Main menu

header

cotnari wide

700 14 1de Monica Beleneş şi Alexandru Brădescu

Amiloidoza este o boală a împachetării eronate a proteinelor și a consecințelor ei. În amiloidoză, lanțurile de aminoacizi din anumite proteine se împachetează după alte reguli și rezultă proteine care nu sunt solubile. Există aproximativ 30 de proteine care sunt afectate de această împachetare eronată. Aceste proteine, fiind insolubile, se depun în lichidul din spațiile dintre celule și când acumularea lor acolo este destul de mare, organul respectiv începe să fie afectat pentru că celulele lui nu mai pot funcționa corect din cauza sedimentelor din jurul lor. Claudiu C. Popescu, doctor în medicină și medic specialist reumatolog la Centrul Clinic de Boli Reumatismale „Dr. Ion Stoia” București, ne-a vorbit despre această boală rară, care nu este așa mediatizată și în a cărei cercetare nu prea se investește, dar care afectează mai toate organele.

„Afecţiunea poate fi dobândită sau înnăscută”

- Prin ce simptome se manifestă?

- Simptomele variază în funcție de tipul de proteină care este afectată, de momentul în care pacientul dezvoltă boala și de organele în care depunerea proteinelor insolubile este mai mare. Un numitor comun al manifestărilor clinice ar putea fi afectarea rinichilor (insuficiență renală), dar orice organ în care se depune proteina respectivă poate da semne și simptome (de exemplu, inima, nervii, ficatul etc.). Astfel că simptomele nu sunt specifice și pacientul adesea nu este diagnosticat sau este diagnosticat cu o boală a organului afectat fără să se știe că în spatele disfuncției lui este depunerea acelor proteine insolubile printre celulele sale.

- Se știe ce declanșează această afecțiune?

- Pentru a înțelege cauza, vom diferenția cele două tipuri mari de amiloidoză. În primul rând, există amiloidoza dobândită, în care depunerea proteinelor în țesuturi apare pe parcursul vieții pe fondul altor boli anterioare care sunt responsabile de producerea unor proteine în exces (de exemplu, boli autoimune cronice, cancere de sânge sau dializă). Prin urmare, cauza primară a amiloidozei dobândite este boala de fond. În al doilea rând, există și amiloidoză înnăscută, în care defectul proteinelor este genetic și care se manifestă precoce în viața pacientului. Așadar, cauza amiloidozei înnăscute este mutația genetică. Dacă doriți să adânciți firul cauzal și vă întrebați cum determină o boală cronică sau o mutație depunerea unor proteine în organe, va trebui să intrăm într-o polemică amplă și în mare parte neexplorată. Din nefericire, există mulți pacienți la care cauza amiloidozei rămâne necunoscută.

„Prima dată se exclud bolile asemănătoare”

700 14 2- Ce investigații se fac pentru a pune diagnosticul corect?

- Primul pas în procesul de diagnostic al amiloidozei este excluderea altor boli care se manifestă la fel în organul afectat în cauză. Aceasta presupune o evaluare a organului respectiv cu toate mijloacele diagnostice disponibile în medicina internă. Dacă a fost exclusă cauza mai frecventă a afectării organului, diagnosticul de amiloidoză presupune în principiu demonstrarea simultană a disfuncției organului și prezenței proteinei depuse în el (pe care o vom numi cu termenul general de „amiloid”). Afectarea cardiacă se obiectivează prin măsurarea grosimii peretului inimii la ecocardiografie. Afectarea renală se demonstrează prin măsurarea cantității de proteine pe care rinichii le pierd prin urină. Afectarea sistemului nervos periferic se observă cu ajutorul electomiografiei ș.a.m.d. Probarea prezenței amiloidului în țesuturi se face prin biopsie din diverse sedii (rinichi, ficat, cord, tract intestinal, nervi periferici, ganglioni, piele, tiroidă, măduva spinării) și analiza la microscop a materialului recoltat. O metodă mai puțin invazivă de documentare a prezenței amiloidului este scintigrafia folosind un amiloid marcat cu elemente radioactive. În cazurile de amiloidoză ereditară se testează într-o probă de sânge prezența mutațiilor cunoscute a fi responsabile.

- La cine o întâlnim frecvent?

- Vă ofer câteva exemple. Unii pacienți cu boli reumatice autoimune (poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă, artrită idiopatică juvenilă, febră mediteraneeană etc.) dezvoltă un tip de amiloidoză dobândită pe care o numim „AA” după proteina care se depune în țesuturi. Amiloidoza AA poate apărea și la pacienți cu infecții cronice (de exemplu, tuberculoză, lepră, osteomielită, bronșiectazii, pielonefrită, hepatită virală B sau C etc.) sau cancere (de exemplu, limfom Hodgkin, carcinom renal etc.). Un alt tip de amiloidoză, numită „AL”, o dezvoltă pacienții afectați anterior de grupul de boli hematologice numit gamapatii monoclonale. În plus, pacienții la care din diverse alte motive nu mai funcționează rinichii și necesită dializă pot dobândi un tip distinct de amiloidoză.

„Niciun tratament menționat nu se adresează amiloidului în sine”

700 14 3- Există tratament pentru această boală?

- Așa cum boala are mai multe forme clinice, astfel și tratamentul variază de la caz la caz. În cazul formelor de amiloidoză dobândită, tratamentul eficient al bolii de fond (de exemplu, tratamentul poliartritei reumatoide) reduce producția și depunerea de amiloid, astfel că depozitele din organe pot să nu avanseze sau chiar să scadă, salvând funcția organului respectiv. Con- trolul bolii de bază este și singura metodă de prevenție disponibilă. În reumatologie, atingerea și menținerea unui statut de activitate joasă a bolii sau de inactivitate clinică a bolii este un deziderat general, ceea ce scade șansa apariției amiloidozei la acești pacienți în cazul în care dezideratul este urmărit, iar boala răspunde la tratament. Al doilea principiu terapeutic este suportul funcțiilor organului afectat, de exemplu tratamentul cu diuretice și restricția de la fluide în cazul afectării cardiace sau dializa pentru suplinirea funcției de filtrare a rinichilor. În cazul în care funcția organului afectat de amiloidoză este în stare critică se recurge la transplant. După cum observați, niciun tratament menționat nu se adresează amiloidului în sine. Acest fapt este un neajuns al medicinei moderne. Problema este una etică: boala fiind rară, nu se investește mult în cercetarea ei. Din fericire, există strategii terapeutice în dezvoltare, fiind la momentul de față în stadiul de studii clinice, de exemplu medicamente care se leagă de amiloid și îl mențin solubil, împiedicându-l să se depună în țesuturi.

- Cui se adresează un pacient cu această maladie?

- Dacă pacientul este deja diagnosticat cu amiloidoză, ar trebuie să se adreseze unui medic specialist reumatolog sau de medicină internă care, în funcție de necesitățile terapeutice specifice, vor apela și la ajutor interdisciplinar (cardiologie, nefrologie, chirurgie etc.). În realitate, amiloidoza este subdiagnosticată, fiind o boală rară, astfel că pacienții ajung cel mai frecvent să se adreseze specialităților care se ocupă cu simptomele dominante date de organul afectat. Diagnosticul se confundă adesea cu alte afecțiuni întrucât manifestările bolii sunt de fapt manifestările de insuficiență ale organelor afectate, nu există vreo manifestare clinică anume care să orienteze medicul înspre amiloidoză de la primul examen clinic.

„Fără îngrijire, duce la moarte în luni sau ani“

- Ce risc există dacă nu este descoperită?

- Amiloidoza este de obicei o boală progresivă care duce la moarte în luni sau ani fără tratament. Decesul se produce prin compromiterea ireversibilă și severă a funcției organului afectat (cel mai frecvent inima și ficatul). În afară de acest risc ultim, există și posibilitatea, care adesea se manifestă în realitate, pierderii organului afectat și, implicit, necesitatea transplantului în cazurile aplicabile.