Main menu

header

cotnari wide

707 26 1de Simona Lazăr

Având cota 2050 în colecția de Manuscrise a Arhivelor Naționale ale României, documentul pe care vi-l vom prezenta în continuare aproape integral conține mărturiile a doi „vinereni” (locuitori ai satului Vinerea, astăzi în județul Alba) care, într-un context sau altul, au fost părtași la momentul exemplar al neamului românesc: MAREA UNIRE.

Documente puțin cunoscute din colecțiile Arhivelor Naționale ale Statului

În luna septembrie a anului 1975, profesorul Avram P. Todor consemna amintirile celor doi în casa preotului Gornicu din Vinerea. Câteva luni mai târziu, dactilografiate, cele două mărturii erau expediate unui general al Armatei Române, cu următoarele cuvinte însoțitoare:

„Mult Stimate și Iubite Domnule General,

Am plăcerea să vă trimit două note luate de la doi țărani din Vinerea (unul de 87 de ani, celălalt de 88 de ani), conținând amintirile lor din primul război mondial (unul a făcut parte din grupul „Dezertorilor” lui Simedru) și în legătură cu participarea vinerenilor la Adunarea de la Alba Iulia. Cred că merită să rămână ca mărturie a felului cum au văzut țăranii ardeleni războiul din 1914-1918 și Adunarea de la Alba Iulia.

Cu aceleași sentimente de stimă și deosebită prietenie, Avram P. Todor”

Nu vom face acum uz de o cercetare științifică, pentru a analiza documentele pe care le redăm în continuare. Considerăm că simpla etalare a lor (respectând grafia și punctuația originalului, dar cu mențiunea că intertitlurile ne aparțin) este suficientă pentru a crea emoție și a fixa satul Vinerea pe harta Marii Uniri. Vom spune doar că cel dintâi dintre documente urmează povestea lui Petre Danciu, din Regimentul 64 Infanterie Orăștie, pe frontul Primului Război Mondial. Împreună cu alți ofițeri și subofițeri, acesta dezertează și, după un periplu la Kiev, Iași și București, îl regăsim în delegația care avea să aducă, în siguranță, Actul Unirii, de la Alba Iulia - de la semnatarii lui - la București - în mâinile Regelui Ferdinand Întregitorul. Cel de-al doilea document relatează istoria lui Simeon Romoșan, delegat al satului său, împreună cu preotul Albu, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Până la acel moment, însă, vinereanul povestește și alte etape premergătoare din viața sa: emigrant în America, revenit în țară pentru satisfacerea stagiului militar, participarea la război și apoi reîntoarcerea în Ardeal, pentru momentul covârșitor al Unirii.

Prima mărturie: Petre Danciu „Stăpânirea ungurească era barbară”

707 26 2Danciu Petre, 87 ani, Vinerea - Regtul 64 Inft Orăștie (n.r. - Regimentul 64 Infanterie Orăștie) „De când mă știu am avut dragoste pentru români (n.r. - prin asta trebuie să se înțeleagă locuitorii din Regatul României). Mi-aduc aminte că la școala din Vinerea, în clasa a II-a, am avut o carte, în care era și poezia Mănăstirea Argeșului. Atunci am aflat mai multe despre Țara Românească și despre românii de dincolo de munți. În școală nu era voie să vorbim despre România, dar așa tot am aflat că și românii de acolo sunt una cu noi cei din Ardeal.

Stăpânirea ungurească era barbară. Ne silea să vorbim ungurește. Nu am să uit ce mi s-a întâmplat în tinerețe în gara Simeria (care pe atunci se numea Piski). Veneam cu trenul de la Petroșani și când am ajuns în gara Simeria, ploua foarte tare. Eram câțiva ortaci, toți români. Am intrat în sala de așteptare să ne ferim de ploaie. Atunci a venit la noi un ungur și auzindu-ne că vorbim românește, ne-a dat afară, în ploaie. Pățania asta m-a făcut să nu am nicio tragere de inimă pentru stăpânirea ungurească. Când mi-o venit vremea, m-au asentat (recrutat). Cătănia de stand (activă) am făcut-o în anii 1909-1912 la regimentul de Infanterie nr. 64 Orăștie și anume la Batalionul cu garnizoana la Abrud. Aici am avut comandant de companie pe locot. Cernăuțeanu Titus, care cu gradul de Locotenent colonel a fost comandantul Gărzii Naționale din Orăștie imediat după Unirea din 1918. Tot acolo l-am cunoscut și sublocot. Barbu Vasile «român verde, vrednic om». Lăsat la vatră, am venit acasă la Vinerea și mi-am văzut de munca câmpului.”

„Am mai căpătat un dușman: România”

„În vara anului 1914 umbla vorba că va fi război. Într-o zi, când eram la cosit cu fratele meu mai mare în poiană, a venit după noi un copil și ne-a chemat acasă că «s-o făcut bătaie». Am lăsat coasa și am venit acasă să mă pregătesc la regiment. După ce am «ruculuit» (ne-am prezentat) am mai stat în Orăștie două săptămâni, că mobilizarea mergea prea greu și nu aveam nici trenuri să ne ducă pe câmpul de luptă. (...) În 1916 a început războiul cu România. Atunci a venit la noi în tranșee colonelul sas și ne-a spus: «Am mai căpătat un dușman: România». Și ne-a întrebat dacă am lupta și împotriva României. Noi ne-am prefăcut că am lupta și împotriva României. Colonelul a clătinat capul a neîncredere și ne-a spus că acolo luptă alții, nu trebuie să mergem și noi. Noi am simulat că am lupta cu gândul că ne aduce mai aproape de casă și am putea trece mai ușor Carpații în România. (...) Într-o seară țiganii au cântat «ciardașuri» ungurești. Ofițerul Arieșanu le-a cerut să cânte și cântece românești. Țiganii l-au ascultat. Atunci am constatat că și Arieșanu este român verde și pot să am încredere în el.”

Consfătuirile de dezertare

„Într-o zi Arieșanu m-a întrebat cât e până la ruși. În caz că am trece la ei, cât ne-ar trebui să ajungem până la ei. Consfătuirile de dezertare au ținut mai multă vreme. Printre alții, la ele luau parte și ofițerii Arieșanu, Branga, Ștefănescu și Crișan, împreună cu mai mulți plutonieri și gradați români. Eu am fost trimis la Arad la deputatul Ștefan Cicio-Pop (n.r. - deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918), să-i spun că aveam de gând să-i cer părerea, ce crede că s-ar întâmpla cu neamul românesc din Ardeal, dacă mișcarea ar deveni mai mare. Cicio-Pop nu putea să-mi vorbească deschis, dar am înțeles că e alături de noi. O mișcare de proporții mari însă ar avea urmări foarte grele pentru românii ardeleni. La întoarcere le-am comunicat camarazilor părerea lui Cicio-Pop și impresia mea că și el e bun român. Într-o zi, când un grup de soldați descărcam făina venită pentru aprovizionare, soldații au spart un sac și au prădat făina. Eram amenințat că mi se va face raport ca să fiu pedepsit. Dar tocmai când descărcam făina am fost anunțat că «la noapte trecem». (...) Așa stând lucrurile, m-am sfătuit și cu ceilalți, dar mai ales cu vinerenii Damian Furdui, Gheorghe Romașan și Petru Simedru și ne-am hotărât să trecem numaidecât la ruși. Dintre vinereni, numai Traian Herlea, care avea joagăr (gater) în Vinerea, s-a codit să treacă, de teamă să nu-și piardă joagărul. La anchetă a declarat că nu știe nimic, fiindcă ceilalți vorbeau între ei englezește și în afară de asta, ei sunt «bezevenchi» din Vinerea și el nu s-a amestecat cu astfel de elemente deocheate.”

„Dezertorii lui Simedru”

„S-a hotărât să plecăm în formă de patrulă între linii. Ne-am acoperit cu toții gradele să părem soldați simpli și așa să nu fim descoperiți. Între linii am întâlnit o patrulă adevărată, comandată de un caporal - l-am luat și pe el cu noi. În zori am ajuns la ruși unde un soldat rus, român din Basarabia, ne-a strigat «dați pe aici!». Rușii știau că va trece la ei un grup, căci mai înainte cu două zile trecuse la ei un soldat, care le spusese că în curând vor sosi mai mulți. La ruși am pus armele în piramidă. La îndemnul lui Arieșan(u), ne-am pus cocardă românească la chipiu și am spus un «Tatăl nostru» românesc.

La comanda regimentului rusesc s-a încheiat un proces-verbal, apoi am fost trimiși înapoi până la corpul de armată. Pretutindeni am fost bine tratați. (...) La Kiev a venit o delegație militară românească, sub comanda unui colonel. Am primit-o cu drapele românești. (...) După aceea rușii ne-au îmbrăcat în uniforme românești, transformate din cele rusești. Am fost trimiși apoi la Iași, unde am fost primiți cu mare entuziasm. Ne-au repartizat la trupele combatante pe front.”

În delegația care aducea actul Unirii de la Alba Iulia

„Când s-a încheiat pacea de la Buftea, austro-ungarii cereau extrădarea noastră. Dar francezii s-au opus și au îndemnat pe români să primească orice alte condiții, dar în niciun caz să nu accepte extrădarea noastră. Așa s-a și reușit. (...) Noi am fost chemați iarăși la Iași, unde am fost îmbrăcați militari. Călătoria până la București a fost foarte grea și a ținut câteva zile, căci nemții, în retragerea lor, au distrus poduri și în multe locuri și calea ferată. În București m-am întâlnit cu Nicolae Filimon, care colaborase cu Tăslăuanu și cu Eugen Goga la propagandă. Ni s-a încredințat paza delegației care aducea actul Unirii de la Alba Iulia. După serbările de la București, am fost trimiși la Sibiu, unde, de asemenea, am participat la serbări și aici am adus cu noi și cartea și drapelul național pe care ni-l dăduse Mateevici, la trecerea prin Chișinău. După demobilizare, am venit acasă la Vinerea și am început viața nouă în ROMÂNIA MARE.”

A doua mărturie: Simeon Romoșan Din Ardeal în America și înapoi... ca să meargă la război

707 26 3Simion Romoșan, 88 de ani, Vinerea. Batalion 12 Pioneri Alba Iulia.

Amintiri din Primul Război Mondial și despre Adunarea de la 1 Decembrie 1918, în care s-a votat UNIREA. Povestite în primele zile ale lunii septembrie 1975, în casa și în prezența preotului paroh Gornicu din Vinerea.

„Am terminat 6 clase primare aici în Vinerea cu învățătorul Porfirie Nicoară. După aceea am fost ucenic la tâmplăria Revicki din Orăștie, apoi calfă la Arad vreo opt luni. În anul 1907, împreună cu alții de seama mea, am emigrat în America. Am lucrat la o fabrică de automobile la Cleveland, după aceea în Detroit, până în 1910, când m-am întors acasă. Conștiința de român am avut-o de mic, dar s-a limpezit și s-a întărit mai ales la militărie. Ca ucenic, ne înțelegeam destul de bine cu cei de diferite naționalități. La Batalionul 12 Pionieri din Alba Iulia, unde am făcut armata, am simțit deosebirea de a fi român. Nu m-a jignit nimeni în chip special, dar oricum mă simțeam străin. Noroc că am avut locotenent pe un român Traian Smeu, care fusese și în comisia de recrutare, la Orăștie. În 1913 m-am eliberat. În februarie 1914 m-am căsătorit. După câteva luni, în vară, la 1 august, a izbucnit războiul. Am fost mobilizat tot la Batalionul 12 Pionieri la Alba Iulia, de unde am plecat pe front. Norocul meu a fost același locotenent Smeu, care mi-a fost comandant și pe front.”

O rană cât 1.000 de coroane

„Am avut lupte forte grele cu rușii. Odată, atacați, a trebuit să fugim și în retragere să aruncăm în aer trei poduri. Locotenentul striga cât putea să formeze echipa de intervenție, dar soldații erau frânți de oboseală și adormeau ca sacii. Comandantul știa multă teorie, dar partea practică tot eu o aveam. Mi-am ales soldații pricepuți la explozii și ne-am apucat de treabă. Dar sfredelul cu care lucram s-a rupt și a trebuit să găsesc altă metodă, neprevăzută în regulamentul de luptă, și am reușit să arunc podul în aer. La explozie, mii de rațe sălbatice s-au ridicat speriate în aer, iar pe apă curgeau o mulțime de pești uciși de explozie. Retragerea a ținut până la Schemnitz, în Ungaria de atunci. După ce am trecut de Halici, am fost rănit la umăr. Doctorul care a fost chemat să mă panseze, a spus că așa o rană valorează 1.000 de coroane, pe care le-ar plăti bucuros dacă ar primi-o. Căpitanul Smeu (probabil comandantul fusese înaintat în grad, între timp - n.r.) ar fi vrut să mă rețină la unitate, că eram omul lui de nădejde, dar doctorul m-a trimis la spital. (...)”

„Austriecii acasă, cei din Ungaria să facă ce-or ști!”

„Când a intrat România în Ardeal, Batalionul 12 Pionieri din Alba Iulia a fost trimis în Ungaria. După respingerea armatei române, Batalionul a fost adus iar la Alba Iulia. După un concediu de o lună am fost iar ales să fiu trimis pe front. Când treceam prin curte, unde trei ofițeri stăteau de vorbă, a ieșit din cancelarie căpitanul Smeu. M-a îmbrățișat și numai decât m-a scos din marșcompanie. Mi-a dat sarcina să aleg soldații potriviți pentru școala de gradați, și la școala aceasta am stat două luni. (...) La Batalion, căpitanul Smeu mi-a spus că «Ni-i întoarsă căruța către poartă». Am fost trimis la școala de «Sturmbatalion» (batalion de asalt) la Hornstein (ungurește Szarvakö), la granița dintre Austria și Ungaria. (...) Către sfârșitul ultimei serii, un ofițer român, fiu de popă din Brașov, m-a întrebat dacă am citit discursul lui Vaida în Parlamentul din Budapesta. Atunci am aflat că se apropie sfârșitul. (...) Lichidarea ultimei serii s-a făcut fără pompa obișnuită. Un căpitan a apărut în careu și ne-a spus atât: «Austriecii acasă, cei din Ungaria să facă ce-or ști!». Împreună cu ofițerul din Brașov am plecat acasă cu trenul, prin Budapesta. Toate gările erau păzite de gardiști plătiți cu câte 10 coroane pe zi. Eu m-am coborât din tren la Șibot.”

Garda din Vinerea

„Când am sosit acasă, nemții se retrăgeau. În Vinerea părintele Albu ne-a sfătuit să facem și noi o gardă, așa cum se făceau gărzi și în alte sate românești. Garda din Vinerea a fost înființată și a activat cu 60 de soldați, întorși de pe front. Din gardă mai făceau parte și următorii plutonieri și gradați: Plutonierul Simon Romoșan, Gheorghe Tomuș, Simeon Lupuș, Petru Simedru, Iosif Herlea al lui Toma (Offizierstellvertroter = Ajutor de sublocotenent), Octavian Bucur cantorul, Iosif Groza și alții. Cu părintele Albu am adus de la garda din Orăștie 60 de puști cu muniție. Oamenii înrolați în gardă s-au dovedit disciplinați, nu au făcut excese, au ținut ordinea în comună, așa că nu s-au întâmplat bătăi și nici jafuri sau hoții. (...)”

„Aşa am început viaţa în ROMÂNIA MARE”

707 26 4„Despre Adunarea de la Alba Iulia aflasem mai dinainte din cele câteva gazete românești și din gură în gură. Se spunea că acolo se va hotărî unirea cu România. Delegații din Vinerea au fost preotul Albu și eu. Romoșan Simeon. Am pregătit drapel național din pânza adusă de cumnatul meu Iulian Herlea, ciucurii i-a făcut nevasta mea. Dr. Mihu nu a venit la Alba Iulia, dar ne-a dat căruța să ne transporte pe preotul Albu și pe mine cu drapelele. Unii vinereni au plecat pe jos, alții cu trenul. Noi am plecat cu o zi înainte, pe la amiază, am sosit la Vinț pe la ora 6:00 după-amiază, am dormit acolo și la 6:00 dimineața am pornit mai departe. La Alba Iulia am ajuns la ora 8:00. Acolo era foarte multă lume, organizarea a fost foarte bună, ordinea o țineau moții în portul lor de acasă. În cetate m-am întâlnit cu colonelul Smeu, era comandantul garnizoanei. Ne-am îmbrățișat bucuroși de revedere și de marele act al UNIRII, care urma să se voteze. Îmi pare rău numai că din cauza mulțimii însuflețite, nu am putut asculta niciun discurs. Așa am început viața în ROMÂNIA MARE.”

Anul acesta, la Centenarul Marii Uniri, din delegația vinerenilor la Alba Iulia va face parte și pictorul naiv Nicu Muntean, Tezaur Uman Viu (titlu acordat de UNESCO)