de Simona Soare Ghișea şi Adrian Barna
Orientarea sexuală de altă natură decât heterosexualitatea este încă un subiect controversat în societatea modernă. În general, cei care fac parte din minorități sexuale se simt discriminați, lucru ce le provoacă o mare suferință, mai ales că nu au parte de înțelegerea familiei. Psihoterapeutul psihanalist Andreea Berchimiș (This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.) explică cum pot aceștia să depășească momentele de anxietate și depresie provocate de criticile apropiaților și de ce homosexualitatea nu este încadrată în categoria bolilor psihice.
„Normalitatea este calculată statistic”
- Unii oameni consideră homosexualitatea o boală psihică. Se încadrează aceasta în patologia psihiatrică?
- Cu siguranță nu. A fost, însă, considerată astfel până în 1973, când a fost declasificată din patologia psihiatrică, fiind scoasă din Manualul internațional de diagnostic psihiatric. Mulți oameni își pun, însă, problema dacă este normală homosexualitatea. Din punct de vedere științific, normalitatea este calculată statistic, iar membrii comunității LGBT (persoane lesbiene, gay, bisexuale, transgender) fac parte din ceea ce se numește minoritate sexuală, de aici ideea de anormalitate.
- De ce credeți că sunt românii atât de reticenți în privința comunității LGBT?
- Nu doar românii sunt reticenți, membrii minorităților sexuale au suferit abuzuri îngrozitoare din partea majorității, de-a lungul istoriei. Încă există țări în care aceștia sunt uciși sau închiși. Explicațiile sunt multiple și complexe, având și o componentă culturală puternică. Homosexualitatea a fost pedepsită în România în perioada comunistă. Câteva generații au crescut învățând că persoanele cu orientare homoerotică sunt degenerate și bolnave. În plus, mulți se tem că dacă un copil ia contact cu ideea de homosexualitate, riscă să aibă această orientare sexuală, ceea ce este fals. Nu vorbim despre o boală contagioasă. Dacă un copil are contact cu ideea de homosexualitate, cel mult va avea curaj să o exprime când va fi adolescent, dar nu va deveni homosexual.
„Poate fi înnăscută, dar și dobândită”
- Sunt persoane care confundă homosexualitatea cu transexualitatea. Din ce cauză?
- Principala cauză este lipsa de informații. În societatea noastră, este încă un subiect tabu, din acest motiv nici nu avem educație în acest sens. Dacă ne gândim că suntem pe primul loc în Europa ca număr de mame adolescente, că mulți părinți sunt revoltați de gândul că ai lor copii ar putea primi ore de educație sexuală, că multe femei mor de cancer de col uterin, deoarece controlul medical anual e un moft, că bolile cu transmitere sexuală sunt larg răspândite, deja diferența dintre cele două pare o subtilitate. Homosexualii sunt femei sau bărbați care sunt atrași de persoane de același sex, nu vor să aparțină celuilalt gen. În cazul transexualilor, este vorba despre identitatea de gen, nu despre alegerea partenerului sexual.
- Când apar primele semne de homosexualitate? Putem spune că este înnăscută?
- Întrebarea dacă este înnăscută sau nu a preocupat specialiștii din medicină și psihologie de mult timp. Răspunsul este că există ambele variante, poate fi înnăscută, dar și dobândită. Homosexualitatea se dezvoltă în același ritm cu heterosexualitatea. În fond, este vorba despre sexualitatea umană, care începe să se dezvolte încă de la naștere, ca toate celelalte procese psihice și fizice, urmând un ritm firesc. Există și alegerea de obiect homosexual ca urmare a unei traume în copi- lăria timpurie. Sunt numeroase cazuri documentate în care un copil, de regulă un băiat, a fost abuzat sexual de un bărbat. Ca un mecanism de gestionare a traumei, băiatul va dezvolta o preferință pentru persoanele de sex masculin, încercând astfel inconștient să minimalizeze atrocitatea abuzului.
„În cazurile nefericite, se instalează o confuzie mai mare”
- Ce reprezintă pseudohomosexualitatea?
- Pe de altă parte, există pseudohomosexualitatea care este întâlnită des în cazul adolescenților, ca reacție defensivă în fața anxietății extreme provocate de interacțiunea de natură erotică cu sexul opus (travaliul de cucerire, primul sărut, prima întâlnire) și teama de respingere. În România, este un fenomen mai rar întâlnit. Adolescenții pot fi atât de speriați de aceste interacțiuni heterosexuale, încât ajung să creadă că se simt atrași de persoanele de același sex și că preferă compania lor. De fapt, ei fug de sexul opus, fiindu-le teamă că vor fi respinși. Subiacent acestui comportament, se află teroarea de abandon și nesiguranța de sine dusă la extrem.
- Cum reușesc acești adolescenți să treacă peste situația dificilă în care se află?
- În cazurile fericite, adolescenții ajung într-o terapie unde își clarifică aspectele confuze legate de propria sexualitate. În situațiile nefericite, după câteva experiențe homosexuale nesatisfăcătoare, se instalează o confuzie mai mare, ceea ce va duce la depresie.
„Sentimentele trebuie explorate”
- Cum îi ajută, concret, psihoterapia pe cei care descoperă că sunt homosexuali?
- În cele mai multe cazuri, un adolescent care descoperă că nu este heterosexual se simte extrem de rușinat, speriat, tinde să se izoleze, nu are curaj să discute cu părinții despre acest lucru și dezvoltă sentimente de ură și dezgust față de propria persoană. Mulți homosexuali ajung să cadă pradă depresiei și anxietății. Există discriminare și dezaprobare, lucru ce provoacă o suferință enormă. Sentimentele trebuie explorate, astfel încât individul să ajungă la o acceptare a propriei identități. În fond, singura persoană cu care trăim toată viața suntem noi înșine. Acceptatea de sine nu este ușor de achiziționat, mai ales în contextul apartenenței la o minoritate sexuală. Un proces terapeutic este soluția pentru a putea gestiona și depăși momentele de anxietate și depresie, care au rădăcini adânci în aceste cazuri, fiind afectată dinamica relațională cu familia de origine.
- Este bine sau nu ca un cuplu de homosexuali să adopte copii?
- Copiii trebuie să primească iubire și îngrijire. Nu orientarea sexuală a părinților ar trebui să fie un criteriu. Adopția este cea mai bună variantă pentru un copil fără părinţi. Cu toții cunoaștem abuzurile și condițiile din orfelinatele românești. Dacă s-ar gândi la viața cruntă pe care o au acești copii, mulți oameni și-ar schimba opinia despre adopții. Firește, copilul va avea nevoie să aibă în preajmă adulți de ambele genuri, pentru a putea permite identificarea de gen, dar acest lucru nu cred că ar fi o problemă în țara noastră, românii păstrând legături strânse cu familia extinsă.
„Familia are nevoie de o perioadă de acomodare cu ideea“
- Considerați că apropiații ar trebui să încerce să-i schimbe?
- Cu siguranță nu. În primul rând, pentru că nu vor reuși. Este un demers zadarnic, în care se vor acumula multă frustrare și suferință de ambele părți. Rolul familiei ar trebui să fie unul suportiv în acest caz, nu corectiv. În multe familii, această veste vine ca un șoc și reacțiile nu sunt cele mai fericite, membrii acestora având și ei nevoie de o perioadă de acomodare cu ideea. În aceste situații, ajutorul unui terapeut care să lucreze cu familia este cea mai bună soluție.
- Sunt homosexuali care se confruntă cu depresie, tocmai din cauza faptului că părinții nu sunt de acord cu orientarea lor sexuală. Cum pot fi ajutați?
- Momentul descoperirii propriei orientări sexuale este unul profund traumatic în cazul persoanelor homosexuale. Situația ar putea fi evitată dacă familia ar fi alături de copil în acele momente și ar da dovadă de acceptare și de dragoste necondiționată, așa cum este firesc și cum merită fiecare copil din partea părinților.