de Carmen Ciripoiu

Când vorbea, aducea pace și liniște în suflet și lumină în minte. Vorbele părintelui Constantin Galeriu, un intelectual rafinat și trăitor al celor sfinte, picurau miere în inimă, iar iertarea venea întotdeauna odată cu dăruirea. Dragostea pentru Dumnezeu nu se învață. Ca să nu existe răni în trufia momentului... Se trăiește și se arată în fapte! Așa cum a făcut mereu părintele Galeriu, omul care a băut până la capăt cupa suferinței, împlinind pildele Apostolului: „Care, bogat fiind, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia lui”.

„Doar binele poate rupe încătușarea Satanei”

„Eu nu sunt un om al apelor liniștite. Sunt un om viforos”. Așa se caracteriza în doar câteva cuvinte blândul părinte Constantin Galeriu, bunătatea întruchipată cum era cunoscut în rândul miilor de credincioși care se înghesuiau să-l vadă. Un om pentru toate păturile sociale, care credea că iubirea, însoțită de rugăciunea din toți rărunchii, biruie cele mai grele încercări ale vieții: „Doar binele poate rupe încătușarea Satanei”. Asta înseamnă să ai știința dragostei. Să iubești fără să stârnești gelozii. Să bei paharul amar împreună cu Hristos și să porți o cruce pe măsură. Fără să crâcnești. Când binecuvânta părintele Galeriu, îngerii coborau pe Pământ. Graiul acela al mâinilor sale... Întârzierile părintelui erau de-a dreptul proverbiale. Nu pentru că nu și-ar fi amintit de ceva sau de cineva, ci pentru că avea extrem de multe lucruri de rezolvat într-un timp atât de scurt, cât a însemnat viața sa, și voia cu tot dinadinsul să-i împace în chip desăvârșit pe toți. E greu de exprimat în cuvinte cum arătau serile de luni la Biserica Sfântul Silvestru, când, după slujbă, părintele făcea cateheze, interpretări, prelegeri vizavi de o temă sau de alta. Cum să te apuci tu, un simplu muritor, să descrii o atmosferă nepământească? E imposibil! Cine a privit cu atenție cum mergea părintele Constantin Galeriu a înțeles cu siguranță că felul cum se mișca era asemănător apostolilor lui Iisus. În ceea ce privește memoria, sfântul părinte avea o memorie fantastică. Știa mii de nume pe dinafară, tocmai de aceea, la rugăciunile de dezlegare, credincioșii rămâneau uimiți atunci când cei prezenți erau pomeniți pe rând de părintele Galeriu. Doar era unul dintre Apostolii iubirii...

O copilărie cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene

Când vorbea despre cea mai frumoasă perioadă a vieții sale, copilăria, părintele Galeriu își amintea întotdeauna de iernile cu omătul cât casa, când mama sa, o meșteră în povestiri, iscodea tot felul de basme cu balauri și zmei, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși, până când ochii năzdrăvanului cădeau grei, iar somnul se instala ușor ca un fulg de nea. „Am prins și eu ceva îndemânare și tâlc de la mama”, obișnuia să afirme mereu părintele atunci când la ușa sa poposeau în nopțile geroase călugări osteniți de atâta drum. Și le depăna părintele câte-n lună și-n stele, iar mohanii uitau de oboseală... Când scumpa sa măicuță l-a adus pe lume, la 21 noiembrie 1918, în satul Rătăcău-Răzeși, județul Bacău, nici prin gând nu i-a trecut ce va ajunge flăcăul său iubit. Prima icoană care i-a rămas în suflet și i-a schimbat destinul copil fiind a fost cea cu care intra preotul satului în casele țăranilor în Ajunul Crăciunului. I-a încălzit inima atât de tare, încât a știut că va sta alături de Domnul pentru tot restul vieții. Cum „era o veche tradiție la sat ca preotul să știe de toate, să măsoare și pământul și să-i vorbească și de ciclul cerului”, părintele Galeriu a învățat la Seminarul Teologic alături de Vechiul și de Noul Testament și multă muzică, astronomie, agronomie, dar și logică și psihologie. În perioada facultății s-a bucurat de cei mai buni profesori pe care ar putea să-i aibă un student la Teologie vreodată: mitropolitul martir Irineu Mihălcescu, care, după ce a fost înlăturat din scaun, a fost ucis cu bestialitate de comunişti, Theodor M. Popescu, care a avut aceeași soartă, dar și Nichifor Crainic, cu care ulterior și-a dat și lucrarea de licență și pe urmele căruia a călcat de-a lungul vieții, contaminat fiind și de talentul oratoric al îndrumătorului său și de preocupările pentru ascetică şi mistică. La rândul său, Crainic și-a iubit atât de mult elevul, încât i-a oferit, la un moment dat, o bursă în Germania, la final de studii, pe care, din păcate, Galeriu nu a putut să o onoreze, întrucât a trebuit să plece în armată.

„Nu, băiete, nu vei intra în mănăstire!”

Atât de mare a fost dragostea lui Constantin Galeriu pentru Sfinții Părinți, încât a ales să ia drumul mănăstirii. Lucru care l-a supărat pe tatăl său, ce i-a replicat tăios: „Nu, băiete, nu vei intra în mănăstire! Te vei căsători și vei face copii care să ducă mai departe numele de Galeriu”. Și pentru că și-a iubit enorm de mult părintele, Constantin nu a putut să nu-i dea ascultare. La Biserica Zlătari, unde predica în perioada studenției, a cunoscut-o pe viitoarea sa soție: o tânără rămasă orfană de la vârsta de 9 ani, atât de sfioasă, că nu-și ridica ochii din pământ. La prima întâlnire, după cum a declarat la un moment dat preoteasa Argentina, o femeie frumoasă și devotată, părintele Galeriu a întrebat-o trei lucruri: dacă o atrage viața la țară, dacă vrea să devină preoteasă și dacă îl place. Dar putea oare vreo femeie să nu se îndrăgostească pe loc de un tânăr atât de chipeș, cu ochi strălucitori și un glas îngeresc? Totul a fost hărăzit de Dumnezeu, căci, după o săptămână de la acest eveniment, Constantin și Argentina au devenit soț și soție. La scurt timp a primit parohie în satul Podul Văleni, un loc unde nu de puține ori apa înghițea totul. Într-o casă mică, dar cochetă, cu pământ pe jos, cei doi au început să trăiască frumos. Anii au trecut, au venit copiii, iar părintele, care a iubit atât de mult biserica și pe Domnul, a devenit acasă un fel de musafir. Niciodată nu s-a supărat însă doamna preoteasă. Știa că, mai presus de familie, inima sa e dată lui Iisus!

Slujire și prigoană

Preotul cel tânăr a reuși să facă minuni cu enoriașii din sat. Nu numai că aceștia erau fascinați de slujbele ținute de el, dar știau că, oricând aveau o problemă, părintele Galeriu o rezolva. Și chiar dacă nu voia să o spună, părintele era văzător cu duhul. Când ierarhii au văzut ce a reușit să înjghebe Constantin Galeriu în scurt timp de când a devenit paroh, au luat hotărârea să-l transfere la Ploiești. Cu greu a pășit părintele într-un oraș care i s-a părut atât de mare, dar s-a supus, robit de iubirea pentru Hristos. În perioada comunismului, din anumite ordine venite de sus, credincioșii nu aveau voie să stea în sfânta biserică peste ora 14:00. Părintele Galeriu a știut, dar considerându-se un om liber, nu a ținut cont de aceste interdicții și a continuat să fie părintele care nu închidea niciodată ușa. În același timp, la Biserica „Sfântul Vasile”, unde a slujit, au avut loc și întâlnirile Oastei Domnului. Autoritățile au început să-și dea coate. Era greu de înțeles pentru aceștia că un preot are doar trăire pentru cele sfinte, fiind total dezinteresat de nebunia comunismului. N-a durat mult, și părintelui Galeriu i s-a luat libertatea: „Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimineaţă a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz... După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această cateheză duminica după-amiază, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.

O pâine și ceva de mâncare…

Când a aflat că soțul său iubit a fost arestat, preoteasa Argentina a simțit că tot universul i s-a năruit. S-a gândit îngrozită cum își va crește cei patru copii singură. Ar fi vrut să-și găsească un loc de muncă, dar cine ar fi angajat nevasta unui deținut politic? Mai ales când era vorba despre dușmanul comunismului Constantin Galeriu? Într-o dimineață, când preoteasa deretica prin curte, plângând, a văzut la poartă un pachet care conținea o pâine și… ceva de mâncare. Oricât s-a străduit să înțeleagă cine l-a lăsat la poartă nu a fost cu putință. Și nu a fost o altă ordinărie pusă la cale de Securitate să vadă cum reacționează preoteasa… Un credincios, mare iubitor al părintelui, când a aflat că acesta a fost luat de poteră, a făcut un legământ în fața Domnului că, timp de un an întreg, va aduce familiei acestuia zi de zi o pâine și… ceva de mâncare. Dar nu a durat mult timp de când Galeriu a fost încarcerat, că au aflat toți credincioșii. Știind-o pe preoteasa Argentina fără nicio sursă de venit, aceștia au pus mână de la mână, și casa părintelui s-a umplut cu saci de grâu și de porumb, ouă, cartofi sau putine cu brânză. Dacă părintele le-a oferit atât de multă dragoste cât a fost liber, a venit timpul să întoarcă binele primit. Din acel moment nu numai că familiei părintelui Galeriu nu i-a lipsit nimic, dar preoteasa a dat ea însăși de pomană familiilor nevoiașe.

Îşi dădea papucii săracilor!

Prețul pe care l-a plătit părintele Galeriu în lagărul de la Valea Neagră pentru dragostea nemărginită pe care i-a purtat-o Domnului a fost mult prea greu. Dar nu s-a plâns. Niciodată! Nici măcar atunci când a aflat că domnii de la putere le-au pregătit celor închiși acolo un mormânt anonim. Nimic nu a reușit să-i zdruncine credința oarbă, deși era obligat ca în fiecare zi să sape cât pentru doi oameni. Iar hrana era atât de puțină… doar o apă fiartă ce se spunea că e ciorbă și un colț de pâine. Nu l-a descurajat nici acest lucru pe părintele Galeriu. Sfânta Liturghie pe care a făcut-o mereu în gând și acel „Doamne, miluiește-mă!” spus ori de câte ori a dat cu sapa i-au dat putere să meargă mai departe. Se spune că atât de mult a lucrat harul Domnului în acea perioadă, încât părintele a ajuns să termine munca lui în jumătate de zi, iar în cealaltă îi ajuta pe ceilalți. Și nu puține au fost momentele când, dacă unui deținut îi era frig, se dezbrăca și-i oferea haina sau papucii. Domnul avea grijă și-i încălzea sufletul și oasele obosite de mult prea multă muncă. De atunci, părintele și-a păstrat acest obicei. Se aude că adesea venea desculț acasă, după ce își dăruia încălțămintea săracilor pe care îi întâlnea pe drum. Pentru aceasta, el spunea adesea: „Jertfa e neplăcută numai din pricina căderii noastre, altminteri, jertfa e dăruire, nu renunțare!”. Un sfânt în viață…

Păstorul s-a întors la oile sale

Când comuniștii s-au hotărât să-i redea libertatea părintelui Galeriu a fost chiar în ziua Sfântului Dimitrie. La prima vedere nu și-a recunoscut soțul. S-a întors atât de slab, încât părea o umbră, nu un om. Și pe deasupra și bolnav de hepatită. Doar când i-a privit ochii, aceia de care s-a îndrăgostit cu ani în urmă, Argentina a realizat că Domnul i-a ascultat cea mai mare dorință: i-a adus înapoi jumătatea! Când credincioșii au aflat că dragul lor părinte a venit acasă, au început să curgă râuri-râuri către biserică. Mai mult decât atât, au pus din nou umărul și i-au făcut părintelui cea mai mare bucurie: i-au ridicat o casă. Din dragoste, în doar câteva luni, chiar în curtea bisericii. Omul Galeriu nu a mucegăit în pușcărie. A rămas curat ca un tezaur. Și chiar dacă trupul nu l-a ajutat o bună bucată de timp, părintele și-a chemat înapoi oile. Păstorul cel bun s-a întors, cuprins de aceeași febră a Duhului Sfânt. „Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celuilalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împărtăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.

„În viaţa fiecăruia dintre noi există un drum al Da­mas­cului“

Părintele Galeriu a fost președinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Națională UNESCO, membru fondator și președinte de onoare al Asociației medical-creștine Christiana

„Am dobândit libertatea, dar ce facem cu ea? Întărim păcatul, răul, dezvăluim deodată şi afirmarea libertăţii, şi pierderea ei? Altfel spus, noi avem libertatea, dar dacă o folosim rău, atunci răul va domni. Libertatea de a face rău nu e libertate, ci robie. Ne înrobim răului“ părintele Constantin Galeriu

„Nimeni nu se mântuiește fără voia lui. Omul e spirit și libertate, nu e supus unor legi implacabile ca şi celelalte regnuri care-și urmează cursul, rânduiala, potrivit Cuvântului: Hotar ai pus, peste care nu vor trece“

Scriitor de excepţie

Părintele Constantin Galeriu este autorul mai multor lucrări şi cărţi bisericeşti, dintre cele mai importante sunt: „Război moralei” (1945), „Iubirea dumnezeiască și judecata din urmă” (1959), „Sensul creștin al pocăinței” (1967), „Jertfă și Răscumpărare” (1973), „Preoția ca slujire a cuvântului” (1979), „Maica Domnului povățuitoare” (1982), „Paștele în viziunea ortodoxă” (1989), „Meditații la Tatăl nostru și la Fericiri” (1990), „Chipul Mântuitorului în gândirea lui Eminescu” (1991).

„Eşti binevenit“

Din acel moment părintele Galeriu a devenit omniprezent! A început să țină cursuri de teologie la trei facultăţi, a fost invitat la simpozioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, a dat interviuri la radio, televiziune sau ziare şi și-a văzut mereu de slujirea la Parohia Sfântul Silvestru. A fost neobosit. Nu s-a cruțat deloc. Nu și-a îngăduit nici cel mai mic răgaz de odihnă. În ultimii ani de viață se spune că a avut o putere a rugăciunii cum doar la marii sihaștri s-a întâlnit. În anul 2003, chiar în Postul Adormirii Maicii Domnului, pe care a iubit-o cu ardoare, se povesteşte că părintele a avut un vis. S-a aflat într-o grădină, unde s-a întâlnit cu Maica, iar Ea i-a spus două cuvinte: „Ești binevenit!”. La scurt timp, la 10 august, părintele a plecat. Să se odihnească puțin. A obosit și a simțit nevoia să privească spre înaltul cerului. Când sicriul cu trupul său a fost scos din biserică, deși afară era senin, a ieșit curcubeul. Un semn că îngerii i-au deschis drumul spre un tărâm fără întristare și suspin. De atunci, se spune că florile de pe mormântul său, aflat în curtea Bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti, nu s-au veștejit niciodată…