Mozaic

Eroul ciung al Rusiei democrate: Borin Elţîn

de Andrei Dicu

Născut la 1 februarie 1931, la Sverdlovsk (Ekaterinenburg), Boris Elţîn a fost primul preşedinte al Rusiei după destrămarea URSS-ului. Provenit dintr-o familie modestă, Elţîn a avut o copilărie traumatizantă, mai ales că, la vârsta de 13 ani, şi-a pierdut două degete de la mâna stângă în urma exploziei unei bombe rătăcite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A intrat rapid în Partidul Comunist, iar ascensiunea sa s-a datorat în primul rând capacităţilor sale organizatorice. A fost, pe rând, primar al Moscovei, deputat şi preşedinte al Sovietului Suprem, iar după proclamarea independenţei Rusiei a devenit primul preşedinte al acestei ţări. La 18 august 1991 a devenit erou naţional după ce s-a opus loviturii de stat organizată de comuniştii care doreau înlăturarea preşedintelui Mihail Gorbaciov. Gorbaciov fusese reținut în Crimeea, în vreme ce Elțîn s-a deplasat spre Casa Albă a Rusiei, de unde a coordonat ostilităţile. Casa Albă a fost asediată de armata condusă de liderii comunişti Ianaev şi Kruşkov, dar, confruntate cu demonstrații populare masive, trupele s-au retras, în vreme ce democratul Elțîn ținea un discurs memorabil de pe turela unui tanc. Până la 21 august, majoritatea partizanilor loviturii de stat au părăsit Moscova, iar Gorbaciov a fost eliberat din Crimeea. A fost momentul de glorie al lui Elțîn, care a fost salutat în întreaga lume ca eroul care a salvat atât Uniunea Sovietică de revenirea tiraniei, cât și lumea întreagă de reaprinderea Războiului Rece. Problemele de sănătate ale lui Elțîn, alcoolic înveterat încă din tinereţe, au intrat în atenția presei mondiale. Odată cu trecerea anilor, a început să fie privit ca un conducător fragil, despre a cărui moarte iminentă s-a discutat adeseori. A încetat din viață la data de 23 aprilie 2007, după ce i-a predat „cheile” puterii lui Vladimir Putin. Fiica lui Elţîn, Tatiana Iumaseva, este considerată „noul Rasputin”, datorită relaţiilor sale atât în mediul de afaceri, cât şi în lumea politică. O serie de analişti o consideră chiar principala rivală a lui Putin, semn că talentul şi ambiţiile politice ale lui Elţîn au fost transmise mai departe.

Nebunii geniali care au schimbat lumea (III)

de Andrei Dicu

Mai în glumă, mai în serios, nebunia şi geniul merg mână în mână. Numai că, înainte de a aspira cu toţii să devenim nebuni de legat, în speranţa că talentul ne va îmbrăţişa, să aruncăm un pic ochii spre ororile din secţia de psihiatrie. Acolo vom face cunoştinţă cu partea întunecată a primilor 10 creatori din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteţi complet sonat!”

Demis Roussos Gigant al muzicii şi român... prin adopţie

de Iulian D. Moleianu

Demis Roussos s-a stins din viață în noaptea de 24 spre 25 ianuarie. A fost şi rămâne unul dintre giganţii muzicii mondiale, cu peste 40 de ani de carieră, 33 de albume şi zeci de hituri internaţionale, ascultate de generaţii întregi. Etalonul vocilor masculine melodioase, Demis Roussos a cântat în România de mai multe ori, iar sălile încărcate până la refuz au vibrat la unison pe muzica „fiului Afroditei”. Iubirea fanilor şi a unei femei l-au făcut să se apropie ireversibil de ţara noastră…

El şi „Alice în Ţara Minunilor“: Lewis Carroll

de Andrei Dicu

În ziua de 27 ianuarie 1832, la Daresbury, vedea lumina zilei omul de ştiinţă englez Charles Lutwidge Dodgson, cunoscut sub pseudonimul Lewis Carroll. Scriitor, matematician, logician, fotograf, rozacrucian şi cleric, Lewis s-a născut cu deficienţe de vorbire (ca toţi cei zece fraţi ai săi), dar a studiat enorm, încă din copilărie. Englezul peltic citea romane întregi la doar 7 ani, profitând de faptul că familia sa trăia izolată, într-un mediu conservator şi religios. Carroll n-a avut prieteni nici în adolescenţă, iar dorinţa de socializare şi lipsa bucuriilor tipice l-au făcut să scrie mai târziu „Alice în Ţara Minunilor” (1865) şi „Alice în Ţara Oglinzilor” (1872), devenite, în timp, romane care au marcat copilăria a generaţii întregi. Recent, locuinţa în care scriitorul a petrecut patru zile şi unde a întâlnit-o pe Alice Liddell, fetiţa care l-a inspirat, a fost scoasă la vânzare, pentru 1 milion de lire sterline (1,21 de milioane de euro). Într-o epocă victoriană marcată de povestiri siropoase stupide, Carroll a spart tiparele cu lucrările sale pline de sensuri ascunse, de metafore, de umor şi mai ales de satiră la adresa lumii politice. Imaginaţia teribilă l-a împins şi către alte preocupări. A inventat o masă de biliard circulară şi a perfecționat alfabetul numeric al lui Richard Grey, care data din 1730. Preocuparea pentru matematica recreațională s-a concretizat prin numeroasele articole dedicate acestui subiect. Îi plăceau jocurile de cuvinte şi a compus anagrame pentru numele diferitelor personalităţi ale vremii. A scris acrostihuri pe nume de fete, ghicitori, șarade, şi toate scrisorile sale către prieteni sunt pline de astfel de „jocuri”. Lewis Carroll a murit de pneumonie, la 14 ianuarie 1898, la Guildford, însă exemplul său este grăitor pentru geniile considerate „antisociale”, dar care au construit binele şi progresul umanităţii. Asta, deşi a declarat că îşi regretă opera pentru că a dispreţuit faima dobândită, care i-a adus „numai ură pentru străini”.

Nebunii geniali care au schimbat lumea (II)

de Andrei Dicu

Mai în glumă, mai în serios, nebunia şi geniul merg mână în mână. Numai că, înainte de a aspira cu toţii să devenim nebuni de legat, în speranţa că talentul ne va îmbrăţişa, să aruncăm un pic ochii spre ororile din secţia de psihiatrie. Acolo vom face cunoştinţă cu partea întunecată a primilor 10 creatori din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteţi complet sonat!”

Un sex-simbol inimitabil: Humphrey Bogart

de Andrei Dicu

Laureat al Premiului Oscar, legenda Humphrey Bogart este considerat de critici drept unul dintre simbolurile culturale ale Americii şi cel mai mare actor de film al secolului al XX-lea. Devenit celebru graţie rolurilor din „Casablanca” şi din „Şoimul maltez”, Bogart rămâne şi astăzi prototipul gentlemanului clasic, precum şi unul dintre sex-simbolurile nemuritoare ale Hollywoodului. Culmea, a luat Oscarul pentru rolul din „Regina africană”, nu pentru alte filme devenite epice.

Diva călăuzită de îngerul morţii: Dalida

de Andrei Dicu

Născută la 17 ianuarie 1933, Dalida este artista emblematică a anilor ’50. Cunoscută, în primul rând, graţie hitului gigant „Paroles, paroles”, interpretat cu Alain Delon, cântăreaţa-actriţă a fost prima deţinătoare a unui Disc de Diamant, a mai primit încă 55 de Discuri de Aur şi rămâne un sex-simbol internaţional. Pe numele real Yolanda Christina Gigliotti, s-a născut în Egipt, din părinţi italieni. Tatăl său a fost prim-violonist la Opera din Paris, iar mama, croitoreasă. Interpreta unor şlagăre ca „Gigi l’amoroso” şi „Besame mucho”, Dalida a jucat în filme precum „Masca lui Tutankamon” (1954), „Vorbeşte-mi despre dragoste” (1960) şi „A şasea zi” (1986), iar în anul 1997 a devenit subiectul documentarului „Marele voiaj”. Producţia a fost dedicată împlinirii a 10 ani de la suicidul artistei, care şi-a luat viaţa la 3 mai 1987, la Paris, pe când se afla în plină glorie. „Viaţa mi-a fost insuportabilă! Iertaţi-mă!”, a fost mesajul lăsat. Vedeta a fost găsită întinsă în pat, îmbrăcată în alb şi pieptănată perfect.

Dalida a suferit din copilărie din pricina problemelor de vedere şi a purtat ochelari cu lentile mari şi groase. Totuşi, în anul 1957, a devenit Miss Egipt, eveniment care i-a propulsat cariera. Cineastul Marc de Gastyne i-a convins familia să-i permită să plece la Paris, iar astfel a devenit megastarul de mai târziu. S-a măritat cu mogulul media Lucien Morisse, pe care l-a părăsit pentru un pictor polonez de mâna a doua, Jan Sobiesky. Au urmat câteva legături amoroase, până când Christian de la Mazière a devenit amantul oficial al artistei, care, între timp, ajunsese „cântăreaţa preferată a francezilor”. L-a părăsit şi pe la Mazière pentru interpretul italian Luigi Tenco, care, după scurt timp, s-a sinucis din pricina eşecurilor profesionale. Deşi Dalida a declarat „am hotărât să trăiesc deşi el a murit”, momentul a marcat-o. Mai târziu, Richard Chamfray, un alt iubit al divei, avea să se sinucidă, ca de altfel şi primul său confident, Lucien Morisse. A urmat un avort, care i-a accentuat starea depresivă, iar în mai 1987, după ce un medic divorţat i-a refuzat avansurile, Dalida şi-a pus capăt zilelor.

Nebunii geniali care au schimbat lumea (I)

de Andrei Dicu

Mai în glumă, mai în serios, nebunia şi geniul merg mână în mână. Numai că, înainte de a aspira cu toţii să devenim nebuni de legat, în speranţa că talentul ne va îmbrăţişa, să aruncăm un pic ochii spre ororile din secţia de psihiatrie. Acolo, vom face cunoştinţă cu partea întunecată a primilor 10 creatori din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteţi complet sonat!”

Cea mai mare fabrică de instrumente muzicale din Europa sărbătoreşte 64 de ani

de Laura Zmaranda

Magia începe uneori cu un simplu lemn îmbogăţit de câteva coarde. În mâinile omului potrivit, acesta se transformă într-o bijuterie unică, ce subjugă prin sunetele pe care le înalţă. Ascultând ți se pare aievea că vioara are suflu de viaţă. În fabrica Hora, de la Reghin, descendenţii lui Stradivarius duc mai departe arta migăloasă a realizării viorilor, dar şi a altor instrumente muzicale. Vreme de 64 de ani, aici au luat naştere 4.230.000 de instrumente muzicale. Renumele lor a depăşit graniţa ţării, iar acest lucru se datorează şi omului care a condus destinul fabricii de aproape 24 de ani.

Iuliu Maniu Îndrăgostit de România

de Elena Şerban

Om politic uriaş, îndrăgostit până la moarte de România şi de românii săi, Iuliu Maniu este una dintre personalităţile cu care ţara noastră se mândreşte. Acum, la 142 de ani de la naşterea sa, numele său e rostit cu importanță, mai ales în Transilvania. Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, la Bădăcin, în județul Sălaj. Aplecat către studiu încă de mic, Iuliu Maniu a urmat Facultatea de Drept la Cluj, dar şi-a aprofundat studiile la Budapesta şi la Viena. Revenit acasă, şi-a început cariera politică în Partidul Naţional Român din Transilvania. În 1906, a devenit deputat în Parlamentul din Budapesta şi deputat la Vinţu de Jos. După război, a contribuit la unirea Transilvaniei cu România şi a devenit guvernator al acestei părţi de ţară. Relaţiile cu Bucureştiul s-au răcit după ce Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923. Un punct de cotitură în cariera politică a lui Maniu a fost anul 1926, atunci când Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit cu Partidul Ţărănesc, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Graţie acestei fuziuni, Maniu a fost ales preşedinte al partidului între 1926-1933 şi 1937-1947. Funcţia l-a propulsat apoi de trei ori în scaunul de prim-ministru al României, între 1928 şi 1933. După 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimul instalat la 6 septembrie 1940 şi cu cel postlegionar. Cu toate acestea, a luat apărarea legionarilor acuzaţi de asasinarea premierului I.G. Duca doar din cauza faptului că acesta era liberal. După 1940, Maniu s-a opus politicii lui Ion Antonescu şi, mai târziu, a luptat din greu, în speranţa că va împiedica preluarea puterii de comuniştii sprijiniţi de ruşi. Acesta a şi fost începutul sfârşitului său. A fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru înaltă trădare. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Liderul ţărănist a murit la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor. Îndrăgostit peste poate de românii săi, nu a avut niciodată timp să îşi întemeieze o altă familie decât România.