Main menu

header

cotnari wide

697 29 1de Simona Lazăr

În toamna lui 2015, în fața casei lui Ion Istrate din Drașov se oprea un camion militar din care coborau mai multi ofițeri şi subofițeri din Batalionul de Geniu 136 Apulum. Momentul a produs ceva senzaţie în pașnicul sat nu departe de Alba Iulia, unde ultimul camion care ridicase colbul ulițelor fusese al comercianților de harbuji „de Dăbuleni”...

Rănit din dragoste de țară... de un obuz

697 29 2Reluăm... Drașov, octombrie, 2015. Un camion militar, un om și o legendă. Ștefan Ioan Istrate. Centenar! Cum ograda mo­destă a casei acestuia avea să devină neîncăpătoare pentru curioși, evenimen­tele din gospodărie s-au transmis în ziua aceea din gură în gură, ca în vremurile fără telefon mobil. Pe scurt, de Ziua Ar­matei Române, 25 octombrie, militarii noştri i-au prezentat onorul celui mai vârst­nic român în viață (încă, atunci), care „a văzut cu ochii lui Unirea”. Născut la 25 oc­tombrie 1911, Ștefan Ioan Istrate a fost concentrat, în 1941, la Orăștie, cu gradul de sergent și a avut drept sarcină paza unui tren de luptă care transporta muniție și tehnică de luptă în zona Odessa. Mulți ani a istorisit cu lux de amănunte care a fost serviciul lui pe acel vehicul de luptă, ce înainta prin ploaia de gloanțe, obuze și foc. Generații de prunci l-au ascultat cu ochii larg deschiși, dar povestea lui cea mai frumoasă era alta... și data din vremea aceea de sfântă Chemare a capătului Marelui Război Dintâi, cel al Reîntregirii. Rănit și-apoi lăsat la vatră (din Al Doilea Război Mondial), Ștefan Ioan Istrate s-a întors acasă, îmbătrânind frumos cu amin­ti­rile toate, între care cele mai vechi îl legau de Marea Unire din 1918, la care a fost prezent și pe care a privit-o pe-atunci cu naivi­tatea copilului de 7 ani.

Avea 7 ani în decembrie 1918

697 29 3Pe centenarul încremenit în legenda propriei vieți l-am cunoscut și noi, înainte de a închide ochii pentru totdeauna (s-a stins din viață în 2017) și ne-au venit în gând cuvintele magice ale lui Nichita Stă­nescu: „Cum l-am cunoscut pe Eminescu? Ei bine, eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a în­tâlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui Arghezi l-am privit pe Emi­nescu”. Am putea specula, precum poetul, că am văzut și noi Marea Unire în ochii lui Ștefan Ioan Istrate, cel de 106 ani, dar am putea, noi, oare, repeta fiorul acelei dimineți când, aninat de drugul căruței cu roți pingelite în fier, micul Ioan ajungea din satul său de la margine în capitala românimii transilvane? Mulțimile de români care soseau din toate părțile - pe jos, ori în care, ori călări - au stârnit mai întâi in­teresul copiilor. „Ăi bătrâni s-au mirat și ei, cum de-or vrut copiii, mai întâi, să mear­gă la Alba Iulia, și pe jos, numa’ să meargă. La 7 ani, fugeam după lume. Și pă­rinții aproape că nu știau că eu mă du­ceam acolo...”, ne povestea bătrânul ve­teran. „La noi în sat, întâi copiii s-au dus la Alba Iulia. Și după ei s-au ținut părinții și bunicii... Așa o fost atunci!”. Inocenți, simțeau că trebuie să fie „de față”, ei, pruncii satelor de pe Târ­nave, și de pe Mureș, și de pe alte râuri și pâraie care goneau să-și împreune apele la umbra zidurilor Albei Carolina. „Măi copii, măi, voi nu știți ce vremuri am trăit noi, atunci... și eu mă mir câteodată că mi le-aduc aminte așa de bine, cum erau chipurile oamenilor, cum era lumina și cum se ridica în aer colbul stârnit de căruțe și de pi­cioarele oamenilor!”. Dar ne uitam în ochii lui Ştefan Ioan Istrate și, parcă, în oglinda lor, se derulau imaginile acelui sfârșit de noiembrie, după care avea să vină și ziua de-ntâi Decembrie! „Măi... eu am fost copilul Marii Uniri! Am intrat la școală o dată cu România Mare!...”. „Copilul Marii Uniri”, „Copilul Revoluției Române” - fie­care moment crucial al istoriei noastre pare să fi avut un „copil” al lui, ca semn al menirilor bune pentru un viitor curat!

De față la încoronarea regilor!

În 1922, patru ani mai târziu, copilul din Drașov a făcut încă o dată drumul până la Alba Iulia. Era în 15 octombrie, ziua încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria - monarhii României Mari - dinaintea poporului recunoscător. „Ce-am văzut? Păi, ce să văd: OAMENI! Pe REGE l-am văzut. Era fălos. Și lumea striga: «Să îl ție Dumnezeu sănătos!» și «Doamne aju­tă!»”. Ca și mai înainte, tot ăi mici îi urniseră pe cei maturi din sat. Ardeleanul se mișcă mai greu, dar pruncul n-are niciunde astâmpăr!

Plugar şi cantor. La 100 de ani, a fost făcut căpitan

Când a împlinit 100 de ani, plt. adj. Ștefan Ioan Istrate a fost înaintat la gradul de căpitan în retragere. Omul care a văzut cu ochii lui Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, românul care a fost rănit în bă­tălia cruntă de pe frontul de Est, a ajuns ofițer al armatei române. Decorat cu „Vir­tutea militară clasa a II-a” și cu Emblema de Onoare a Armatei României, el a fost unul dintre eroii aproape neștiuți ai neamului. Când l-am văzut, în satul din podișul Secașelor, ne-a privit cu ochii lui limpezi, în care un veac de românism își flu­tura steagurile. „Vă doresc să ajungeți ca mine, la anii ăștia. Dar să nu uitați ce-i mai important: că omul trebuie să iu­bească cinstea și dreptatea, să fie omenos și să nu urască. Lui Dumnezeu să-i mulțu­mească și de bine, și de rău”, ne-a spus venerabilul Ștefan Ioan Istrate. Iar despre Unirea de la 1918, a ținut să le transmitem românilor din toată țara și din Diaspora că... „a fost bine că s-a făcut. Pe vremea aceea, românii țineau unul la altul, unul cu altul. Ar fi bine să fie din nou România mare, cum a mai fost. Să dea Domnul ca, până la sfârșitul vieții lor, românii să se unească”. Viața lui Ștefan Ioan Istrate s-a măsurat cu secolul. Acasă la el, a fost un om simplu. Țăran. La plug, la sapă, la se­ce­ră. Cantor la biserică. Casa în care a trăit era de-o vârstă cu el. Cu nevasta a trăit în bună înțelegere 76 de ani. Trei sferturi de veac! Au avut împreună cinci copii - trei fete și doi băieți. Unul dintre băieți, soțul nurorii Ana, a murit. Celălalt, Vasile, a fost și el, o vreme, muncitor ro­mân în țări străine. Acum s-a întors la casa lui, la Sibiu. Viața merge înainte. Ștefan Ioan Istrate a plecat pe drumul ultimilor cente­nari români. Doar amintirile mai păstrează ceva falnic din trecutul unui neam...

„A fost bine că s-a făcut. Pe vremea aceea, românii țineau unul la altul, unul cu altul. Ar fi bine să fie din nou România Mare, cum a mai fost. Să dea Domnul ca, până la sfârșitul vieții lor, românii să se unească“

„La noi în sat, întâi copiii s-au dus la Alba Iulia. Și după ei s-au ținut părinții și bunicii... Așa o fost atunci!“