Main menu

header

cotnari wide

doina isfanonide Cristina Tache

Săptămâna Mare este unul dintre reperele mentale ce marchează atât în plan creştin, cât şi precreştin un fel de răspântie în existenţa omenirii, dar şi a fiecăruia dintre noi. În Joia Mare, Iisus s-a lăsat prins de ostaşii lui Irod în Grădina Ghetsimani, fiind trădat de Iuda şi dus la judecată. Această zi este numită în calendarul popular Joi Mari sau Joimărica, fiind plină de practici ritualice. Doina Işfănoni (foto), etnolog şi director ştiinţific la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, ne-a vorbit despre semnificaţiile obiceiurilor din jurul Sărbătorii Paştelui, păstrate în satul tradiţional românesc.

Focuri şi ofrande pentru cei morţi
Tradiţia populară concentrează în această zi mai multe categorii de obiceiuri. Unele au caracter comemorativ, fiind dedicate pomenirii moşilor şi strămoşilor, altele au funcţie augurală, anticipând purificarea sufletelor şi renaşterea spirituală pe care le vom dobândi prin sacrificiul lui Iisus. Doina Işfănoni explică aceste obiceiuri: „În multe sate din sudul ţării există şi astăzi tradiţia ca la «Joi Mari», înainte de răsăritul soarelui, femeile să pornească spre cimitire, purtând într-o mână «focul» (jăratic pus într-o ulcică de lut pentru tămâiatul mormintelor), iar în cealaltă, coşul cu joimărici (ulcele noi, pregătite ca ofrandă pentru sufletele răposaţilor). Cimitirele şi gospodăriile sunt curăţate pentru a primi Învierea Domnului şi a tuturor sufletelor o dată cu ea. În cimitir, fiecare femeie îşi jeleşte rudele moarte, strigându-le pe nume, iar, în dosul crucilor, aprinde câte un foc ce simbolizează flacăra purificatoare. Acest obicei are la bază credinţa că spiritele răposaţilor trebuie să se încălzească pentru a se întoarce la casele din care au plecat. Nuielele pentru focuri se culeg cu o zi înainte, se rup cu mâna şi nu se lasă pe pământ, ci se pun pe garduri. Nuielele trebuie să fie din alun sau boz, două specii recunoscute pentru forţa lor apotropaică (n.r. - alungătoare de spirite malefice). Apoi, femeile dau peste mormânt joimăricile - căni umplute cu apă, ce au legate la toartă flori de primăvară şi deasupra un colac şi o lumânare. Fiecare reprezintă o «nuniţă» pentru sufletul unui strămoş. La plecarea din cimitir, femeile strigă sufletele morţilor, zicându-le: «Sculaţi, sculaţi, / Şi-acas’, aidăţi!»”.

„Spiritele se odihnesc în dosul uşii”
În Transilvania şi Bucovina, dar şi în unele sate din nordul Gorjului şi Mehedinţiului, pomenirile de la Joi Mari se fac în curtea gospodăriei. Despre această practică, doamna Işfănoni povesteşte: „În revărsat de zori se aprind focurile în ogradă şi, în jurul lor, se aşază scăunele acoperite cu o ţesătură, peste care se pune câte o «Joimărică» având un colac, ce se dă apoi copiilor pentru pomenire. În alte sate, femeile tămâiază ofrandele şi toarnă apă pe lângă scaune, în credinţa că sufletele răposaţilor se aşază să se odihnească, se încălzesc la foc şi beau apa din ulcele, fiind veşnic însetate. În mentalul popular se crede că, începând cu Joi Mari, aceste spirite revin acasă pentru a petrece sărbătorile împreună cu cei vii şi rămân cu ei până la Rusalii, când primesc alte ofrande şi se întorc de unde au plecat. De aceea se fac ritualuri de purificare şi îmbunare ale acestor suflete întoarse pe pământ, pentru ca ele să-i sprijine pe cei rămaşi în viaţă în momentele de cumpănă ale existenţei lor. Se mai spune că spiritele se odihnesc pe streaşina casei sau în dosul uşii. În Transilvania, femeile pun în spatele uşii de la intrare o bucată nouă de cânepă, pregătită din timp, pentru «odihna sufletelor». Se observă folosirea acesteia pentru caracterul ei purificator”.

După fiecare Evanghelie, femeile fac câte un nod pe o sfoară sau pe aţa de la cătrinţe, cele 12 noduri fiind dezlegate peste an, la momente de cumpănă, pentru a elimina dificultăţile din viaţa familiei lor

Joimărica pedepseşte femeile leneşe

O altă credinţă din mentalul popular de care se ţine cont la Joi Mari este cea care spune că Joimărica este un spirit malefic, o întruchipare mitologică, ce are menirea de a pedepsi femeile leneşe. Doamna Işfănoni aduce următoarele precizări: „Mai ales prin unele sate din Oltenia se crede că Joimărica este o fiinţă demonică, soră cu Muma-Pădurii şi care adulmecă după miros casele în care sunt femei leneşe. Ea umblă cu un blid cu jăratic aprins, în care bagă mâinile femeilor leneşe, zicând: „Pute-a câlţi,/Pute-a feştilă,/Pute-a lene de copilă,/Pute-a pânză neţesută/Şi-a nevastă nebătută/” sau „Câlţii, câlţii,/Tors-ai câlţii?/Câlţii dacă n-ai torcat, mâinile ţi le-am tocat”. În comunitatea tradiţională, până la Paşte, toată lumea trebuia să aibă o cămaşă nouă, ceea ce însemna că femeile aveau sarcina să brodeze în Postul Paştelui haine pentru toţi membrii familiei. De asemenea, până la Joi Mari trebuiau torşi şi câlţii pentru confecţionarea sacilor pe care gospodarii îi vor folosi în agricultură în vara ce urmează”.

„Cozonacul reprezintă mormântul lui Hristos”

În Joia Mare, femeile harnice încondeiază ouăle şi pregătesc aluaturile rituale: pască şi cozonaci, acestea reprezentând în tradiţia creştină trupul Domnului. Interesant este ritualul de preparare a acestor aluaturi: „Făina este cernută numai de o femeie curată, iar aluatul, frământat de o fată sau de o nevastă tânără. Modelarea fiecărui produs se face după anumite rigori de tip creştin şi precreştin. Pasca, totdeauna de formă rotundă, este împodobită pe margini cu o funie răsucită şi cu zimţişori crestaţi, iar, la centru, i se pune «crucea sacrificiului». Aceste elemente decorative sunt concretizări ale unor străvechi credinţe precreştine legate de cultul soarelui - forma rotundă, zimţişorii întruchipând razele, funia, ca expresie a succesiunii zi-noapte - dar şi creştine, crucea simbolizând sacrificiul lui Iisus pentru răscumpărarea păcatului originar al omului. Cozonacul se face în formă dreptunghiulară, amintind de mormântul Mântuitorului”, precizeză doamna Işfănoni. În ziua de Joi Mari nu se lipseşte de la slujba celor 12 Evanghelii.