Main menu

header

cotnari wide

642 23 1de Luana Mare

Dan Puric a semnat de curând prefaţa cărţii „Politica neomarxistă culturală”, iar ideile despre destructurarea vechilor valori ale familiei tradiţionale, ale religiei creştine şi chiar cele de neam au fost vehement combătute de actorul eseist. Acesta a comentat, în stilul caracteristic, ideile despre corectitudinea politică prin care tinerii devin debusolaţi, formând o generaţie „sponta- nee”, iar tradiţiile cu privire la familie, creştinism, patriotism se pierd.

„La români, rezistenţa este de esenţă creştină”

- Aţi luptat prin artă cu subcultura, cu kitschul? Aţi pierdut speranţa pentru poporul român sau vedeţi luminiţa de la capătul tunelului?

- N-am pierdut speranţa, dar sunt două drumuri total diferite, paralele. Sunt ca şinele de tren care nu se întâlnesc niciodată. O dată sunt instinctele astea atavice, care incomodează foarte mult noua formă de reeducare. Pe de o parte, poporul a fost scos din albia lui firească în perioada comunistă din ’45, şi încă o dată, poate mai mult decât atunci, în perioada asta. Ca atare, poporul român, dacă mai trăieşte, o face printr-un fenomen carstic. Ce este la suprafaţă este o populaţie răvăşită, confuză, săraca de ea, chinuită, ca într-o robie, pe plantaţii europene pudrate cu drepturile omului şi cu democraţie. Şi atunci ne repliem cum putem. Respirăm pe dedesubt! Pesemne că va fi şi o replică dată la un moment dat, nu în sensul de revoluţie, că nu cred că mai facem asta. E replica aia de tip creştin. Începe lumea să se mai limpezească.

- Credeţi că s-a limpezit poporul român? S-a trezit?

- N-are cum. E ca şi vârsta copilului. Se numeşte ascultare târzie. Şi nici n-am dreptul să-l judec, că fac parte din el şi ştiu prin ce am trecut. Am şi o admiraţie profundă faţă de acest popor, care nu s-a dezis. A fost mutilat, dar nu de partea mutilată vreau să vorbesc, ci de partea cealaltă. Dacă n-aveam martirii, mulţi şi necunoscuţi, dacă n-aveam acea calitate, cum zicea Eminescu, celula morală impenetrabilă, am fi fost risipiţi. Terminaţi. Acum încearcă să se dea o lovitură fatală... a potenţialului, a identităţii, prin folosirea acestei curele de transmisie, a guvernului-marionetă. Avem slugi fanariote. Dacă vreţi să vedeţi cum se vindea ţara înainte, vă uitaţi la ce se întâmplă astăzi. Nu-i nevoie să mergem în trecut. Desigur că acum sunt forme noi, mai moderne, de distrugere. Pe vremuri n-aveau IT care să vândă hălci de terenuri, erau mai primitivi în exploatare, dar tendinţa a rămas aceeaşi, sunt doar rafinamente tehnice.

„Maladia secolului, neomarxismul cultural, distruge tineretul”

- Ce nenorociri ne pândesc în ideologia nouă?

- Am scris prefaţa cărţii „Politica neomarxistă culturală”. Este vorba despre efectul acesta de a distruge tineretul. Metodele sunt vechi. În Occident, ele au început de mult. E o maladie fantastic de periculoasă, şi se pare că e nevindecabilă. Doar Bunul Dumnezeu, dacă se milostiveşte de noi... Pesemne că cineva, când a început cu această doctrină neomarxistă, a Şcolii de la Frankfurt, în 1920, a citit ce a zis strategul acela, cu 500 de ani înaintea lui Hristos, un chinez, Sun Tzu, în „Arta Războiului”: „Tăiaţi-le rădăcinile, acoperiţi-le cerul, distrugeţi-le tradiţiile, faceţi-i să se ruşineze de ceea ce sunt, şi atunci nu va mai fi nevoie să luptaţi ca să cuceriţi. Lor fiindu-le ruşine de ceea ce au ajuns vă vor implora ei să-i salvaţi de ce au ajuns!”. Au citit lucrul acesta şi au zis „Hai să-l punem în practică”, şi aşa a apărut desfacerea aceasta, ca la foile de ceapă, a identităţii româneşti, pentru că România e ultima cetate ortodoxă.

- Haideţi să exemplificăm punctual pericolele!

- Alexis Carrel, cel care a luat Premiul Nobel, un mare om de ştiinţă, era ateu în tinereţe. L-au trimis la... Lourdes, unde se făceau minuni. I-au zis: „Stai şi tu acolo în calitate de medic, să observi dacă e impostură sau ceva”. Vedea intrând oameni în baston și ieşind pe picioare şi spunea, fumând: „Escrocherie!”. Dar când a văzut o doamnă care intrase cu mâna cianozată toată şi a ieşit vindecată, el a stins ţigara şi a zis: „Acum cred!”. Era totuşi doctor. Atunci a avut un şoc. Dar nu despre asta este vorba, ci despre toată cariera sa. A spus ceva care se potriveşte foarte bine acum. A zis: „Dragă, corpul acesta se poate păzi de mediul din afară prin piele, că doare. Dacă înghiţi ceva stricat există mucoasa gastrointestinală care reacţionează, dar sufletul nu!”. Sufletul e o celulă fără membrană! Îi intră orice porcărie! Asta e o chestiune pentru care eu sufăr enorm de mult. Sunt o celulă fără membrană pentru ceea ce se întâmplă astăzi. Părinţii au fost ocupaţi cu câte două-trei serviciuri ca să supravieţuiască, profesorii au fost terminaţi, iar copiii....

„Cinstea presupune să-i zici omului adevărul”

- Care sunt cele mai mari pericole în noua educaţie a copiilor?

- Am urmărit o discuţie într-o şcoală europeană. O doamnă foarte bine plătită îi spunea unei mămici care avea un copil de vreo 11 ani: „Băiatul dumneavoastră poate să vină mâine în ipostază de fetiţă”. Şi mama a fost năucită şi a zis: „Nu vă supăraţi, dar nu vi se pare că se creează o confuzie în capul copilului?”. Ce i-a răspuns femeia aia teribilă, cu nenumărate premii europene? „Nu! Dumneata îi creezi o confuzie, că i-ai zis de mic copil că e băiat!”. Şi atunci te uiţi în oglindă şi te întrebi: „Băi, eu ce sunt, băi, frate?”. La mine e sigur, că eu sunt Puric! N-au cum să mă mişte din identitatea asta. Dar gândiţi-vă că s-a făcut un partizanat. Nu mai ai voie să vorbeşti despre gen, nu mai ai voie să vorbeşti despre orice, că trebuie să fii politic corect. Dar cinstit sufleteşte când eşti? Pentru că dracul poate să fie corect, dar niciodată cinstit! Cinstea presupune să-i zici omului adevărul, corectitudinea este în altă dimensiune. Şi miliţianul este corect. Şi mersul trenurilor e corect. Pe când atunci când intri în sfera sufletului, ai nevoie de altă dimensiune.

„Ideea de gen - masculin, feminin - a devenit o himeră”

- Este cumva neomarxismul un pericol real şi pentru familia tradiţională?

- Acum se trăieşte o etapă de teroare din partea sistemului. Cum că în familie tatăl e de tip patriarhal şi exercită o dictatură care trebuie distrusă. De aia copilul de la 10 ani trebuie să aibă drepturi şi poate să-l dea în judecată pe tată. Mama, din cauza opresiunii, este, în viziunea lor, isterică şi schizoidă. Şi copilul, atunci, întreabă: unde să mă duc? Vii la Stat. Şi s-a creat o societate de orfani. Şi atunci ce se poate întâmpla? Se sparge celula familiei. D-aia acum trebuie să fii „politically correct”, să nu ofensezi. Dacă-i dai o palmă copilului că a pus mâna pe un drog, eşti terorist. Vine Poliţia, ţi-l ia şi ţi-l duce din familie. Ei iau exemple de cazuri izolate cu părinţi nebuni, violatori etc. şi generalizează. La Marx şi la Engels, totul se vede ca fiind un produs. Raportul de taine dintre o femeie şi un bărbat este văzut din perspectiva neomarxistă ca unul de exploatare. Eu am dat înapoi şi m-am gândit câte raporturi de exploatare am avut. A, că există familii demente nu exclud, dar, în general, eu nu cred că oamenii care se iubesc au un raport de exploatare. E o chestie, aşa cum zic sfinţii duhovnici, învârtoşată!

„Aşa a apărut desfacerea aceasta, ca la foile de ceapă, a identităţii româneşti, pentru că România e ultima cetate ortodoxă“

„La noi muzica e de tip meditativ, nu Rolling Stones“

- Există speranţă pentru noi, românii?

- Există o carte scrisă de René de Chateaubriand (netradusă în română), „Les Martyrs” („Martirii”). Este un pasaj alegoric acolo în care Satana face un summit în regim de urgenţă şi le zice celorlaţi: „Ce facem? Pierdem teren!”. Demonul omuciderii a zis să-i lase în seama lui. A ridicat mâna altul, cu plete albe. Era înţelepciunea falsă: „Stăpâne, nu-i cazul! Îi conving eu”. Şi aşa a apărut „etapa convingerii”. Pe cine am întâlnit, oameni din America, sunt convinşi. Explică raţional, au o a doua natură. Un tânăr cu pletele în vânt a zis: „Eu îi voi cuceri prin patimi”. La noi, la români, nu are cum, la noi muzica e de tip meditativ, nu Rolling Stones. Arta trezeşte omul din fiară, nu fiara din om! Aşa a zis un preot renumit la noi, Stăniloae. Din „ceva” devine „cineva” străbătut de suflet. Ăştia suntem noi, oricât vor să ne schimbe.