De fiecare dată, în apropierea noului an, ne retrăim existenţa dând timpul înapoi. Dar amintirea acelei clipe pare schimbată mereu, pentru că atunci nostalgia creşte. Bucuria Crăciunului n-o poate stinge nimeni, căci licăreşte ascuns în sufletul fiecăruia. Şi, în ciuda timpului care trece, ea nu şi-a pierdut încă lumina. Crăciunul va rămâne pentru mine totdeauna casa bătrânească şi prăvălită parcă de vreme, unde am simţit cu adevărat bucuria zăpezii şi a gutuilor abia scoase de bunica din cuptor, prunele şi merele împăturite cu grijă în coli albe de hârtie, borcanele de dulceţă şi murături, şirurile de cârnaţi atârnate de grinda tavanului înghesuit. Era o casă simplă şi curată. Şi nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna în Ajunul Sfântului Crăciun se pornea zăpada, ce nu apuca să se murdărească niciodată, pentru că fulgii se aşterneau rânduri-rânduri până la Sfântul Vasile. Totul în jur era o sărbătoare albă. Iar bunica îmi spunea întotdeauna că zăpada asta era trimisă anume de Dumnezeu ca să astupe pământul de frig, să-i astupe rănile. Acolo, în odaia caldă, focul arunca mii de scântei ca nişte steluţe ţesute anume pentru mine. Bogăţia Crăciunului copilăriei mele n-avea margini. O zi specială, dedicată lui Dumnezeu. O zi în care candela ardea neîntrerupt, iar bucatele se rânduiau la vedere, ca nişte ofrande. Bunica sfinţea casa cu agheasmă neîncepută, aşeza busuioc în toate cele patru colţuri ale casei pentru sporul casei şi sănătate şi binecuvânta pe toţi: oameni şi animale. Singură, ruptă parcă de lume, bunica era parcă şi preot, şi mirean. În sfânta seară de Crăciun, la căldura molcomă a focului din vatră, bunica începea rugăciunea cea cuvenită, privind cu mulţumire şi împăcare masa ce trosnea sub greutatea străchinilor pline de bunătăţi cereşti. În primul an când bunica n-a mai fost lângă mine am simţit că pentru mine Crăciunul nu mai există. Dar în noaptea Ajunului, privind fotografia bunicii, am simţit un freamăt îndepărtat ce venea tot mai aproape, până când atingerea lui a făcut ca în sufletul meu să încolţească o stea. Iubiţi-vă aproapele se Sărbători şi faceţi să răsune sufletul bunicilor voştri. Crăciunul alături de ei e firul ce ne leagă de Iisus. Se spune că rugăciunile rostite în seara Naşterii lui Iisus nu au vămi. Ele sunt primite şi împlinite. Rugaţi-vă pentru cei care sunt şi vor veni, iar când veţi vrea să gustaţi din şampania cu guler roşu, ascunsă în frapierele pline cu gheaţă, picuraţi pe covor un strop în cinstea celor ce au fost. Crăciun fericit!
De fiecare dată, în apropierea noului an, ne retrăim existenţa dând timpul înapoi. Dar amintirea acelei clipe pare schimbată mereu, pentru că atunci nostalgia creşte. Bucuria Crăciunului n-o poate stinge nimeni, căci licăreşte ascuns în sufletul fiecăruia. Şi, în ciuda timpului care trece, ea nu şi-a pierdut încă lumina. Crăciunul va rămâne pentru mine totdeauna casa bătrânească şi prăvălită parcă de vreme, unde am simţit cu adevărat bucuria zăpezii şi a gutuilor abia scoase de bunica din cuptor, prunele şi merele împăturite cu grijă în coli albe de hârtie, borcanele de dulceţă şi murături, şirurile de cârnaţi atârnate de grinda tavanului înghesuit. Era o casă simplă şi curată. Şi nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna în Ajunul Sfântului Crăciun se pornea zăpada, ce nu apuca să se murdărească niciodată, pentru că fulgii se aşterneau rânduri-rânduri până la Sfântul Vasile. Totul în jur era o sărbătoare albă. Iar bunica îmi spunea întotdeauna că zăpada asta era trimisă anume de Dumnezeu ca să astupe pământul de frig, să-i astupe rănile. Acolo, în odaia caldă, focul arunca mii de scântei ca nişte steluţe ţesute anume 
pentru mine. Bogăţia Crăciunului copilăriei mele n-avea margini. O zi specială, dedicată lui Dumnezeu. O zi în care candela ardea neîntrerupt, iar bucatele se rânduiau la vedere, ca nişte ofrande. Bunica sfinţea casa cu agheasmă neîncepută, aşeza busuioc în toate cele patru colţuri ale casei pentru sporul casei şi sănătate şi binecuvânta pe toţi: oameni şi animale. Singură, ruptă parcă de lume, bunica era parcă şi preot, şi mirean. În sfânta seară de Crăciun, la căldura molcomă a focului din vatră, bunica începea rugăciunea cea cuvenită, privind cu mulţumire şi împăcare masa ce trosnea sub greutatea străchinilor pline de bunătăţi cereşti. În primul an când bunica n-a mai fost lângă mine am simţit că pentru mine Crăciunul nu mai există. Dar în noaptea Ajunului, privind fotografia bunicii, am simţit un freamăt îndepărtat ce venea tot mai aproape, până când atingerea lui a făcut ca în sufletul meu să încolţească o stea. Iubiţi-vă aproapele se Sărbători şi faceţi să răsune sufletul bunicilor voştri. Crăciunul alături de ei e firul ce ne leagă de Iisus. Se spune că rugăciunile rostite în seara Naşterii lui Iisus nu au vămi. Ele sunt primite şi împlinite. Rugaţi-vă pentru cei care sunt şi vor veni, iar când veţi vrea să gustaţi din şampania cu guler roşu, ascunsă în frapierele pline cu gheaţă, picuraţi pe covor un strop în cinstea celor ce au fost. Crăciun fericit!