunt cele două părți ale omului, cei doi versanți ai aceluiași munte. Dacă eu înțeleg să-mi văd și partea negativă, dar în lumina celui care Ne-a creat, atunci o să înțeleg că această parte negativă este, de fapt, pozitivă. Nu reneg răul ca să triumfe binele, ci le accept pe amândouă. Trebuie să acceptăm realitatea. A accepta realitatea nu înseamnă a accepta ceva ce nu-mi place sau ce nu există, ci trebuie să accept că ce nu-mi place există, și abia atunci voi ști ce trebuie să fac ca să combat răul din mine și din jurul meu. Căutați și găsiți singuri exemple din viața voastră!
„Ne putem face că uităm, oficial. Neoficial, nu uităm niciodată“
- Reprezintă un reper existenţial important copilăria, şocurile provocate de diferite întâmplări dramatice în viaţa omului? Pot fi acestea hotărâtoare pentru evoluţia omului mai târziu?
- Sigur că da, îşi pot lăsa amprenta. Dar avem o mare şansă, le putem retrăi. Fie sunt o serie întreagă de tehnici pe care psihologii le cunosc, dar cel mai eficient ce poate să facă omul de unul singur este exerciţiul de retrăire înapoi a amintirii dureroase respective. Un exerciţiu deosebit de util este ca, la culcare, să încercăm să vedem de-a-ndărătelea toată ziua care a trecut, fără să judecăm nimic, fără să apreciem nici măcar pozitiv ceea ce a fost, pur şi simplu, să facem trecerea în revistă a evenimentelor. Acest lucru dezvoltă, treptat, treptat, un anumit tip de memorie, care, la un moment dat, poate fi proiectat asupra unei situaţii de viaţă din copilărie... dacă privim înapoi din momentul în care ne aflăm până în momentul naşterii noastre, s-ar putea ca, la un moment dat, să apară ca nişte flori, uneori otrăvite, anumite evenimente din viaţa noastră. Trebuie să le trăim pe loc, aşa cum suntem, să le acceptăm, să iertăm şi să ne iertăm în acelaşi timp. Prin această tehnică avem toate şansele să putem opera direct chirurgical asupra trecutului. Şi atunci vom constata cum aceste momente dispar, ca şi cum ar fi dizolvate într-un acid puternic. Desigur, există şi tehnici prin care putem lua amintirea respectivă, momentul sau cuvântul respectiv care ne-a şocat şi să o/îl repetăm, repetăm, repetăm. Dar acest lucru nu poate să-l facă decât un specialist în domeniu şi sub supravegherea sa, pentru că altfel riscăm să devină obsesiv. Şi aşa suntem foarte obsedaţi, pentru că unele amintiri vii rămân obsedante, altele se îngroapă atât de tare, încât, când apar la suprafaţă, ne speriem, vin ca un torent pe care nu-l putem opri doar cu căuşul palmelor. De aceea, trebuie colaborat permanent ori cu profesorul de yoga, ori cu psihoterapeutul. Tot ce s-a întâmplat în viaţa noastră rămâne. Ne putem face că uităm, oficial. Neoficial, nu uităm niciodată!