Main menu

header

cotnari wide

699 24 1de Andrei Dicu

A fost Regele circului românesc. Un artist desăvârșit. Carismatic. Un poet al umorului. O enciclopedie ambulantă. S-a stins discret, cu demnitate, undeva, într-un bloc din apropierea Aleii Circului - nici nu se putea altfel! - din București. Am avut privilegiul să fiu ultimul ziarist cu care a stat de vorbă Simion Avram... Cine e Simion Avram? Cine a fost Simion Avram, din păcate... Simion Avram a fost SIMINICĂ. Simplu, SIMINICĂ. Cum l-a știut toată lumea. Generații întregi de copii cu râsul nevinovat adus de el în sufletele lor. SIMINICĂ. Regele circului românesc. Și-a lăsat oftând coroana pe marginea arenei și a zburat la cer pe un trapez ținut de îngeri, într-o seară de septembrie, joi, 27...

TAIFASURI vă prezintă un interviu cu SIMINICĂ, ultimul interviu acordat de SIMINCĂ presei din România. Era august 2017 și vara îi cocea suferința pe un pat în care singura sa alinare erau amintirile... Acum doar ele ne-au mai rămas de la SIMINICĂ. Și un zâmbet în colțul gurii, scurtat de lacrima din colțul ochiului. Dumnezeu să-l odihnească și să se bucure de arta sa de a face pe oricine mai bun prin râs.

„Mama m-a crescut efectiv în cuşca leului!”

699 24 2- Ce mai faceţi, maestre Siminică?

- Mă rog la Dumnezeu să-mi ia durerile şi suferinţele. Şi mă mai rog pentru soţia mea s-o ţină Dumnezeu sănătoasă, să aibă putere să mă care prin casă, pentru că singur nu mai pot merge.

- Am citit că v-aţi născut în cuşca leilor...

- Cam aşa este. Mama avea deja doi copii şi urma al treilea, adică eu. Când căuta o gazdă, oamenii o întrebau dacă are copii şi n-o mai primeau. Patronului circului, Bercuini, i s-a făcut milă de ea şi, când a murit un leu, a îmbrăcat cuşca în carton şi i-a dat-o ei. Acolo m-a crescut, în cuşca leului! Circul era pe lângă Arcul de Triumf, pe vremea aceea acolo era marginea Bucureştiului. Vreo trei ani am stat în acea zonă, pentru că ulterior se născuse şi sora mea. Până la 4 ani eu nu am mers în picioare şi nici nu am vorbit. Într-o zi, m-am sculat dintr-o dată în picioare, am luat-o la fugă şi am dat cu capul într-un gard. Apoi m-am ridicat şi am început să vorbesc! Mama spunea că e o minune de la Dumnezeu. De atunci a început să mă înveţe un fel de contorsionism, yoga, pentru că noi suntem, din stră-străbunici, o familie de circari. Nu-mi mai amintesc aşa de bine ce făcea cu mine, dar la 7 ani mi-a creat un număr de contorsionism bărbătesc, cu care, copil fiind, am avut un uriaş succes şi pe unde mergeam eu strângeam cea mai mare chetă. După fiecare număr artiştii se duceau cu o farfurie în faţa publicului. Îmi aduc aminte că aveam o cămaşă albă, bufantă, din satin, băgată în pantaloni. Nu mai încăpeau banii în farfuria aceea, aşa că lumea îmi băga banii în sân. Şi se umplea cămaşa cu bani! Pe vremea aceea a început şi sora mea să crească, iar mama i-a creat şi ei un număr de contorsionism, cu figuri foarte grele. La vârsta de 7 ani puteam amândoi să stăm în mâini. Apoi am început să lucrez şi cu sora mea. Eram un fel de copii-minune, așa ne prezentau la spectacole. Am început să învăţ şi călărie, am făcut de toate...

„Vezi că vin ăştia şi te leagă!”

699 24 3- Ştim că în artă funcţiona cenzura. Cum au stat lucrurile, din acest punct de vedere, în lumea circului?

- Şi eu am fost cenzurat! Mai ales la Circul de Stat, mi se spunea „Siminică, ai grijă ce vorbeşti!”. Eu făceam şi comedie vorbită. Făcusem un număr în care băieţii intrau cu o ladă mare în care aveam recuzita de lucru. Noi ne dădeam bine pe lângă prezentator, care juca rolul directorului de circ, şi îl rugam să ne angajeze. Aveam o scândură pe un umăr și trebuia să mă urc pe lada înaltă cam de 1,30 metri, în care erau recuzite şi pe care le scoteam ca să-i demonstrăm „directorului” că trebuie să ne angajeze. Şi mă urcam pe ladă, cântând: „Foaie verde de-o lipană, de-o lipană, de-o lipană/ M-a făcut muica olteană, oltean mândru şi voinic”. Şi când spuneam „oltean mândru şi voinic”, făceam o cascadă. Mă aruncam de pe lada aia şi mă prăbuşeam. Ei bine, nu aveam voie să spun chestia aceea cu oltenii, pentru că mi se reproşa că bat apropouri la Ceauşescu. În acea vreme, oamenii stăteau în sală cu pături la picioare din pricina frigului. Eu aveam un număr în care mă udam cu apă. La un moment dat, îmi cădea găleata în cap şi, când terminam numărul, în manej se afla partenerul meu, căruia îi spuneam: „Nu-i aşa că n-avem voie să spunem că e frig? N-avem voie!?”. Regizorul mă certa, zicându-mi că n-am voie să zic aşa ceva! Mai făceam încă o parodie, acţiunea desfăşurându-se la restaurant. Eu eram chelnerul. Veneam şi trânteam un ciolan pe masă, încercând să-l tai cu bomfaierul şi spuneam: „Papa bun, papa bun!”. Şi atunci parodiam, pentru că... nu era „papa” în magazine. Dădeam din gură şi nu-mi era frică. Îmi spuneau colegii când ieşeam afară: „Siminică, vezi că vin ăştia şi te leagă!”.

„Sora mea s-a prăbuşit cu capul într-o piatră şi a murit...”

- Sora dumneavoastră, Elena, s-a prăpădit în urma unui tragic accident, în timpul unui spectacol la Râmnicu-Vâlcea...

- Adevărul este că eu nu am făcut niciodată acel număr. Era foarte periculos din pricina aparaturii. Ghetele aveau nişte butoane şi mai era un ax care se învârtea, iar Elena trebuia să-i dea drumul şi să execute un looping. Sora mea lucra pe o semilună, pe trapez, urma o placă şi trebuia să facă pe aceasta contorsionism. Trebuia să pună mâinile pe axul care se înţepenea, ca să facă gigantice la înălţime. Ea a uitat să mai apese butoanele acelea şi şi-a dat drumul în gol. Când a ajuns în poziţia orizontală şi-a rupt mâna, picioarele şi a rămas agăţată. Apoi, exact când s-a dus spre orchestră, s-au rupt butonii. Ea a căzut cu capul într-o piatră şi a murit pe loc! Eu îi spusesem că nu vreau să facă acest număr, dar mama a insistat, i-a făcut două aparate pe care i le-am tăiat cu bomfaierul.

- Şi cum s-a ajuns aici?

- În 1956 eram cu sora mea în Bulgaria. Ea se măritase cu Sandi Bernea, care avea circul „Bernea”, cel mai mare şi mai elegant din ţară. Sandi era mai şmecheros, s-a dat pe lângă ea şi a luat-o de „nevastă”, dar n-au fost căsătoriţi legitim. I-a făcut aparatul, a lucrat cu el câteva luni, dar s-a întâmplat nenorocirea, eu eram pe lângă Constanţa cu o trupă de circ. Citeam şi m-a prins somnul. Am auzit-o pe mama ţipând, primise telegramă că a murit sora mea. Aşa că am plecat la Râmnicu-Vâlcea. În Bucureşti, la Gara de Nord, lumea vorbea despre fata care murise. Abia atunci am realizat că se prăpădise, pentru că mie nu-mi venea să cred. Am pornit spre Vâlcea şi în tot vagonul se discuta numai despre asta. Eu a trebuit să-l opresc pe tata, care voia să se arunce din tren şi să se omoare. La Vâlcea au ţinut-o pe Elena vreo trei zile în manej, pentru că lumea tot colinda pe acolo. La biserică s-a spart geamul... Şi am înmormântat-o. Apoi m-am angajat la Circul de Stat. Probabil că li s-a făcut milă, că nu eram bine văzut. După șase luni, mama a visat că soră-mea vrea să vină la Bucureşti. Şi atunci i-am dat bani şi a mutat-o într-un mormânt aici.

„Dom’le, nu-l angajaţi pe ăsta, că a refuzat Uniunea Sovietică!”

- Vă rugăm să ne povestiţi o întâmplare care v-a marcat cariera.

- Cum am spus, după moartea surorii mele am rămas la Circul de Stat. Eram bun ca zburător, făceam comedie şi mai aveam un număr excentric. Am avut un elev, în vârstă de vreo 10 ani. Era talentat. Urma să plec în URSS, dar eu am vrut să-l iau şi pe băiat, pentru că era foarte bun şi aveam o mare responsabilitate faţă de părinţii săi. Fără el nu voiam să merg, fiindcă doream să-l învăţ meserie. Directorul de atunci m-a avertizat că o să-mi pară rău, dar i-am spus că voi demisiona. Cât timp existau circuri particulare, mie nu-mi era frică de nimic! După un an s-au dat examene de atestare. Până atunci, artiştii nu erau atestaţi. Dacă erai bun, primeai banu’! S-a dat un decret, că trebuie să dăm examene. Nici nu ştiu ce nu le-am făcut la examenul acela! „Ajunge!”, ziceau. Eu spuneam: „Lasă, că mai ştiu...”. Făceam câte zece flotări în echilibru şi iar ieşeam afară. Ei bine, alţii, printre care şi unul cu partidul, au primit atestare, dar pe mine m-au trântit! Asta a fost cea mai mare durere a mea! M-am dus la Ministerul Culturii şi, cu chiu, cu vai, am ajuns la ministru. Mi-a spus că n-au găsit de cuviinţă că sunt bun. Am pus mâna pe biroul său, m-am ridicat în echilibru şi el mi-a zis să mă opresc. Am stat în cap într-o scrumieră de pe birou şi, cum am pus picioarele pe masă, am făcut un salt şi, odată ajuns jos, am început să sar în cap! I-am spus: „Asta trebuie să facă un acrobat ca să fie atestat, dacă dumneavoastră nu vă pricepeţi!”. El apăsa, acolo, pe butoane. Era îmbujorat tot! În mine începuse nebunia şi îmi venea să sar cu tot cu el de la etajul II, să murim împreună! Era viaţa mea! Cum să-mi iei dreptul la muncă? Unde mai pui că, dacă te prindea cineva pe vremea aia fără atestat, te băga la puşcărie!

- Şi aţi sărit cu el de la etaj?

- Nu. M-au luat doi inşi şi m-au legat cu mâinile la spate. Când le-am spus că sunt acrobat, m-au eliberat. Mi-au dat şi un şut în fund, dar abia pe urmă au început chinurile. Nu mai aveam voie să lucrez nicăieri. Eu îmi doream să muncesc în restaurante, în baruri, ca să iau şi eu un ban, că făceam inclusiv piramide pe mese. Am încercat să mă angajez oriunde, dar parcă îşi dădeau telefoane unii altora: „Dom’le, nu-l angajaţi pe ăsta, că a refuzat Uniunea Sovietică!”.

- Ce aţi făcut?

- M-am dus în Gara Obor şi am descărcat, de unul singur, un vagon de cherestea, pentru că nu mai aveam din ce trăi. La circ depusesem cerere să intru recuziter, grăjdar, orice, numai să mă ia şi pe mine. Nimic, deşi se schimbase directorul. După mult chin m-au angajat ca recuziter. Stăteam în spate, nu mai eram acelaşi Siminică...

- În afară de Bulgaria, unde aţi mai înseninat sufletele oamenilor?

- E mult de povestit. După câte mi-au făcut mie ăştia, mă săturasem, că numai piedici îmi puneau. Când trebuia să plec într-o ţară străină, ziceau: „Nu-i daţi drumul, că fuge”. Eram la Circul de Stat şi Mircea Avram era director. Trebuia să ne dăm în spectacol în Grecia, dar nu-mi ieşea paşaportul. Patronul grec vizionase programul împreună cu mine. Eu aveam două numere personale şi făceam comedie tot show-ul. Intram de 12 ori în manej. Ei bine, programul a „plecat”, la fel toţi colegii, numai eu, nu! Când i-a văzut, patronul a întrebat: „Unde e Siminică?”. A dat telefon la Bucureşti şi a spus că-i trimite pe toţi acasă dacă nu vin eu. M-a chemat Avram şi mi-a spus că vor grecii să merg neapărat acolo, dar eu i-am răspuns: „Nu mă trimiteţi, că fug!”. A zis că-s nebun şi, până la urmă, forţat, a trebuit să merg. Era cu noi şi un general care ne supraveghea şi care lua diurnă de șapte ori mai mare ca noi, iar noi primeam cam zece dolari. Pe mine mă păzea cel mai mult. Fiecare trebuia să fie, pe rând, ofiţeri de serviciu, iar eu le spuneam colegilor că fac numai eu munca asta, pentru zece drahme. Zece zile a durat asta! Iar generalul stătea lângă vagon şi ne păzea. L-am făcut „prost”! I-am zis: „Păi, dacă voiam, intram în grupul unora care manifestau şi ceream azil politic! Ce poţi să-mi faci? Pierzi timpul cu mine!”. Terci l-am făcut! Pe urmă am revenit în ţară şi le-am arătat că-s om cinstit. Ulterior am avut un contract în Franţa, de 400 de dolari pe zi, dar nu mi-a ieşit viza. Nici pentru SUA nu mi-au dat viză, dar nici eu nu doream să mă duc, că e prea departe.

40 de dolari pe zi de la patronul celui mai mare bar din Viena

699 24 4- Aventura a continuat?

- M-am enervat şi, până la urmă, am primit viză pentru Cehoslovacia, unde am lucrat la Circul „Humberto”. Mă însurasem cu o cehoaică şi am o fată care are 47 de ani. Am spus că vreau să merg la nevastă-mea. La Praga scriau ziarele despre mine, şi în toate oraşele în care mergeam erau afişe cât peretele. La Praga a venit la mine patronul de la „Maxim”, cel mai mare bar din Viena, ca să mă angajeze. Aveam două numere în program. Am semnat contractul pe loc, aveam asigurat hotelul şi 40 de dolari pe zi. Acum însă ne trebuia extinderea de viză pentru Austria. Am mers la Ambasada noastră, unde ni s-a spus că ne trebuie aprobare de la Bucureşti. Am trimis un prieten, pe Marian, care stătea cu mine la hotel, să rezolve situaţia. Eu văzusem că ăsta tot meşterea ceva, cu un cuţitaş şi cu un cauciuc, dar... nu mi-a dat prin cap ce se va întâmpla. La un moment dat, a venit şi a spus că ne-a venit viza. Falsificase totul, ştampilă, semnătură, tot, dar eu nu ştiam. Imediat am plecat, pentru că întârziasem deja zece zile. Abia când am trecut graniţa mi-a dezvăluit nebunia! Nu mai puteam de frică! El mi-a spus: „Nu se întâmplă nimic, nea Siminică! Mergem în Austria!”. Acolo, altă nebunie, pentru că ăia ne înjurau şi voiau să le plătesc reclama fiindcă întârziasem. Pe urmă mi-am adus aminte că Jean Richard, un mare actor care îşi făcuse circ, dorea să deschidă premiera cu mine. Nici în Franţa nu voiau să-mi dea drumul, dar a „rezolvat” Marian problema în acelaşi fel. La întoarcere, mă temeam rău de ce s-ar putea întâmpla, dar Marian mi-a spus: „Nea Siminică, eu aici rămân, nu mă mai întorc!”.

Azil politic la Nüremberg

- Şi cum v-aţi descurcat?

- Ştiam că la un circ din Germania erau nişte artişti români, trupa Creţu. Rămăsesem iar fără bani şi am zis să lucrez cu ei, dar îmi era frică de povestea cu paşaportul. Până la urmă, m-am dus şi i-am dat telefon soţiei, care mi-a spus să cer azil politic la Nüremberg. Nemţii mi-au luat paşaportul, m-au fotografiat şi m-au amprentat. Parcă eram cel mai mare criminal! M-au băgat într-o cameră cu patru inşi. Cerusem azil politic ca să mă duc în America. Acolo mâncam, dar pentru a primi hrană trebuia să munceşti, aşa că m-au pus să „ciupesc” iarba din curte. Aveam degetele amorţite. Apoi, mi-a venit rândul să spăl WC-uri şi mi-am zis: „Aici e puşcărie curată!”. Aşa că am refuzat şi am făcut greva foamei. N-am mâncat cinci zile! Beam doar apă. În cameră, alţi români povesteau cum au fugit din ţară. Unul venise pe sub tren, altul cu locomotiva. Şi aşa mi-a trăsnit să fug înapoi în ţară! Când mi-au dat paşaportul, mi-a fost o frică teribilă. Am plecat cu trenul la Praga, pentru că mai aveam 200 de mărci şi cam atât costa biletul. Am deschis şi m-am urcat, printr-o uşiţă, deasupra toaletei. Mă opărisem de căldură ca să nu mă prindă ăia. Am tras pâsla peste mine ca să nu mă vadă. Apoi am auzit în ceheşte: „Este cineva acolo?”. Un alt controlor a făcut o pauză şi a răspuns: „Nu e nimeni aici”. Dar ăla lovise cu barosul, iar când mi-a tras una în ţurloaie, m-am strâmbat de durere. Am vrut să mă ascund în WC, însă când am ieşit şi am deschis capacul, tocmai controlorului i-am dat în cap. S-a speriat că eram negru ca dracu’ de funingine. I-am spus că-s român, că vorbesc ceha, i-am arătat cele 200 de mărci şi i-am spus că... nu ştiu ce e cu mine acolo. S-a dus în cabină, de unde mi-a adus o pereche de pantaloni şi o bluză, m-a îmbrăcat şi m-a băgat în cuşeta sa. Am crezut că vrea să mă dea pe mâna Poliţiei, aşa că am fugit în alt vagon, iar la prima staţie am coborât.

- Şi soţia cehă cum a reacţionat?

- Am ajuns la Plzeň, unde lucrasem cu un an înainte, la un circ. Am început să plâng, m-am aşezat în genunchi şi am pupat pământul pentru că scăpasem de arestare!

„Prima nevastă cehă mă ruga să rămân, şi eu mă uitam cum plângea”

- Până la urmă, aţi reuşit să plecaţi...

- Înainte cu un an strânsesem bani să-mi cumpere cineva o maşină din Germania. Voiam să dorm în ea. I-am dat bani unui ceh, care mi-a achiziţionat un microbuz. M-am urcat în maşină, nevasta-mea mă ruga să rămân, şi eu mă uitam cum plângea. Am dat bătaie maşinii şi am plecat. La Praga era un circ de-al nostru şi m-am dus acolo. Imediat, chiar în seara aceea, băieţii m-au rugat să intru în program. Apoi m-am dus la Ambasada României şi am minţit că am pierdut paşaportul, pe care, de altfel, îl rupsesem şi-l arsesem. Când am intrat în program la Praga deja mă cunoştea lumea, pentru că mai lucrasem acolo. Dar am anunţat la Bucureşti unde sunt. Directorul mi-a spus că sunt angajat şi a dat ordin ca Circul de Stat să-mi facă paşaport. De data asta a ieşit în cinci zile. Am mai lucrat câteva zile şi am plecat.

„Până la 4 ani nu am mers în picioare şi nici nu am vorbit. Într-o zi, m-am sculat în picioare, am luat-o la fugă şi am dat cu capul în gard. Apoi m-am ridicat şi am început să vorbesc şi să merg“

„Statuia“, o capodoperă alături de iubita Doina

- Aţi jucat şi alături de soţia dumneavoastră?

- „Statuia” a fost o comedie, la care plângeau toţi şi pe care am făcut-o chiar cu nevastă-mea. Intram în manej vesel, cu o carte la subsuoară. Apărea o lumină obscură de parc, un soclu de statuie, şi eu mă duceam, mă uitam. Între timp venea Doina, eu mergeam în spatele ei, o mângâiam, dar nu puneam mâna pe ea, deşi voiam s-o pup. Şi vedeam că vine partenerul ei, cu care avea întâlnire, aşa că mă ascundeam după postament. Ea se întâlnea cu ăsta, dar eu devenisem gelos şi fugeam în spatele lui, de parcă voiam să-i dau în cap. Apoi mă mutam în partea cealaltă. Fugeam să nu mă prindă şi dărâmam statuia. Şi mă gândeam cum s-o aşez. Aşa că o puneam invers, cu capul în jos, cu sânii în sus şi apoi devenea chiar Siminică statuia. Aveam pe dedesubt o cămaşă lungă şi mă urcam eu pe postament. Până mă urcam, făceam câte o cascadă şi mai cădeam de pe postament. Tot timpul râdea lumea. La finalul comediei eu rămâneam pe postament ca o statuie. Deci plânsul e la sfârşit. Se vedea cum îmi curg lacrimile din ochi şi apoi se stingea de tot lumina în circ. Săream de pe postament, rămâneam în mijlocul manejului şi spuneam: „Doamnelor, doamnă... vă rog”, pentru că vedeam în sală cum unii erau cu batistele şi plângeau.

Eu, clovnul

M-aţi învăţat că Luna are nebunia Soarelui, atunci când acesta din urmă se bucură s-o iubească, în fiecare zi, pe jumătate. Aşa cum m-aţi iubit voi.

Tandreţea feliei de suflet pe care v-aţi încăpăţânat să mi-o vârâţi, zilnic, în meniu, m-a îmbogăţit. Am diabetul iubirii voastre. Probabil că nimeni, pe lumea asta, nu s-a sfiit să greşească, măcar o dată. Eu mi-am dat doctoratul în sfială. Dar dacă m-aţi iubit, iubiţi-mă, pentru că m-am născut în cuşca unui leu şi am crescut cu mirosul sângelui, împletit în vena mea cu tandreţea unui înger pe care l-am dus cu mine în cuşca leului care respiră în fiecare dintre voi.

Mă mut în ceruri şi săvârşesc pe bolta ta, omule pe care te iubesc. Arsul meu sărut apune, dar poate că.... ne vom iubi aşa.

Mi-e frig şi lângă liniştea mea se adună lumea ca la botez. Lipsa voastră, lipsa TA... Toate astea sunt un travaliu enorm. Şi totuşi, dacă m-ai iubit, continuă. Nu îmbraci o fantomă, ci hrăneşti un leu. Pentru că eu nu am cuşcă. Eu am un vulcan în buzunarele sufletului.

Eu, clovnul.

* Pentru Siminică. Şi nu numai...