La 14 septembrie îşi serbează hramul de Înălţarea Sfintei Cruci
Între vetrele monahale din ţară ce îşi serbează hramul de Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se numără şi mănăstirea din satul Banloc, comuna Partoş, judeţul Timiş.
Veche de peste patru veacuri Începuturile Mănăstirii Partoş, situată la 57 de kilometri de Timişoara şi la 14 kilometri de Deva, se pierd în vremuri străvechi, neştiindu-se cu precizie când anume a fost ctitorită. Dar sunt documente ce atestă că ea deja exista în anul 1571, când ieromonahul Laurenţiu a poposit aici şi a făcut ca danie o carte pe care a scris: „Această carte, sfânta dumnezeiască Evanghelie, a dăruit-o ieromonahul Laurenţiu Cernogoraţ mănăstirii din Partoş, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în 1571”.
O altă mărturie este din 1529 în care se spune: „Cartea aceasta e proprietatea Mănăstirii Hopovo. S-a dat în anul 1639, în mâinile protopopului Eftimie, spre folosinţa bisericii din Belgrad, în timpul conducătorului ieromonah Gavril. Apoi s-a trecut la Mănăstirea Partoş în 1655, în vremea conducătorului ieromonah Neofit. Dacă acolo ar ameninţa-o vreun pericol, atunci să se dea înapoi Mănăstirii Hopovo”.
Trecut plin de greutăţi La 1666, se ştie că Mănăstirea Partoş avea egumen pe kir Ştefan, ceea ce dovedeşte că mănăstirea avea mai mulţi călugări, iar grecescul „kir” ne duce cu gândul la faptul că egumenul a fost trimis aici de la o mănăstire grecească sau de la Constantinopol. În jurul anului 1700, din diferite documente austriece reiese că mănăstirea era în loc pustiu, înconjurată de păduri întinse şi de mlaştini. Stăpânirea otomană, sub care s-a aflat, a distrus multe documente şi cărţi vechi, valoroase, iar mai târziu s-au înstrăinat multe şi dintre cele care mai rămăseseră. Pe fila unei Evanghelii, un negustor din Timişoara a scris: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa-numită Evanghelie, o dau eu păcătosul, robul lui Dumnezeu, Hagi Peici, la Mănăstirea Partoş, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim. O dăruiesc mănăstirii sus-amintite... Scris în Timişoara, 1749, mai 30”.
Desfiinţată la 1778 Au venit apoi ani grei pentru ortodoxie, acţiunea de catolicizare ameninţând tot mai mult salba de mănăstiri din zonă: Săraca, Sângiorz, Partoş, Sredişte, Zlatiţa, Voisloviţa, Baziaş, Cusici şi Mesici. Curtea de la Viena, în baza articolelor 47 şi 50 din Regulamentul iliric, a trecut la fapte. La 10 noiembrie 1778, Mănăstirea Partoş a fost desfiinţată. Într-un document se păstrează plângerea călugărilor care trebuiau să părăsească Mănăstirea Partoş. Printre aceştia se numărau: antistele lor (conducătorul) Petru Popovici, în parohia din Soceni, protopopiatul Caransebeşului, o parte dintre călugării de la Mănăstirea Sângiorz, iar altă parte de la Voisloviţa. Odoarele şi cărţile bisericeşti au fost luate.
Unele dintre ele se păstrează şi astăzi în biblioteca episcopiei sârbe a Vârseţului (Serbia), altele se află în mănăstirile Mesici şi Sângiorz, iar un antimis de la 1750 a ajuns în parohia din Şteiul Bihorului. Cel mai mult au fost însă mâhniţi călugării de faptul că au plecat lăsând nevegheat mormântul ce adăpostea moaştele Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Ierarhul fusese Mitropolitul Timişoarei, iar în 1655 a părăsit de bunăvoie scaunul şi s-a retras la Partoş, unde a trăit câţiva ani, după care s-a mutat la Domnul.
Renăscută din propria cenuşă În 1944, Mănăstirea Partoş a fost reactivată, aşezându-se aici călugăriţe, iar în anii comunismului viaţa monahală a fost întreruptă, locul fiind luat de parohia Partoş. În anii ‘70 şi ‘80, Mitropolitul Nicolae al Banatului a dispus să fie făcute reparaţii la biserica fostei mănăstiri şi la paraclis, iar în 2008, mănăstirea a fost reînfiinţată pentru călugări. Al doilea hram al mănăstirii este la 15 septembrie, când se sărbătoreşte Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, ale cărui moaşte se află în catedrala mitropolitană din Timişoara. Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1950, atunci hotărându-se şi mutarea moaştelor sale de la Partoş la Timişoara.
Între vetrele monahale din ţară ce îşi serbează hramul de Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se numără şi mănăstirea din satul Banloc, comuna Partoş, judeţul Timiş. 
La 1666, se ştie că Mănăstirea Partoş avea egumen pe kir Ştefan, ceea ce dovedeşte că mănăstirea avea mai mulţi călugări, iar grecescul „kir” ne duce cu gândul la faptul că egumenul a fost trimis aici de la o mănăstire grecească sau de la Constantinopol. În jurul anului 1700, din diferite documente austriece reiese că mănăstirea era în loc pustiu, înconjurată de păduri întinse şi de mlaştini. Stăpânirea otomană, sub care s-a aflat, a distrus multe documente şi cărţi vechi, valoroase, iar mai târziu s-au înstrăinat multe şi dintre cele care mai rămăseseră. Pe fila unei Evanghelii, un negustor din Timişoara a scris: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa-numită Evanghelie, o dau eu păcătosul, robul lui Dumnezeu, Hagi Peici, la Mănăstirea Partoş, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim. O dăruiesc mănăstirii sus-amintite... Scris în Timişoara, 1749, mai 30”. 
Au venit apoi ani grei pentru ortodoxie, acţiunea de catolicizare ameninţând tot mai mult salba de mănăstiri din zonă: Săraca, Sângiorz, Partoş, Sredişte, Zlatiţa, Voisloviţa, Baziaş, Cusici şi Mesici. Curtea de la Viena, în baza articolelor 47 şi 50 din Regulamentul iliric, a trecut la fapte. La 10 noiembrie 1778, Mănăstirea Partoş a fost desfiinţată. Într-un document se păstrează plângerea călugărilor care trebuiau să părăsească Mănăstirea Partoş. Printre aceştia se numărau: antistele lor (conducătorul) Petru Popovici, în parohia din Soceni, protopopiatul Caransebeşului, o parte dintre călugării de la Mănăstirea Sângiorz, iar altă parte de la Voisloviţa. Odoarele şi cărţile bisericeşti au fost luate.