Main menu

header

cotnari wide

657 20 1La cererea cititorilor noștri, revista dumneavoastră de suflet, „Taifasuri”, inițiază o nouă rubrică, spre a răspunde prompt, desigur, ca de fiecare dată, cererilor pe care ni le adresați, precum a fost și dorința de a vă fi publicate și întâmplările deosebite pe care le-ați trăit și le trăiți, și nu doar experiențele onirice, extrem de grăitoare și ele. Este vorba despre experiențele cu un puternic iz de paranormal! Astfel, vă invităm pe această cale, pe toți cititorii, să fiți martorii împărtășirii unor experiențe ieșite din comun, pe care semeni de-ai noștri le-au trăit și le trăiesc, dar despre care au ales să povestească spre a da curaj tuturor acelora care încă nu îl au de a-și accepta și de a înțelege experiențele aflate la granița dintre normal și excepțional, unic, incredibil, miraculos sau poate terifiant. Totul se întâmplă lângă noi! Acum!

„Sfântul Nicolae a făcut posibilă trecerea mea dintr-o lume în alta”

Am 43 de ani și am văzut multe lucruri la viața mea până acum, astfel încât nu sunt o persoană naivă, ci mai degrabă una greu de convins atunci când vine vorba despre întâmplări neobișnuite, ieșite din sfera a ceea ce experimentăm în mod cotidian. Pe scurt, una dintre întâmplările care m-au marcat cel mai mult în viață este cea dintr-o noapte de iarnă. Era trecut de ora 23:30, iar eu mă îndreptam către casă pe jos, dându-mi seama că nu aveam suficienți bani de taxi la mine - îmi uitasem portofelul acasă, iar în acel moment tocmai plecasem dintr-o vizită, fiindu-mi rușine să cer bani pentru a chema un taxi. Era frig, aproape ger, iar a doua zi era Sfântul Nicolae, 6 decembrie, prima mare sărbătoare religioasă din șirul de astfel de sărbători din perioada lunilor decembrie-ianuarie din fiecare an. Mergeam grăbită, nu prea mă simțeam în largul meu, puținii oameni care mai treceau pe stradă erau bărbați tineri, cu expresii ale chipului care nu îmi inspirau încredere. La un moment dat, năpădindu-mă chiar un sentiment de teamă, am început să vorbesc, în mintea mea, cu Sfântul Nicolae, rugându-l să aibă grijă de mine, fiind singură pe stradă la o oră atât de târzie. Sunt credincioasă, toată viața am fost, așa am fost crescută de mică, dar ceea ce a urmat... Nu știu cât a durat dialogul meu cu Sfântul Nicolae, dar cert este că la un moment dat am început să aud în urma mea ceva asemănător unei melodii. M-am întors să văd de unde vine, iar în acea clipă, de neuitat vreodată, am putut vedea o stradă, în plină zi, luminată de un soare primăvăratic. Nimic în jurul meu, dintr-o dată, nu mai era la fel! Nimic! Noaptea, strada inițială, cartierul în care mă aflam, din București, România! În jurul meu era dintr-o dată un ținut total necunoscut, deosebit de frumos, plin de verdeață, de flori, de copaci și de un câmp verde ce se întindea în stânga drumului. Ce puteam să fac? Nimic nu mai era la fel în jurul meu. Nu puteam decât să merg, să îmi continuu acel drum, în plină zi, care părea că duce către o mică localitate, pe care o și vedeam deja. Arhitectura clădirilor, a bisericii satului, probabil, nu aminteau nimic de România. Parcă eram undeva în sudul Franței, zonă pe care o cunoșteam, fusesem acolo într-o excursie cu câțiva ani în urmă. Și am mers, nefiindu-mi deloc frică, ceea ce nu înțelegeam. De ce nu îmi era teamă? Unde eram? De ce mă simțeam atât de bine și atât de în siguranță, încât nici nu voiam să mai ajung acasă? Eram în altă lume? Într-o altă dimensiune? Unde mă aflam era o întrebare pe care o tot repetam în mintea mea, dar nu din frică. Plus că mă întrebam cum de aici era nu doar zi, dar și alt anotimp! Dumnezeule! Nu puteam crede ce trăiam, și parcă începea să îmi fie puțin, doar foarte puțin, teamă. Exact în acel moment, în care am început să simt puțină frică și chiar intram în acea mică localitate, în jurul meu s-a făcut din nou noapte, iar în fața mea a apărut scara blocului în care locuiam! Trecuseră exact 20 de minute de când ajunsesem - nu știu cum! - în cealaltă dimensiune, unde mersesem pe acel drum. Doamne! Ce experiență! Dacă Sfântul Nicolae a făcut posibilă trecerea mea dintr-o lume în alta, unde nu am avut pic de frică, simțindu-mă într-o siguranță deplină până am ajuns chiar acasă, în fața blocului în care locuiesc, ce pot să spun? Să ne rugăm mai des și să o facem din tot sufletul, miracolele se întâmplă! Nimic nu este cu neputință unui suflet care crede că poate fi ajutat atunci când se roagă, așa cum mă rugam și eu, în mintea mea, în acea seară, în întuneric, în drum spre casă. Și întunericul s-a făcut lumină! Doamne, am trăit chiar eu această experiență și Îți mulțumesc! (Aurora S., Bucureşti)

„Tata mi-a arătat că există viaţă după moarte”

Locuiesc în cartierul Militari, într-un bloc de zece etaje. Menționez acest lucru, care ajunsese să îl deranjeze teribil pe bătrânul meu tată, în vârstă de 78 de ani, care s-a stins din viață anul trecut, în 2016, în urma suferinței date de un cancer hepatic. Că s-a stins a fost un lucru la care, din păcate, ne așteptam, dar ceea ce nu ne-am fi imaginat niciodată a fost faptul că tata ar fi putut fi un spirit capabil să reînvie cumva. Hotărârea mamei a fost aceea de a fi dus la capelă imediat după moartea sa, chiar în acea zi. Tocmai ne întorseserăm de la capelă seara, după ora 18:00, când, la un moment dat, și eu, și mama am putut auzi foarte clar soneria de la intrare. Ne întrebam cine putea fi, de obicei nu venea nimeni neanunțat la noi, fără să sune înainte, devenise un obicei din ultima perioadă de viață a tatălui, când nu voiam să fie deranjat în vreun fel. S-a ridicat de pe scaun mama prima, iar eu, în spatele său, am urmat-o către ușa de la intrare, pe care a deschis-o deși nu i se răspunsese la întrebarea cine este. În clipa în care ușa s-a deschis am înmărmurit amândouă: în ușă, tata, mult mai tânăr și având aspectul unei ființe formate parcă din abur, ne-a privit având pe chip un zâmbet foarte discret și foarte plăcut, iar pe cap, cu nelipsita pălărie, pe care o punea la pardesiul său preferat. Nu am scos niciun sunet. Nici mama, nici eu. Nu știu cât a durat apariția, dar dintr-o dată am văzut cum aburul devine tot mai transparent, lipsit de substanță, apariția tatălui estompându-se, dispărând. Nici eu, nici mama nu am putut vorbi minute bune după ce a închis ușa, dar am înțeles exact ce trăisem. Ea a înțeles din privirea mea, eu din a ei. Știam că tata fusese tot mai atras în ultimii cinci, șase ani de ideea existenței concrete a vieții dincolo de lumea fizică și mai știam - abia în acea seară, la ușă, am realizat instantaneu - că tata ne promisese în mod solemn că va face tot ceea ce îi va sta în putință, după moartea fizică, să ne demonstreze că nu există moarte cu adevărat. Ne-a dovedit-o, a fost experiența care pe amândouă ne-a schimbat pentru totdeauna, ne-a maturizat cumva, ne-a schimbat în mod cert prioritățile în viață. Întâi sufletul și apoi altele. Înainte era exact invers, puneam prea puțin preț pe spiritualitate sau adesea deloc. Îți mulțumesc, tată, mi-ai schimbat viața atunci când mi-ai arătat că, de fapt, nu există moarte! (Lucia T., Bucureşti)

„De ce cred în Moș Nicolae?”

Nu îi vorbisem niciodată copilului pe un ton serios despre sărbătoarea Sfântului Nicolae, îi spusesem doar că este o sărbătoare foarte mare a unui sfânt care anual venea, la începutul iernii, să bucure copiii cu nenumărate cadouri și jocuri, dar că în casele unde peste an cei mici nu fuseseră cuminți, de obicei, Sfântul întârzia să vină sau chiar nu mai venea deloc. Îmi aduc aminte acea seară foarte bine. A doua zi era Sfântul Nicolae, iar eu nu îi cumpărasem niciun cadou lui Dorian, băiatul meu în vârstă de 6 ani, pentru că abia două zile mai târziu urma să iau salariul și nu am dorit să mă mai împrumut. Nu știu, și probabil că nu voi ști niciodată, ce efect a avut acest lucru asupra băiatului meu, căruia îi spusesem deja de nu știu câte ori că mama urma să îi ia cadou peste două zile, dar cert este că sub bradul împodobit în seara de 5 decembrie, a doua zi dimineața am putut să văd un cadou destul de mare, învelit într-o hârtie albă, foarte frumoasă, strălucitoare, în care nu îmi puteam imagina ce se află. În casă fusesem doar eu și băiatul și nu primisem vreo vizită, iar cheile de la apartament le aveam doar eu. Nu înțelegeam. Cine ar fi putut să facă acest lucru, să pună acel cadou sub brad și pentru cine era? Nici nu mi-am terminat gândul când am auzit deschizându-se ușa de la dormitorul băiatului, iar pe el l-am auzit venind spre sufragerie. De cum a văzut cadoul a sărit în sus de bucurie și a apucat să îmi mai spună doar: „Mami, mami, mi-a adus cadoul pe care mi l-a promis! Sfântul Nicolae mi-a adus cadou o mașinuță!”. Nu mică mi-a fost mirarea când, desfăcând cadoul chiar în fața mea, din ambalajul acela deosebit de frumos am văzut ivindu-se chiar o mașinuță, lungă de aproximativ 30 de centimetri, de culoare albastră. Doamne, Dumnezeule, înnebunisem? De unde apăruse cadoul? Bineînțeles că dincolo de surpriza apariției cadoului am început să mă și enervez, motiv pentru care l-am luat la rost pe băiat, întrebându-l cine intrase în lipsa mea în casă. Supărat pe mine fiindcă nu am putut crede ce îmi spusese, cum că însuși Sfântul Nicolae îl vizitase noaptea trecută și îi promisese că, dacă adoarme, dimineața va găsi la pom jucăria pe care și-o dorește cel mai mult, băiatul mi-a cerut cu lacrimi în ochi să intru în camera sa, acolo unde ar fi trebuit să văd ceea ce găsise pe pernă când se trezise. Ei bine, de cum am intrat în dormitor am putut vedea pe perna copilului o urmă de palmă, albă, foarte bine imprimată, o palmă de om matur, mai mult de bărbat! Întreaga întâmplare m-a șocat, dar nici nu am mai putut să îi mai spun nimic copilului. Totul era inexplicabil, dar cadoul exista, acea amprentă exista! Nu voi ști niciodată de unde a apărut acel cadou, dar pot să vă mai spun că multă vreme după această întâmplare copilul nu a încetat să îmi povestească, din nou și din nou, cum la el în cameră apăruse un bătrân cu barbă albă și „un fel de coif roșu în cap”, care îl mângâiase pe băiat pe obraz și îi promisese că, dacă adoarme și nu mai plânge, dimineața urma să găsească mașinuța mult dorită sub brad. (Cristina P., București)