de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu

A intrat în mănăstire în costum de blugi, în urmă cu mulţi ani, şi a renunţat la visul de a-şi întemeia o familie pentru a-l urma pe Hristos. A avut îndrumători îmbunătăţiţi, mari duhovnici ai Ortodoxiei noastre, iar acum a devenit, la rândul său, îndrumător de suflete pe calea spre mântuire. Valentin Mîţu, stareţul Mănăstirii Turnu, din Prahova, a ales calea lepădării de sine încă din tinereţe şi a primit o misiune grea: să refacă obştea de la Mănăstirea Turnu, unde biserica ridicată cu mai bine de 500 de ani în urmă de Vlad Ţepeş arăta ca după un bombardament - năruită, cu acoperişul spart de aproape un secol, cu buruieni şi bolovani împrejur, loc unde vacile din sat găseau odihnă umbroasă în arşiţa zilelor de vară. Acum, mănăstirea este complet refăcută, îngrijită, modernă, are chiar un centru medical pentru săraci şi 600 de stupi cu albine.

„Până să intru în mănăstire mi-a fost frică de viaţa monahală”

- Cum a venit hotărârea de a deveni călugăr?

- Nu prea am ales. Aşa a fost situaţia. Aşa a rânduit Dumnezeu. Am fost ferm convins că o să mă căsătoresc. Eu am plecat în viaţă pe ideea întemeierii unei căsnicii. Mă gândisem cum ar fi familia pe care o am, mergea perfect la nivel abstract, iar acum îmi dau seama, după atâţia ani, că i-aş fi distrus viaţa unei femei, convins că o fac fericită, şi probabil că i-aş fi cerut cu vehemenţă să fie fericită. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la mănăstire!

- Aţi fost atras dintotdeauna de viaţa monahală?

- Am avut o imagine îngrozitoare despre monahism. În anii ’70, într-o seară târzie, am ajuns undeva în Munţii Neamţului. A fost un concurs de împrejurări extraordinar! Era într-o vineri, într-o noapte geroasă de decembrie, era în Post şi m-am nimerit şi eu ca musca în lapte, în timp ce niște părinţi, temându-se de prigoana comunistă, şi-au dorit să facă un bordei în pădure şi, văzându-mă aşa, mai mare, au crezut că o să pot să-i ajut şi m-au întrebat dacă vreau să vin cu ei. Am fost de acord. M-am dus cu ei şi au mai fost cinci mireni şi un călugăr în afară de mine. Mirenii erau lucrători în mină, foarte vânjoşi. Aveam de cărat bucăţi de lemn de fag cam la un metru, foarte grele, pe plan înclinat, în urcuş. Oamenii aceia, lucrători în mină, cărau pe umeri câte o bucată. Eu duceam o bucată împreună cu altcineva. Ei bine, părintele căra patru bucăţi o dată. Nu înţelegeam de unde are atâta putere. Noi, ceilalţi, am avut un rucsac plin cu felii de pâine, zacuscă, nuci şi chiar o damigeană cu vin. Ne-am oprit de multe ori, am mâncat, ceilalţi spuneau că e greu, se mai văitau, părintele, nimic. N-a mâncat nimic toată ziua, iar când noi ne opream, el tot mai făcea treabă. Am rămas uimit de cât muncea omul ăsta. După înserat, pe la ora 18:00-19:00, a venit egumenul şi i-a zis călugărului: „Părinte… lasă-i pe mireni, că dumneata ai pravilă de făcut, că vine slujba de noapte. Du-te la chilie, fă-ţi pravila ca să vii la slujba de noapte!”. Părintele, nemâncat, nebăut, trebuia să meargă şi la slujba de noapte. Şi am rămas cu imaginea aia că, dacă te duci la mănăstire, trebuie să munceşti la fel ca acel părinte, fără hrană, fără odihnă.

„Spovedania la părintele Visarion, de la Clocociov, a fost uluitoare”

- Care a fost momentul în care aţi simţit că viaţa monahală înseamnă altceva decât muncă aspră şi privaţiuni?

- După vreun an, doi, au mai apărut aşa, frământări şi iar frământări. La un moment dat am rămas fără duhovnic şi mama tot insista să mă duc la părintele Visarion Coman, la Clocociov, judeţul Olt, să mă spovedesc. Eram de un an nespovedit, făceam şi gafe, începuse să-mi placă viaţa mai mult decât trebuie, aveam şi bani, pentru că mă descurcam în meserie, am lucrat în întreţinere la un depozit automatizat. Mândria mea era măgulită la culme. În contextul ăsta am ajuns la părintele Visarion, nu foarte convins că trebuie să mă spovedesc la el. A îngăduit Dumnezeu să trec printr-o încercare şi a reuşit mama cumva să mă păcălească, am luat câteva zile libere de la serviciu şi m-am dus la părintele Visarion. Pentru mine, părintele Visarion era unul oarecare, nu ştiam cât de special era. Împărtăşea pe toată lumea. Mama vorbise cu o maică de acolo să nu stau la rând, aşa cum făcea toată lumea, că n-o să rezist atâtea zile şi că o să plec. Maica Ecaterina, cuvioasă, s-a dus la părintele şi i-a zis: „Știţi, e un tânăr mai zănatic, mai nebunatic, tot vrea să plece, mama vă roagă să-l primiţi peste rând” (că se făcea rând, se stătea câte trei zile ca să ajungi să te spovedeşti). Dar părintele spune: „Să stea la rând!”. Mi-am lăsat rând şi am plecat, am vizitat tot sudul judeţului, am ajuns şi în Vâlcea, m-am întors a treia zi, când era rândul meu, am ajuns la părintele, care mi-a spus aşa, liniştit: „La mine nu trebuie să spui frăţia ta nimic. Eu întreb şi-mi spui doar «Da»”. Eram obişnuit de la părintele Paisie, de la Cernica, să spun toate păcatele. Părintele Paisie zicea: „Pe tine nu trebuie să te intereseze ce părere îşi face preotul despre tine. E treaba sa dacă se sminteşte. Să se apuce de altceva. Tu îţi spui toate păcatele!”. La părintele Visarion a fost un şoc când mi-a zis că nu trebuie să spun eu păcatele. Şi a început să mă întrebe lucruri pe care le făcusem. La un moment dat i-am spus că acest păcat l-am spovedit, crezând că le nimereşte, că sunt generalităţi. Dar el îmi spune: „Dar adu-ţi aminte că atunci când l-ai spovedit ai spus doar jumătate”. Atunci m-a şocat! N-am reacţionat în niciun fel la cât eram de şocat. El ştia păcatele şi gândurile fiecăruia din faţa sa. După câteva zile, după ce am ajuns acasă, eram încă uluit. Mi-a rămas în minte. Părintele m-a făcut apoi ca la box. Îmi spune: „Să ştii că nu-i aşa de greu în mănăstire. Şi eu m-am frământat vreo opt ani dacă să intru în mănăstire”. Mi-am dat seama că la el nu se punea problema. Era vorba despre mine. „Poţi să faci faţă, nu se munceşte chiar aşa de mult în mănăstire”, a continuat el. Am trăit o mare eliberare după spovedanie, am simţit pur şi simplu că zbor. Atunci s-a schimbat ceva.

- Părinţii au fost de acord cu hotărârea dumneavoastră?

- Eu am avut modele nişte părinţi deosebiţi. La vremea respectivă conştientizam că sunt ca nişte mari sfinţi, dar totodată mi se păreau foarte normali. Contactul cu ei a fost contactul cu sfinţenia, dar văzându-i oameni normali. Ei nu m-au întors din drumul meu niciodată.

„Am intrat în mănăstire în costum de blugi şi cu adidaşi albi”

- Când aţi început viaţa mănăstirească?

- Din fericire pentru mine, am intrat imediat după Revoluţie. I-am văzut pe unii care au rămas traumatizaţi pe viaţă. Contactul cu PCR şi cu Securitatea a fost uluitor. Am intrat într-o mănăstire - Sfântul Nicolae Balamuci sau Sitaru - şi am avut acolo doi părinţi fantastici, unul dintre ei fiind naşul meu, părintele Gherasim, care a fost un sfânt în viaţă. A fost atât de ascuns, că nu ne-am dat seama ce mare sfânt era. Chiar ne mai certam cu părintele, şi-mi dau seama cât de mult îl îndureram. Sfinţilor nu le ceri iertare pentru greşeli, că d-aia sunt sfinţi, şi părintele stareţ era un părinte extraordinar de bun. Mai era acolo un părinte care-i ştia pe toţi. De mine ştia că am venit la mănăstire în costum de blugi şi cu adidaşi albi. S-au uitat mulţi la mine atunci. Arătam a orice, numai a viitor călugăr nu. Am fost ferm convins că nu o să stau. Eu am fost într-o contradicţie cu părintele stareţ de acolo. Părintele Pantelimon, de la Cernica, la care m-am format, ne-a dat un sfat: să nu ai prietenie cu stareţul. Am ţinut cu îndărătnicie de acest lucru. Lucrasem în întreţinere, iar părintele stareţ era foarte încântat să aibă un om care să se priceapă la toate. Şi el a încercat să mă apropie, cumva. Eu am fost reticent mereu. Li s-a părut că sunt foarte bun de mănăstire şi au vrut să mă călugărească repede. Un an a durat până m-am călugărit. Și n-am fost pregătit. Alții stau câte șapte ani frate civil. Aveam vreo doi părinți care au stat șapte ani în frăție civilă, iar pentru ei călugăria a fost așa, o trecere lină. Pentru mine a fost zguduitoare rău de tot. Dar nu mi-am pus niciodată problema plecării din mănăstire.

„Am făcut ascultare la bucătărie fără să ştiu a găti”

- Care au fost primele ascultări?

- La bucătărie, iar eu nu ştiam să pregătesc mâncare, aşa că am făcut ceva uşor: felul unu am făcut ciorbă de dovleac şi felul doi, orez. A rămas mâncarea toată pe mese. Am văzut că au plecat toţi cu pâine în buzunar. Am învăţat apoi, în timp, să fac chec, tort, multe.

- Dar la Mănăstirea Turnu cum aţi ajuns stareţ?

- În ’97 am ajuns la Turnu în urma unei vizite a Înaltului Teodosie. Cu o lună înainte venise protopopul de atunci. S-a dorit activarea acestei mănăstiri. Părintele stareţ lipsea din mănăstire atunci, şi în ultima vreme mă mai chemau pe mine, că, fără să fac un efort foarte mare, mi-a fost foarte uşor să reţin istoricul mănăstirii, şi când mai venea cineva în vizită vorbeam eu despre lăcaș. Atunci, protopopul mi-a zis că egumenul caută nişte călugări să redeschidă mănăstirea şi m-a întrebat dacă nu vin. Nici nu mă gândeam. Nu am vrut, pentru că a începe o obşte este lucru mare şi greu. După o lună eu eram cel care veneam în mănăstire, care era într-o stare… Stătuse fără acoperiş aproape 100 de ani, ploile şi ninsorile stricaseră fresca, zona era săpată şi plină de gropi, de buruieni şi de bolovani după săpăturile arheologice.

„Sunt puţini sfinţi care au ajuns la Dumnezeu fără suferinţă”

- De cât timp sunteţi stareţul mănăstirii?

- Vreo 20 de ani. Se pare că sunt cel mai longeviv stareţ de care ştim pe care l-a avut mănăstirea. Posibil ca menirea mea să se termine curând. Eu tot călugăr sunt. Eu am venit să mă fac călugăr.

- Cum au fost aceşti 20 de ani?

- Au trecut repede, îngrozitor de repede, sunt nişte ani pierduţi duhovniceşte pentru mine. În prostia mea am făcut un pact cu Dumnezeu, cerându-i lipsa suferinţei. Şi am crescut ca o buruiană strâmbă, ascunsă aşa, după ceva, ca să n-o bată soarele. Suferinţa este cea care zguduie, care apropie sufletul de Dumnezeu, şi fără suferinţă nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu. Rare cazuri. Sunt puţini sfinţi care au ajuns altfel la Dumnezeu, dar aceştia au fost din părinţi excepţionali. Cum este Sfântul Nicolae, care, copil mic fiind, nici măcar nu sugea la sân miercurea şi vinerea, dar ca el au fost foarte puţini. Numai cei care au ştiut să nu fugă de suferinţă. Trebuie să-I cer lui Dumnezeu doar răbdare şi înţelepciune. Atâta tot. A fost mult de muncă aici, la Turnu, când eu de fapt trebuia să-i susţin pe ceilalţi mai mult cu rugăciune.

- Sunteţi şi apicultor. Câţi stupi are mănăstirea?

- Vreo 500, chiar 600. Ne ocupăm de ei şi încercăm să vindem mierea pe piaţa europeană.

- Pe cine aţi avut model ca stareţ?

- Sfântul Calinic a fost un mare rugător şi un mare constructor la Cernica atunci când era o sărăcie lucie. Sfântul Calinic a cultivat terenul, a crescut animale, a făcut tot ce se putea la vremea respectivă ca să facă bani pentru mănăstire. A construit şcoli, biserici, a fost un adevărat reformator. În acelaşi timp, fiind şi un mare rugător.

„Am crezut că voi da oprire cu anii de la împărtăşanie”

- Aţi devenit preot duhovnic. Cum a fost prima împărtăşanie?

- Până să mă duc la părintele Visarion mă spovedeam la părintele Paisie de la Neamţ, și el oprea de la împărtăşanie cu anii. Prima dată când am ajuns la părintele Paisie eram convins că pot să ajung la zero păcate. Mie mi-a dat prima oară oprire de şase luni. Chiar mi-am spus atunci că, dacă ajung preot vreodată, primului o să-i dau oprire 30 de ani, următorului, 50 de ani, iar celui de-al treilea, de la sută încolo. A fost o experienţă fantastică, pentru că, după prima spovedanie, întreb, foarte emoţionat, şi spun omului din faţa mea: „Știţi, aţi putea, v-ar fi greu dacă nu v-aţi împărtăşi săptămâna asta?”. Omul s-a uitat aşa… „Cum să nu mă împărtăşesc?”. Aşa a fost experienţa cu primul om pe care l-am împărtăşit.

- Aţi transformat Mănăstirea Turnu într-un colţ de rai, vin sute de credincioşi la slujbele de duminică şi de joi seară. Ce urmează acum?

- Când Dumnezeu va considera că a venit omul potrivit, se va schimba stareţul. Ca la albine. S-a constatat că albinele conduc, nu matca. Atunci când matca nu dă randament, albinele o schimbă, iar apicultorul îşi dă seama că următorii doi ani familia va fi foarte bună după schimbare. Am fost câteva zile la rând la albine. E o plăcere să lucrezi cu anumite albine, cu altele… Am lucrat fără mască, iar la ultimul stup, doar ce am ridicat capacul, şi trei albine m-au înţepat de mână, vreo cinci în picior, de nu mai ştiam să le potolesc. Mi-am zis: „Uite, astea sunt exact ca Valentin: rele”. Dar eu îi cer lui Dumnezeu acum răbdare şi înţelepciune.

„Protopopul mi-a zis că egumenul caută nişte călugări să redeschidă mănăstirea şi m-a întrebat dacă nu vin. Nici nu mă gândeam. Nu am vrut, pentru că a începe o obşte este lucru mare şi greu. După o lună eu eram cel care veneam în mănăstire“

„Părinţii Pantelimon şi Ilarion Argatu mi-au dat libertate totală de decizie“

- Aţi avut parte de îndrumare şi de la alţi duhovnici îmbunătăţiţi. Cum au fost întâlnirile cu aceştia?

- La părintele Pantelimon, de la Cernica, m-am format. El m-a salvat de o cădere totală când m-am dus la el şi i-am spus că nu mai fac faţă cu călugăria. „Ţi-am spus să nu te grăbeşti şi să nu te călugăreşti! Acum poţi să pleci!”, mi-a zis. Eu n-am plecat, m-am apropiat şi i-am zis: „Îmi cer iertare, am crezut că sunteţi invidios că şi eu voi fi călugăr”. Mi-a spus doar: „Ai răbdare!”. Am discutat cu el apoi. Mă duceam și la părintele Ilarion Argatu. Era o legătură între ei foarte mare. Mulţumesc lui Dumnezeu şi îmi dau sema că aşa au lucrat părinţii, încât mi-au dat întreaga libertate. „O să rezişti!”. Târziu am realizat că, lăsându-mi libertatea, nu am putut spune vreodată că din cauza lor am ales calea mănăstirii.

„Trebuie să-i cerem lui Dumnezeu doar răbdare şi înţelepciune“

„Câteva rigle la palmă nu mi-au traumatizat copilăria“

- Aţi ţinut legătura cu vechii prieteni sau cunoscuţi din viaţa civilă?

- Învăţătoarea mea din clasele I-IV a aflat că sunt în mănăstire şi a încercat să mă caute şi i-a spus unei sore de-a mamei: „L-aş căuta, dar mi-e teamă să nu se poarte urât cu mine, că-l mai băteam cu linia”. I-am spus mamei: „Transmite-i din partea mea că sunt supărat pe dumneaei pentru că mă bătea foarte rar. Poate, dacă mă bătea mai des, învăţam mai mult”. Doamna ne dădea la două săptămâni cu rigla la palmă, nu dădea în noi rău. Nu mă consider nici traumatizat, nici handicapat. Nici personalitatea şi nici caracterul n-au avut de suferit. Dar dacă îi spui copilului că e centrul universului şi el e un om obişnuit, normal că îi strici caracterul.