Main menu

header

575 19 1de Andrei Dicu

Chiar dacă ştiinţa a progresat, încă nu cunoaştem în totalitate procesul deplasării plăcilor tectonice şi modul în care iau naştere cutremurele. Există aparatură de urmărire şi de înregistrare, grafice (scări) de măsurare, dar cauzele reale ale mişcărilor scoarţei terestre nu sunt descifrate în profunzime.

Alexander Von Humboldt: „Africa şi America de Sud au fost îmbinate perfect”

575 19 2În jurul anului 1810, geograful şi naturalistul neamţ Alexander Von Humboldt a constatat că marginile unor porţiuni de uscat de pe întinderile Oceanului Pacific se potrivesc între ele, de parcă ar fi fost rupte una din cealaltă. L-au urmat Abraham Ortelius şi Theodor Cristoph Lilienthal, iar cei trei au devenit iniţiatorii tezei conform căreia, cu milioane de ani în urmă, uscatul forma un tot unitar, un singur „Pământ”, înconjurat de apă, şi că desprinderea unor plăci uriaşe ar fi sursa primordială a cutremurelor. Potrivit lui Von Humboldt, „Africa şi America de Sud par să fi fost perfect îmbinate în vremuri imemoriale”. Cercetările ulterioare au dus la descoperirea unor animale, plante şi roci asemănătoare sau chiar identice, pe continente aflate la mii de kilometri distanţă unul faţă de celălalt. Fosile de mesosaurus (o reptilă acvatică asemănătoare cu crocodilul) au fost găsite în Brazilia, în Africa de Sud. Râmele din familia Octochaetidae sau Acanthodrilidae trăiesc şi azi în America de Sud şi în Africa. Roci de acelaşi tip se găsesc în America, Africa şi în Antarctica. Sedimente glaciare asemănătoare, vechi de 350-250 de milioane de ani, au fost găsite în America de Sud, Africa, India, Arabia şi Australia. Depozitele de tilite (acumulări de resturi de rocă adunate de gheţari în mişcarea lor), aflate de la Ecuator spre poli, sugerează, de asemenea, existenţa unui fost supercontinent care s-a fracturat, dând naştere continentelor şi insulelor de azi.

Pământul unic, sfărâmat de vulcani şi de gravitaţia lunară?

În anul 1889, Roberto Mantovani a analizat formele Africii şi Amercii de Sud şi a reconfirmat ipoteza lansată de Von Humboldt. Potrivit geologului italian, supercontinentul s-a sfărâmat din pricina dilatării produse de căldura din interiorul vulcanilor, iar bucăţile sale au continuat să se îndepărteze una de cealaltă. Teoria sa, intitulată „Pământul în expansiune”, s-a dovedit însă a nu fi cea mai apropiată de realitate. În jurul anului 1910, americanul Frank Bursley Taylor a emis o altă ipoteză, în care susţinea că, din cauza „gravitaţiei lunare”, traducându-se prin această sintagmă „forţa de atracţie a Lunii”, care se pare că a fost incomparabil mai mare în perioada cretacică (acum 145-65 de milioane de ani), bucăţile din fostul continent unitar au fost „plimbate” spre Ecuator, formând lanţul Himalaya şi Alpii din zilele noastre. Se pare însă că nici această variantă nu a fost reală sau cel puţin completă.

Destrămarea „Pangeei”, o altă teză contestată

În anul 1912, geofizicianul Alfred Lothar Wegener a uzat pentru întâia oară de expresia „mor Verschiebung der Kontinente” sau mai exact „deriva continentelor”. Germanul a plecat şi el de la teoria supercontinentului, numit „Pangea”, despre care a afirmat că „s-a rupt”, bucăţile sale fiind „extrase” de Polflucht, forţa de rotaţie a Pământului şi de mişcarea de precesie, adică de înclinarea axei de rotaţie. Altfel spus, supercontinentul a fost divizat din cauza mişcării de rotaţie a planetei, bucăţile rezultate îndepărtându-se mereu una de alta datorită forţei centrifuge. Acceptată iniţial, teoria a fost demontată de Paul Sophus Epstein, care în 1920 şi-a exprimat dezacordul, susţinând că forţele invocate de Wegener nu există.

Teoria plăcilor tectonice, mai apropiată de adevăr

Mai târziu, în 1968, geofizicianul american Jack Oliver a publicat lucrarea „Seismologia şi tectonica globală”, în care a înlocuit ideea continentelor care au plutit în derivă cu teoria plăcilor tectonice, ipoteză care explică toate fenomenele legate de mişcarea continentelor pe care vechile teze nu le-au putut cuprinde. Potrivit lui Oliver, „crusta Pământului este divizată în mai multe plăci tectonice. O placă tectonică este o bucată foarte mare a scoarţei terestre, totalitatea acestora formând suprafaţa Terrei. Prin mişcarea lor iau naştere cutremurele, contribuind parţial şi la geneza vulcanilor. Plăcile tectonice interacţionează prin intermediul a două procese. În primul rând, prin expansiune, când o placă se depărtează de alta şi între ele se formează o nouă crustă, iar, în al doilea caz, prin subducţie, când una dintre plăci intră sub cealaltă şi se distruge în manta”. Cercetările din ultimii ani arată că pe suprafaţa Terrei se găsesc şapte plăci tectonice majore şi mai multe secundare. Poziţia şi forma acestora se schimbă mereu, astfel încât, în punctele de contact dintre două plăci, iau naştere tensiuni uriaşe.

Celulele de convecţie freamătă în pântecul Terrei

Deşi fenomenul este cercetat de foarte mulţi ani, cauzele reale rămân necunoscute. Teoria cel mai acceptată este a celulelor de convecţie, ce spune că mişcarea plăcilor tectonice se datorează unor bule de materie caldă care se formează în manta şi care tind să iasă la suprafaţă. Ele antrenează plăcile tectonice, fricţiunea dintre acestea dând naştere unor vibraţii, pe care le numim cutremure. Din cauza acestui fenomen, Europa se îndepărtează de America de Nord cu trei centimetri pe an, iar Indonezia se apropie de Australia aproximativ la fel de substanţial. Viteza undelor seismice este de 20 de ori mai mare decât cea a sunetului şi poate atinge 6.800 de metri pe secundă pe uscat şi 3 kilometri pe secundă în apă, fapt care explică formarea valurilor tsunami.

Charles Richter şi Beno Gutenberg, inventatorii scării ce măsoară coşmarul

575 19 3În 1935, seismologii americani Charles Richter şi Beno Gutenberg au stabilit o scară de măsurare a cutremurelor. Aceasta are zece niveluri, puterea unui nivel fiind de zece ori mai mare decât a celui anterior. Urmările unui cutremur nu se calculează în funcţie de mărimea acestuia, ci de tipul solului pe care se află construcţia. Cutremurele de 2,5-3 grade Richter se resimt în epicentru, cele de 4-5 grade Richter la circa 200 km, iar cele de peste 5-6 grade Richter, la sute de kilometri. În lume se produc anual peste trei milioane de cutremure, adică 8.000 pe zi, unul la 11 secunde. În România au loc zilnic câte cinci-şase cutremure de mică intensitate. Zona Focşani are cel mai mare risc seismic (9), urmată de Vrancea, Vaslui, Bacău, Galaţi, Buzău, Prahova, Dâmboviţa şi de Bucureşti (8). În România, cel mai mare cutremur a avut loc la 4 martie 1977, când s-au înregistrat 1.578 de morţi şi aproximativ 11.500 de răniţi.

Europa se îndepărtează anual de America de Nord cu trei centimetri, iar Indonezia se apropie de Australia