de Valentin Țigău
„S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta/ Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta”... Sunt memorabilele versuri din „Scrisoarea a III-a” eminesciană, în care aflăm cum toată lumea creștină se unește pentru a ține piept expansiunii otomane. Dar de ce avea papa trei coroane suprapuse? Răspunsul la întrebare mi-a venit destul de târziu, după ce memorasem, în școală, fără vreun discernământ, faimoasa poezie, în întregul ei.
Au avut la bază coiful frigian din Antichitate
Cele „trei coroane” au, fără îndoială, o anumită semnificație, dincolo de simbolul lor numerologic, Și cred că ar fi interesantă deslușirea ei.
Înainte de a sta pe creștetul papilor, coroanele cu trei etaje au circulat în Orientul Antic. Ele au avut la bază celebrul coif frigian, simbol al libertății și al victoriei - ce va deveni un sigiliu al Revoluției Franceze păstrat, până azi, pe centimele europene. În Antichitate, regatul coifului frigian, Frigia se afla în centrul Asiei Minore, la vest de Capadoccia. Grecii vor numi, primii, acest coif, care însă era purtat și de unele triburi iraniene, de sciți și de traci. Ba chiar și în unele zone ale Indiei, triburile purtau așa ceva (și încă regăsim acest tip de acoperământ pentru cap în nordul subcontinentului indian). Revenind la daci - „cei mai viteji dintre traci”, cum le zicea Herodot - amintiți-vă de coiful lui Decebal, așa cum îl vedem sculptat pe Columnă! Aceeași formă o are însă și coiful care decorează capul lui Mithra, divinitate a popoarelor indo-iraniene, răspândită în Europa și pătrunsă în Dacia, după cucerirea romană.
Ei bine, pe acest suport de „coif al libertății” din pânză (mai târziu, din argint), în secolul al IX-lea se așază o primă coroană papală, pentru a simboliza suveranitatea Bisericii față de Stat; apoi, la începutul secolului al XIII-lea, vine o a doua coroană, simbolizând autoritatea spirituală asupra sufletelor; pentru ca în timpul crizei papalității, când Sfântul Scaun e mutat la Avignon, o a treia coroană să ilustreze autoritatea morală a papei asupra regilor.
In extenso, ele reprezintă un „triregnum”, adică lumea cerului, a pământului și a sufletului, a căror legătură era vegheată de papă, „pontifex maximus”.
„Părintele prinților și regilor”
Coroanele suprapuse, diferite ca dimensiune, în funcție de mărimea capului papei, cântărind diferit (cele oferite de Napoleon - 8,2 kg, erau așa de grele, încât n-au fost purtate niciodată) și decorate diferit, alcătuiesc „tiara” și sunt folosite în momente solemne din viața papalității. Devenită emblema Sfântului Scaun, tiara se oferă în cursul încoronării părintelui Bisericii Catolice. „Primiți tiara cu trei coroane ca să știți că sunteți părintele prinților și regilor, rectorul Universului, iar pe Pământ, vicarul lui Iisus Hristos, salvatorul nostru” - se spune în momentul consacrării, după ce noul papă a fost ales de Conclavul de cardinali.
Un simbol, nu o podoabă!
Purtarea tiarei rămâne, totuși, în zilele nostre, un subiect destul de controversat. Paul al VI-lea (1963) n-a purtat tiara decât în ziua încoronării, iar începând cu Ioan Paul I (1978) papii au refuzat portul celor trei coroane, chiar și în ziua întronării, pentru a nu fi considerați monarhi absoluți. Benedict al XVI-lea, penultimul dintre papi, a mers până într-acolo încât a înlocuit tiara cu mitra și pe blazoanele sale; el a revenit, însă, mai târziu, asupra acestei decizii. În ciuda variațiilor sale, tiara a rămas un element de identificare sine qua non, ce poate fi văzut, în continuare, pe blazoanele Sfântului Scaun și pe drapelul Vaticanului, alături de cele două chei încrucișate, care semnifică faptul că papa este urmașul direct al Sfântului Petru, una fiind cheia împărăției lumești, cealaltă cheia împărăției cerești.
„Eu sunt Cezar, eu sunt Împăratul”
Spuneam că, la un moment dat, Papa Benedict al XVI-lea (care se face remarcat și prin faptul că este primul dintre pontifi, din Evul Mediu încoace, care s-a retras din funcție, primind în schimb titlul unic de „papă emerit”) a înlocuit tiara cu mitra. Era, în fapt, un gest simbolic, care ar fi însemnat scuturarea de vanitățile acumulate vreme de secole și reîntoarcerea la momentul în care Papa Silvestru refuza coroana dăruită de cel dintâi împărat creștin, Constantin cel Mare (Sfântul Constantin), acceptând în schimb să poarte mitra. Totuși, tiara - adică acel coif cu o coroană la bază, peste care s-au așezat, în vremi, alte două coroane - are semnificațiile ei care vin încă din primele veacuri creștine. În Basilica Sfântului Petru - cea veche, care s-a ruinat în vremea exilului papilor la Avignon - papii erau investiți după un ritual anume, care avea să devină mai complex cu trecerea timpului. Iar aceia care s-au numit mai întâi vicarii Sfântului Petru și apoi vicarii lui Hristos au dat importanță fiecărui simbol. Tronul de porfir, cheile și tiara fiind cele mai puternice dintre ele. Documentele vremii ne spun că, în secolul al XIII-lea, pontiful Bonifaciu al VIII-lea i-ar fi primit pe trimișii lui Albert de Habsburg (care aspira la titlul de împărat al Romei) așezat pe tron, cu cheile în mână și cu tiara pe cap, rostind celebra frază: „Eu sunt Cezar, eu sunt Împăratul”. De atunci, o importanță aparte s-a dat acestei tiare și imaginii pontifului încoronat.
Una, două, trei...
Tiara pontificală, în ciuda însemnătății ei intrinsece, nu era purtată decât în rare ocazii, la investire, la ceremonii importante sau atunci când papa în funcție voia să sublinieze locul său în Împărăția lui Dumnezeu (ca în cazul pe care l-am relatat mai sus). Totuși, portretele care se fac papilor îi reprezintă întotdeauna cu tiara pe cap. Așa se face că, pe lângă documentele scrise, avem și mărturii-imagine despre istoria și evoluția tiarei, de la „coroana Sfântului Petru” (unică, așezată la baza coifului frigian) până la cele „trei coroane puse una peste alta” pe care le amintește Eminescu în „Scrisoarea a III-a”. Dar să vedem cum și când s-au adăugat cele trei coroane. În secolul al IX-lea, coiful de lână pe care îl purtau papii era împodobit, la bază, cu o împletitură specială din fire de argint și de aur. Acea împletitură avea să fie înlocuită cu o coroană din aur pur, încrustată cu nestemate. Această coroană îl făcea pe papă egal prinților și regilor vremii. La începtul veacului al XIII-lea, Papa Inocențiu al III-lea adaugă o a doua coroană, declamând că Dumnezeu însuși l-a desemnat să fie deasupra regilor și regatelor, ca locțiitor al Lui pe pământ. Cea de a treia coroană de pe tiară e atribuită de unii istorici lui Benedict al XI-lea, de alții - lui Clement al V-lea. Cert este că asta se întâmpla în primul deceniu al secolului al XIV-lea și că, într-un inventar al trezoreriei papale de la Avignon, în 1316, era deja denumită „Tiara Sfântului Silvestru”. Aceasta a fost așezată ultima dată pe capul Papei Nicolae al V-lea, pentru că în 1485 a fost furată. De atunci, alte tiare au fost create, pentru celebrarea încoronării papilor. Ultima dată o tiară a fost folosită la încoronarea unui papă în 1963 - Papa Paul al VI-lea, de atunci, toate tiarele istorice sunt doar parte a tezaurului papal și expuse cu diferite prilejuri.