de Simona Lazăr
În acest început de primăvară s-a stins la Chișinău marele poet patriot Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948). Străjer al Limbii Române și militant pentru unitatea românilor de pretutindeni, a ținut mereu vie flacăra românismului, în Basarabia cea cu o istorie mult încercată. Nu demult am avut privilegiul de a realiza un interviu cu poetul cu plete eminesciene, care s-a născut nu departe de Căinarii lui Mateevici, autorul memorabilului poem „Limba noastră”. Premonitorie această naștere, căci Nicolae Dabija a fost, în 1988, membru al Comisiei de Stat pentru problemele limbii, punând în discuție revenirea la alfabetul latin și legiferarea Limbii Române ca limbă de stat în Republica Moldova. Poate pentru că maica lui i-a șoptit la ureche, în pruncie, versurile știute: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri scufundată”. Unul dintre poemele lui Dabija, „Cât trăim pe acest pământ”, avea să devină, în anii 1988-1990, Imnul Mișcării de Eliberare Națională a basarabenilor, fiind cântat de cei aproape un milion de participanți la Marea Adunare Națională din 27 august 1989, veniți la Chișinău să ceară dreptul la Limba Română, Alfabet Latin și Demnitate.
„Eu mi-am ales părinții pe care i-am avut. Eu am ales satul în care să mă nasc”
- Domnule academician Nicolae Dabija, v-ați născut la sat. Și aș vrea ca dialogul nostru și călătoria noastră, azi, să înceapă din acel sat din Basarabia, în care românitatea nu și-a pierdut niciodată suflul...
- De multe ori mă gândesc că eu sunt un privilegiat al sorții, câteodată am impresia că eu mi-am ales părinții pe care i-am avut. Eu am ales satul în care să mă nasc. Grigore Vieru, când a fost pentru prima dată în satul meu, Codreni, din raionul Cimișlia, văzând acele dealuri înalte, împădurite, a spus că este un sat din Carpați - din Carpații de peste Prut. Codreni este un sat românesc. Dar eu mi-am ales și limba în care scriu - cea mai frumoasă dintre toate. Limba Română - o limbă extraordinară! Dar am de mult impresia că mi-am ales și timpul în care să trăiesc. Ia uitați-vă ce timp extraordinar a trăit generația noastră, care nu doar a fost martoră la istorie, dar și participantă la istorie. Mă gândesc că sub ochii noștri s-a prăbușit Uniunea Sovietică. Sub ochii noștri s-a prăbușit - iată ce termen de penitenciar! - lagărul mondial al socialismului. Sub ochii noștri a căzut comunismul. Noi am trăit la intersecția a două secole, a două milenii. Ne-am întâlnit acum și întâlnirea noastră vorbește de o minune, pentru că nu m-am gândit, înainte de 1989, că aș putea sta de vorbă cu cineva de la București căruia să-i spun durerile mele, să-i spun ce cred despre țară, despre neamul nostru, despre unitatea neamului nostru. Datorez foarte mult satului meu cunoașterea limbii române. Pentru că în orașe se vorbea limba rusă, în orașe limba română era interzisă. Dar iată că ea s-a păstrat la țară. Eu am fost nu prea demult la Uzlin, în Serbia. Și mama poetului Vasile Barbu, doamna Marica, vorbea o limbă foarte dulce românească. Îi zic: „Ce dulce vorbiți românește!”. Și ea mi-a spus: „Vorbesc bine pentru că n-am umblat la școală”. În Serbia, românii erau amenințați cu pierderea limbii române, prin sârbizare. Așa cum la noi limba română a fost foarte amenințată de rusificare. Vă dau un singur exemplu: În 1921, când s-a format Uniunea Sovietică, au fost atestate 200 de popoare și 200 de limbi pe teritoriul Uniunii Sovietice. La recensământul din 1989 au fost atestate doar 88. 112 limbi dispăruseră în hăul istoriei...
„În Basarabia, alfabetul latin era considerat... alfabet fascist”
- Ați fost părtaș la momentul în care limba română și-a recăpătat statutul și scrisul, tiparul cu grafia latină... V-am ascultat și altădată vorbind despre un moment superb în care revista „Literatura și Arta”, pe care o conduceți de multe decenii, a reușit să tipărească, pentru prima dată, într-o Basarabie, într-o Moldovă încă parte a Uniunii Sovietice, un întreg număr cu grafie latină...
- Noi păstrăm limba română, în Basarabia, datorită satelor noastre. Încă nu am adus un omagiu pe care îl merită pe deplin satele noastre. Noi, ca români, am supraviețuit datorită satelor noastre, unde s-a păstrat tradiția, s-au păstrat cântecele, limba. Cei „7 ani de acasă” pentru noi vin de acolo, de la țară. Sigur că „Literatura și Arta”, în 1989, a avut un tiraj incredibil. A avut tirajul de 260.000 de exemplare, pentru abonați, într-o țărișoară care avea 3 milioane de locuitori. Deci „Literatura și Arta” pătrunsese aproape în casa fiecărui basarabean. Ea și-a adus contribuția la schimbarea mentalităților. Legea despre grafia latină a fost votată la 31 august 1989. Dar revista „Literatura și Arta” a apărut în haine latinești, cu grafie latină, cu trei luni mai devreme, în 15 iunie 1989, când se împliniseră 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. A fost un mare curaj al nostru, al colectivului redacțional. Ca și în România, nu putea nimic să apară fără semnătura cenzorului. Și atunci, la tipografie, a apărut o variantă - nici nu mai știu bine cine a lansat-o, dar a fost o idee genială - s-au tipărit 260.000 de exemplare cu grafie latină și un singur exemplar cu grafie rusească. Acel exemplar a fost cel care a primit semnătura cenzurii. După aceea, sigur, a fost scandal, iar cenzorul care a semnat a fost învinuit. Dar a fost foarte simplu, el a spus: „Conform statutului, noi, cenzorii, suntem responsabili pe conținut și nicăieri nu este scris că grafia latină este interzisă”. Așa s-a întâmplat că săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova, „Literatura și Arta”, a apărut și în grafie latină și și-a oferit contribuția la aducerea „acasă” a acestui alfabet latin, care este alfabetul nostru. Eu am fost pedepsit pe când eram student pentru o frondă adolescentină, pentru că îmi luam la cursuri anumite conspecte cu grafie latină. Și la noi alfabetul latin era considerat... alfabet fascist! Și am fost dat afară din Universitate pentru că luam notițe cu grafie latină, pentru că transcriam din cărțile lui Eminescu. Să vă dau un exemplu: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…” Și, încă: „Auzi departe strigă slabii/ Și asupriții către noi,/ E glasul blândei Basarabii/ Ajunsă-n ziua de apoi...” Eminescu! Cartea lui o puteai deschide doar la „Somnoroase păsărele”, „Codrul”, „Împărat și proletar”... Dar atunci când deschideai publicistica lui, imediat erai calificat ca reacționar.
„M-am născut într-o bibliotecă”
- Totuși, unde ați învățat și când ați învățat a citi, prima dată, un text cu grafie latină și a-l scrie, la fel, cu grafie latină? În ciuda unui învățământ care se făcea în Basarabia cu chirilice...
- Am scris într-un eseu că eu m-am născut într-o bibliotecă. Când am deschis ochii, i-am deschis pe niște cărți. Mi-aduc și acum aminte că erau cărți pe masă, pe sub masă, cărți pe sub pat... cărți în casa mare... foarte multe cărți. Ce se întâmplase? Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, starețul Mănăstirii Zloți - înainte de a fi arestat, în 1947, și condamnat la ani grei de Siberie pentru că, citez, „A construit o mănăstire în scopuri antisovietice”, deci pentru acest lucru i s-au dat 25 de ani de închisoare, a adus uriașa bibliotecă a mănăstirii în casa bunicilor mei, unde am văzut lumina zilei. Bunica, Ana Dabija, m-a învățat să citesc, cu grafie latină, dintr-o biblie tipărită la București, povestită pentru copii. Și când m-am dus în clasa I nu știam alfabetul rusesc. Confundam literele. Spre exemplu, prima notă de 1 (unu), nici măcar de 2 (doi), am luat-o când în loc de „Mi-e dor Lenin” am citit „Mi-i dop de Lenin”. Pentru că „dop”, scris cu grafie rusească, se citește „dor”. Și învățătorul, un transnistrean, mi-a pus nota 1 (unu) și m-am dus acasă, la bunica, și i-am spus: „Bunică, alfabetul matale nu-i bun!”. Și ea mi-a răspuns: „Alfabetul vostru nu-i bun! Ăsta este alfabetul în care a scris Alecsandri, în care au scris bunicii noștri”. Deci, eu am învățat de mic amândouă alfabetele. S-a întâmplat, în clasa I, și ceva oarecum hazliu. Îmi spune învățătorul nostru - de-acum știam ambele alfabete, învățam bine - „Vine ziua armatei sovietice, 23 februarie, învață o poezie despre armata sovietică, s-o spui pe scenă”. L-am întrebat de unde s-o iau? „Păi vezi la taică-tu!” Tatăl meu, într-adevăr, era țăran cu bibliotecă. Avea cărți. Am căutat, dar nu am găsit nicio poezie cu armata sovietică. Și mi-am adus aminte de biblioteca de la bunica. În revista „Luminătorul”, din 1942, am găsit o poezie intitulată: „Armatei Române”. Un copil de 7 ani nu face distincție între armata sovietică și armata română. Am învățat poezia pe de rost și am spus-o pe scena casei de cultură. Și acum mi-aduc aminte acea poezie: „Armatei sovietice! Dragi feciori ai țării mele,/ Stați de pază la hotare/ Noi cu regele în frunte/ Facem România mare”. Sala a aplaudat furtunos. Și acum îmi aduc aminte. Ce succes a avut poezia mea! Dar, în drum spre casă, tata mă întreabă: „De unde ai învățat poezia?”. „De la bunica!” „Să n-o mai spui niciodată”. Mă întrebam: „Dar de ce să n-o spun? M-au aplaudat furtunos”. Ba, mai mult, cum mergeam la școală, treceam pe lângă magazinul satului. Și cum mă vedea câte un om mai în vârstă, mă oprea și-mi zicea: „Măi, țică, ia spune poezia ceia cu armata sovietică...” Și eu o luam de la capăt: „Dragi feciori ai țării mele...”. Și-mi dădeau și bomboane, și ruble, cum erau atunci. Abia mai târziu am aflat că cele două armate nu sunt una și aceeași, ba, mai mult, s-au confruntat pe câmpul de bătaie. Dar eu am crescut la acea bibliotecă. Când am venit la universitate, eu am venit cu niște cărți. Eu am adus, de exemplu, Nicolae Iorga și le-am dat colegilor mei să citească. Mihai Eminescu, cu opera politică. Am adus alte cărți care vorbeau despre identitatea noastră românească. Și-n anul III, am fost dați afară din universitate pentru naționalism vreo jumătate din grupă. De ce? Pentru că toți crescuserăm cu acele cărți, din care am descoperit adevărul despre noi, despre români, despre noi, care aparținem națiunii române și aparținem limbii românești.
„Am învăţat despre România din jocurile noastre de copii“
- Povesteați nu demult că, în Basarabia, până și jocurile pentru copii erau moștenirile românității, peste Prut...
- Conștiința mea de sine a venit din cartea românească pe care o deschideam și în care am descoperit că noi suntem români. Dar am învățat despre România din jocurile noastre de copii - chiar dacă uneori nu știam ce înseamnă acele cuvinte pe care le rosteam și le-am înțeles abia atunci când am reușit să privim peste Prut, peste graniță. Aveam jocuri de copii, de exemplu „Un te duci?” - „la Tecuci” - „Ce să faci?” - „Cozonaci” - „Cui să-i dai?” - „Lui Mihai”... Tecuci? Ce-i cu această localitate?... Sau „Azi e luni și mâine-i marți/ Pleacă popa la Galați”. Sau tatăl meu... când făceam un lucru nu prea bun îmi spunea „Măi, tu parcă ești meșterul de la Hârlău - strică bun și face rău”. Și, atunci când m-am dus la școală, când mă uit... aceste localități sunt dincolo de graniță! Abia mai târziu am aflat că noi suntem cei dincolo de graniță. Dar faptul că, în jocurile noastre de copii, era conținută geografia adevărată a României, m-a obsedat dintotdeauna. Sau... Când au venit sovieticii, în ’40, nouă, românilor basarabeni, ne-au furat Marea... Dunărea... și le-au dăruit Ucrainei. Și, când eram copii, ne jucam așa: „Melc, melc, codobelc, scoate coarne bourești/Și te du la baltă și bea apă cadă/ Și te du la Dunăre și bea apă tulbure”. Când ne uităm pe hartă, vedem că Dunărea e-n altă țară. În felul acesta, prin jocurile de copii, noi ne-am descoperit patria, ne-am descoperit țara, identitatea noastră națională; dar, cărțile au jucat un rol extraordinar în copilăria noastră.
„Avem nişte datorii faţă de fraţii noştri, românii din jurul graniţelor“
- Într-un alt trup de Basarabie, în Basarabia de Sud, aflată azi în Ucraina, limba română încă e o „limbă subversivă”... Vorbiți despre unitatea de limbă și de neam a românilor din granițele Republicii Moldova cu a celor din granițele României, dar ce facem cu ceilalți români?
- Trebuie să-i salvăm. Într-o perioadă când am putut, când au fost posibilități, într-o perioadă după ’90, când ucrainenii nu erau atât de porniți împotriva noastră, abonasem la „Literatura și Arta” toate bibliotecile și școlile din Basarabia de Sud. Abonasem aproape toate școlile din Bucovina și Basarabia de Nord la „Literatura și Arta”. După aceea au pus interdicție. După aceea am aflat că aceia de la Sud, de exemplu, sunt moldoveni și nu români. Cei de la Sud au în școli limba de predare „moldovenească”. În Consiliul Local Odessa, Secția de Învățământ, s-a accentuat exact această idee: „Noi, moldovenii nu avem nimic în comun cu românii! Limba noastră e alta. Limba română e o limbă străină...”. Aceste diversiuni sovietice nu îngăduie cartea românească să ajungă la sudul Basarabiei, ba, mai mult, în 1990, „Literatura și Arta” a încercat să facă o mare adunare națională în interiorul Cetății Albe. M-am dus cu multe ziare, cu multe cărți, care mi-au fost sechestrate chiar în interiorul cetății. Deci mi-au fost confiscate toate, iar profesorii și elevii care veniseră acolo n-au putut să se aleagă cu acele cărți pe care le adusesem pentru ei. Deci aceste diversiuni, din păcate, există în continuare în țara-soră Ucraina, cum îi ziceam noi. Acum de la un timp, de când ucrainenii sunt în conflict cu frații lor mai mari, cu Federația Rusă, și care au pățit exact ce-am pățit noi cu Transnistria, am înțeles că ar fi mai îngăduitori cu cartea românească, cea care pătrunde în Ucraina, și cu limba noastră română, care e vorbită în Cernăuți, la Ismail, la Chilia, care sunt vechi localități românești. Dar avem niște datorii față de frații noștri. Eu am vorbit nu o dată și aici, la Chișinău, să facem tot posibilul ca românii din Basarabia de Sud și din Basarabia de Nord să știe că la Chișinău și la București au niște apărători, niște oameni care n-au uitat de ei. Este o misiune a istoriei pe care noi trebuie să o îndeplinim. Trebuie să avem mereu un cuvânt de încurajare pentru românii din Basarabia de Sud, din Bucovina de Nord, din Transcarpatia, pentru toți românii din jurul granițelor.