de Sorin Dumitrescu şi Adrian Barna
Michele Placido este actorul italian care în anii ’80 ai secolului trecut a rupt multe inimi printre telespectatoarele din România, interpretând celebrul rol al comisarului Corrado Cattani din cele patru producții ale serialului „La Piovra” („Caracatița”), un serial având ca subiect lupta justiției italiene contra organizațiilor mafiote.
A debutat în piesa de teatru „Visul unei nopţi de vară”
El a studiat actoria la Centro Sperimentale di Cinematografia din Roma şi la Academia de Arte Dramatice. Şi-a făcut debutul în actorie în 1969 în piesa de teatru „Visul unei nopţi de vară”. Doi ani mai târziu şi-a început cariera în film, lucrând cu regizori precum Luigi Comencini, Mario Monicelli, Salvatore Samperi, Damiano Damiani, Francesco Rosi, Walerian Borowczyk, Marco Bellocchio şi Carlo Lizzani. Primul său mare succes a venit odată cu rolul soldatului Paolo Passeri în „Marcia trionfale” (1976), personaj care i-a adus şi un trofeu David di Donatello - premiile industriei de film din Italia. Doi ani mai târziu, Michele Placido a obţinut Ursul de Argint pentru Cel mai Bun Actor la Festivalul de Film de la Berlin, pentru rolul unui muncitor homosexual din pseudomelodrama „Ernesto”. În anii ’70 a apărut în mai multe filme de televiziune, însă anul 1983 reprezintă startul unei cariere strălucite în seriale tv, prin rolul care l-a făcut celebru - cel al comisarului Corrado Cattani din seria „Caracatiţa”.
Provine dintr-o familie cu opt copii
Dar Michele Placido nu a jucat numai în acele seriale de televiziune, care, e drept, i-au adus cea mai mare faimă în întreaga lume. El are acum aproape 73 de ani, îi va împlini la 19 mai, dar este la fel de activ, de această dată nu în rolul actorului, ci al regizorului și al producătorului. Și la această etate rămâne un personaj charismatic, un tip foarte jovial, deschis dialogului, un om de cultură absolut remarcabil. Provine dintr-o familie cu opt copii, dintre care trei au ajuns actori (în afara lui Michele mai sunt Gerardo Amato și Donato), din regiunea Puglia. Michele este urmaș al unui celebru revoluționar italian care a luptat sub Giuseppe Garibaldi, brigantul Carmine Crocco. A fost căsătorit de trei ori. Cu prima soţie, Ilaria, a stat doar un an. Între 1989 și 1994 a fost cu actrița Simonetta Stefanelli, cu care însă avea o legătură de multă vreme și care i-a dăruit trei copii: Violante, actriță și cântăreață, Michelangelo și Brenno, și el actor. În 2012 s-a recăsătorit cu Federica Vincenti, dar și aici a fost vorba despre o relație începută cu mult înaintea căsătoriei, pentru că unicul copil rezultat, Gabriele, a venit pe lume în anul 2006, divorţând în 2016. Până la ultima soţie a mai avut un copil cu Virginie, cu care nu s-a căsătorit, băiatul numindu-se Inigo.
Prima meserie a fost de... polițist
Înainte de a ajunge la Academia de Arte Dramatice, Michele Placido a lucrat în poliție, dar a decis să pună capăt acestei activități, după ce a trebuit să participe la celebra confruntare de stradă din anul 1968 cu studenții, pe străzile Romei, Battaglia di Valle Giulia. Cum avea să o recunoască mai târziu, acela a fost momentul care l-a făcut să își ia inima în dinți și să atace cariera de artist. De-a lungul carierei a jucat în foarte multe producții, filme și seriale, dar a și regizat și a produs la fel de multe, primind numeroase distincții internaționale pentru toate aceste activități din domeniul artistic.
A fost premiat în România, în 2011, la Festivalul de la Cluj
În 2011, Michele Placido a fost la Cluj, la Festivalul de Film TIFF și a fost premiat pentru întreaga sa activitate. A declarat atunci că doar poartă masca lui Corrado Cattani și nu se identifică niciun moment cu niciunul dintre personajele jucate, nici măcar cu acesta, deși a recunoscut că toată viața a făcut astfel de filme negre, pentru a oferi adevărata imagine a Italiei, nu cea cosmetizată: „Eu sunt actor, nu sunt nici Corrado Cattani, nici Vallanzasca. Este problema publicului cum percepe un rol şi actorul din spatele rolului, nu a mea. Port doar masca lui Cattani, dar practic sunt un artist - să zicem - care gândeşte liber şi care spune ceea ce gândeşte. Mafia este pretutindeni. Serialele de televiziune pot fi instrumentalizate. Involuntar, prin intermediul acestora putem influenţa totul, putem ucide politicieni şi chiar comisari de poliţie. Mafia şi chiar premierul Silvio Berlusconi nu au fost prea fericiţi de succesul «Caracatiţei». Berlusconi mi-a reproşat că Italia are o imagine negativă în film”.
I-a oferit Monicăi Bârlădeanu două roluri
Michele Placido are o bună colaborare cu România în acest domeniu, în special cu firma lui Bobby Păunescu și i-a oferit Monicăi Bârlădeanu două roluri, în filmele „Vallanzasca” și „Itaker”, în ultimul, dat în circulație în 2012, hotărând să joace și el alături de Monica, despre care are numai cuvinte frumoase: „Este una dintre cele mai fascinante femei pe care le-am văzut în viaţa mea. Datorită ei am cunoscut noul val al cinematografiei româneşti. Este o femeie excepțională”. Dar Monica Bârlădeanu nu este singura româncă pe care Michele Placido a plăcut-o foarte mult. Cu ani în urmă, el a cunoscut o frumoasă cântăreaţă din România, căreia i-a făcut numeroase complimente. Cântăreaţa Olga Bălan l-a întâlnit pe Michele Placido în Italia. Celebrul actor italian a remarcat-o pe cântăreaţa noastră, stabilită de ani buni în ţara sa. Michele Placido s-a fotografiat cu românca noastră şi i-a adresat mai multe complimente. Mare admirator al sexului frumos, Michele nu s-a despărţit de aceasta până ce nu a obţinut numărul ei de telefon. Cu toate acestea, cei doi nu s-au mai întâlnit de atunci.
S-a destăinuit pentru cotidianul italian „La Reppublica“
Nu cu foarte mulți ani în urmă, interpretul celebrului rol al comisarului Corrado Cattani a acordat un amplu interviu pentru unul dintre cele mai importante cotidiane din Italia, „La Reppublica”. În acest interviu, Michele Placido a reușit să facă o trecere sumară, dar bine punctată, la obiect, asupra vieții și carierei sale și a celor mai importante borne care i-au marcat existența.
„Ca să scap de obsesia revoltei studenţeşti, am regizat pelicula «68»”
- În 1968 ați ales meseria de polițist. Cum s-a ajuns la această trecere, de la uniformă la lumea teatrului și a filmului?
- Așa este, anul 1968 a fost anul care mi-a marcat decisiv destinul, ducându-mă la ceea ce, aveam să îmi dau seama, era adevărata mea chemare. După cum știți, în 1968, Italia a fost zguduită de o masivă mișcare de proteste declanșată de studenți. Eram polițist, aveam doar 21 de ani și stăteam în cazarma Castro Pretorio. Curios este că am decis să merg pe acest drum fără a putea spune că mă atrăgea în mod deosebit. Pur și simplu cred că era un moment în care știam că trebuie să fac ceva special, dar nu avusesem curajul să mă duc direct spre Academia de Arte și mi s-a părut că ar fi la fel de interesant să încerc experiența de polițist. Și probabil că dacă nu ar fi existat acele momente dramatice din acel an 1968, când am fost obligați să ieșim pe stradă să înăbușim cu duritate revolta studențească, mai ales a celor de la Facultatea de Arhitectură, care erau cei mai înverșunați, nu este deloc exclus ca astăzi să fi fost un polițist cu fireturi, cu un grad superior, care să îmbătrânească în această meserie.
- Și ce v-a făcut ca brusc să renunțați la haina cu fireturi, hotărât să vă încercați șansa la Academia de Arte Dramatice?
- M-a scârbit peste măsură faptul că eram îndemnat de superiori să nu mă uit la fețele tinere ale celor care protestau și să îi potolim prin orice mijloace. Când am văzut că orice mijloace însemna că puteai să-i desfigurezi cu bătaia și erai chiar lăudat pentru fapta de glorie, când i-am văzut și pe acei tineri de-a dreptul exaltați, mânați și ei de instincte care nu mai aveau nimic uman, am spus stop. Și nu mă întrebați cum, pur și simplu am căpătat curajul să mă duc să dau examen la Academia de Arte Dramatice, unde eram convins că ajungeau doar copiii de oameni înstăriți, de artiști, de persoane influente. Pot spune că a fost dintr-o dată curajul unui copil venit din Sud, care să se pună cu familiile burgheze din Roma, Genova, Milano, cu posibilități mult mai mari decât ale tatălui meu, un biet inspector de teren.
- Ați mers convins că veți reuși sau erați pur și simplu mânat de dorința disperată de a scăpa de uniforma de polițist?
- Voiam într-adevăr să nu mai am de-a face cu viața de polițist, din momentul în care am văzut ce compromisuri trebuia să fac și, pe de altă parte, simțeam în interiorul meu că acela e locul meu, acolo, în fața camerelor, pe platoul de filmare. Însă acel an, 1968, mi-a rămas în minte și de aceea am decis că nu voi putea scăpa de această obsesie decât regizând acum, după atâția ani, un film. Însă „68” nu este un film doar despre revolta studențească. Nu, trebuie luat contextul unui an cu foarte multe evenimente teribile: Revoluția de la Praga cu figura lui Jan Palach, moartea lui Bob Kennedy, moartea lui Martin Luther King, asasinarea a sute de elevi în timpul JO Olimpice din Mexic. Vedeți, deci, un an cu totul ieșit din comun și toate aceste evenimente marchează și gândirile celor trei personaje-cheie ale lungmetrajului: un polițist, un student și un muncitor.
„La 9 ani voiam să mă fac preot”
- Însă până să îmbrăcați uniforma de polițist și apoi să faceți Academia de Arte Dramatice spre altceva v-ați orientat în copilărie. Voiați să vă faceți preot...
- Da, am fost mulți copii în familia mea, cinci băieți și trei fete. Toți au vrut să studieze, au mers la școală la Bari, eu am fost excepția de la regulă. La 9 ani voiam să mă fac preot, după un unchi misionar, și am mers într-un colegiu religios, unde am rămas patru ani. Problema mea majoră, toată viața, a fost că sunt un rebel prin definiție, nu mi-a plăcut niciodată disciplina. Îmi amintesc de acei ani mai mult pentru faptul că nu aveam amici printre cei buni din clasă, ci îmi plăcea să stau în ultima bancă, mereu cu cei cu probleme. Până la urmă, mulți dintre ei au fost excluși și la fel s-a întâmplat și cu mine. Și pe urmă a mai fost ceva care mi-a displăcut profund. Pedepsele hotărâte de preoții catolici erau de-a dreptul opresive. Însă pe mine consider că m-au exclus la 13 ani pe bună dreptate. Pulsau în mine mugurii vieții sexuale și la o spovedanie am spus că mă gândesc doar la femei. Nici nu au stat pe gânduri. Masturbarea, de care pomenisem eu, era un păcat imens. Nu aveam cum vreodată să mai depun jurământul de castitate al preoților catolici. A doua zi mi s-a comunicat că nu mai aveam ce căuta în școală. Și, totuși, acei patru ani mi-au folosit, cel puțin din punctul de vedere al culturii acumulate.
- Și pasiunea pentru arta dramatică s-a format tot în perioada colegiului catolic?
- Da, era un preot care se ocupa cu activitatea noastră culturală. Mă rog, recitam poezii, se făceau lucruri ușoare, până mi-a venit ideea de a regiza un scheci despre femeia celui care vine beat acasă. Și îl bătea măr pe bărbatul bețivan, lucru care a stârnit indignarea preoților care au văzut spectacolul. Însă mie atât mi-a trebuit, colegilor le-a plăcut, iar morbul de a mă face actor și regizor s-a instalat bine de tot în mine. Însă cu școala nu mă puteam împăca și pace, și bietul tata devenise disperat, pentru că de trei ori am fost exclus din școlile unde m-a dus și frații mei mai mici mi-o luaseră înainte, ca ani de studiu, dar mie nu îmi păsa. Aflasem care erau condițiile să te poți înscrie la Academia de Arte Dramatice și doar asta aveam în cap. Trebuia să am 21 de ani și să fi făcut stagiul militar. De aceea m-am dus în poliție, să am documentele pentru teatru. Și am avut șansa că am dat peste un șef căruia îi plăceau teatrul și filmul și m-a ajutat, punându-mi la dispoziție biblioteca, pentru a studia cât mai mult. Era mândru de ideea ca un polițist din cazarma lui să poată reuși în arta dramatică. Și am avut noroc și cu o fată burgheză, de care m-am îndrăgostit și a cărei mamă m-a ajutat să mă pregătesc pentru actorie.
„Am fost primul actor tv care a devenit o stea europeană”
- Cum a fost debutul în actorie, până la rolul comisarului Cattani?
- Debutul în teatru a fost în anii ’70 cu Orlando furios, în regia lui Luca Ronconi. Filmul a venit patru ani mai târziu, cu Monicelli, Comencini, Bellocchio, Rosi, Taviani. A fost un amestec de noroc și de alegeri. Am avut oferte de filme strălucitoare, comerciale, dar pentru tipul de educație religioasă și politică, am preferat să lucrez chiar cu autori dificili, care m-au ajutat să cresc. Nu mi-am închipuit că, în ’83, triumful serialului „La Piovra” și popularitatea comisarului său, Cattani, mă vor transforma într-o vedetă adulată de femei, apreciată în multe țări. Eu am fost primul actor tv care a devenit o stea europeană.
„Îmi place rolul tatălui - dovadă cei cinci copii pe care îi am”
- Femeile au reprezentat mereu un capitol aparte în viața ta. Te consideri un bărbat care place prea multe femei deodată?
- Poate, dar nu mă mândresc, așa cum nu am înțeles interesul femeilor la vremea respectivă, pentru că am trăit întotdeauna un sentiment de inferioritate față de frații mei, frumoși, înalți, cu ochi albaștri ca tata. Pot să spun că am avut o frenezie a infidelității, dar cu mare onestitate spun că sunt trei femei care au contat cu adevărat: prima soție, Ilaria, a doua, Simonetta, și Federica. Când am avut o prietenă, în felul în care eram loial, am făcut niște escapade, dar nu am avut niciodată o amantă de durată. Și îmi place rolul tatălui - dovadă cei cinci copii pe care îi am. Pe fidelitate nu sunt un bun exemplu, dar trădările au avut loc atunci când relația a fost epuizată, cu Federica am fost timp de șapte ani și nu m-am gândit niciodată să o trădez. Și eu țin un mare respect pentru Stefanelli. Mi-a dat trei copii, Violante, Brenno și Pierangelo, unul mai frumos decât celălalt. Poate că eram un om normal, aproape normal.
- Ați împlinit complet visul din copilărie când ați decis să începeți și cariera de regizor, după cea de actor?
- Poate nu o să vă vină să credeți, dar am vrut mult să scap de personajul lui Cattani, deși recunosc faptul că am câștigat privilegii pe care niciodată nu le-am visat cu acest rol, dar nu pot trăi celebritatea, nu a fost scopul meu, obiectivul meu a fost acela de a deveni un om care să entuziasmeze publicul. Schimbarea radicală s-a produs cu debutul regizoral cu „Pummarò”, un mic film despre imigranți, care este apreciat acum. Astăzi, la vârsta mea, nu mai sunt un sclav al loviturilor erotice, ci doar un om care se întreabă mereu dacă a făcut bine cu munca sa și a lăsat ceva bun în urma sa.