de Andrei Dicu şi Eduard Popa
Anul acesta sărbătorim Centenarul Marii Uniri şi 170 de ani de la Revoluţia de la 1848. Istoriografia a analizat în detaliu evenimentele politice, sociale şi militare petrecute atunci pe teritoriul românesc. Totuşi, un aspect neglijat a fost activitatea diplomatică şi propaganda, susţinute de revoluţionarii români (şi nu numai), în acea perioadă.
„Bonjuriştii”, artizanii schimbării
Odată cu cel de-al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea, putem observa o serie de elemente de modernizare în Ţările Române. Un rol deosebit l-au avut Regulamentele Organice, impuse de ocupaţia rusă în perioada 1829-1834. Un aspect semnificativ în schimbarea mentalităţii a fost reprezentat de fiii boierilor români, trimişi să studieze în Occident, care au adoptat un limbaj şi un stil vestimentar diferite de cele ale părinţilor. Folosirea frecventă a limbii franceze le-a adus porecla de „bonjurişti”. În plus, mulţi au aderat la organizaţii masonice, urmând să declanşeze, concomitent cu mişcările similare din Europa, o serie de revolte. Printre asociaţiile româneşti putem enumera „Societatea Revoluţionară” a boierului Mitiţă Filipescu din 1840 şi „Partida Naţională”, organizată de Ion Câmpineanu, şi „Frăţia”, apărută în 1843. Aceasta din urmă îi avea în componenţă pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell şi Alexandru G. Golescu.
Kogălniceanu a pus pe tapet problema Unirii
În Moldova, revoluţia a izbucnit în luna martie, printr-o mişcare în faţa Hotelului Petersburg, din Iaşi. Studenţii au adoptat documentul „Petiţiune proclamaţiune”, care cuprindea reforme moderate. În urma înaintării sale domnitorului Mihail Sturdza, acesta s-a arătat iniţial deschis colaborării. Totuşi, insistenţa revoluţionarilor de a adopta în întregime revendicările l-a determinat pe domnitor să reprime revolta. O serie de participanţi au fost arestaţi şi trimişi la Istanbul, însă o parte au reuşit să scape pe drum de escortă şi au fugit în Transilvania. Aflaţi în exil, revoluţionarii moldoveni au redactat două proiecte politice, cu vederi mult mai radicale. Este vorba despre „Principiile noastre pentru reformarea patriei”, scris la Braşov, în data de 12/24 mai 1848, şi de „Dorinţele partidei din Moldova”, elaborat în Bucovina de Mihail Kogălniceanu, care argumentau unificarea Moldovei cu Ţara Românească.
Bălcescu propune un sistem federativ în Ardeal
În Ţara Românească, revoluţia s-a declanşat la Islaz şi la Bucureşti. La 9 iunie, la Islaz a fost citit un program cu revendicări sociale (reforma agrară, secularizarea averilor mănăstireşti, eliberarea robilor ţigani), precum şi naţionale. „Proclamaţia de la Islaz” a devenit act cu valoare constituţională, înlocuind „Regulamentele Organice”. Spre deosebire de Moldova şi de Ţara Românească, revoluţia din Transilvania a avut, în principal, un caracter naţional. Valul de revolte care aveau loc în Imperiul Habsburgic i-a determinat pe maghiari să declare un stat ungar independent, care includea şi Ardealul şi care refuza acordarea de drepturi românilor. Revo- luţionarii au ales iniţial calea adunărilor, dintre care cea mai importantă a avut loc la Blaj (3-5 mai) şi a adunat peste 40.000 de persoane. În final, revoluţia a degenerat într-un război civil, dus între trupele ungare conduse de Lajos Kossuth şi o armată ţărănească română, organizată după model roman de Avram Iancu. A existat şi o tentativă de împăcare, la intervenţia lui Nicolae Bălcescu, care propunea constituirea unui sistem federativ în Transilvania.
Pompierii, eroii din Dealul Spirii
La 13 septembrie 1848, a avut loc Bătălia din Dealul Spirii, ultima confruntare militară disputată cu turcii, pe teritoriul românesc. Deşi Batalionul 2 Infanterie şi Compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu au cedat, bătălia a consfinţit dorinţa de neatârnare a românilor, concretizată după Războiul de Independenţă, din 1877.
Diferenţe de optică între provincii
Propaganda a avut o serie de obiective diferite, în funcţie de provincia istorică în cauză. În ceea ce priveşte revoluţia din Moldova, reprimată din primele momente, nu putem vorbi despre o propagandă intensă. Ea s-a mărginit la o serie de publicaţii, precum „Alăuta românească”, supliment al gazetei „Albina românească”, apărută la Iaşi, în 1837. În cazul Ardealului, obiectivele revoluţiei au fost preponderent naţionale, fiind integrate în proclamaţii şi în manifeste. Un exemplu este „Proclamaţia” redactată de Aron Pumnul, în 31 martie/12 aprilie, prin care se făcea un apel către toţi preoţii aparţinând cultelor ortodox şi greco-catolic să se constituie într-o singură Adunare Naţională. În Ţara Românească, pătura socială vizată în mod special era ţărănimea, punându-se accentul pe reforma agrară. Unul dintre cei mai importanţi propagandişti a fost Nicolae Bălcescu, autorul unor „Instrucţiuni pentru comisarii de propagandă”.
Tratativele de la Giurgiu, un succes
Diplomaţia românească s-a „mişcat” eficient, principalele vârfuri de lance fiind Nicolae Bălcescu şi Ion Ionescu II. Acreditat la Frankfurt, diplomatul Ioan Maiorescu a publicat adevăratul scop al revoluţiei, care avea să se înfăptuiască, însă, mult mai târziu, în 1918: „Direcţia-cheie este aceea de a-i familiariza pe oameni cu ideea unei Românii întregi”. Deşi revoluţia a fost înăbuşită, condiţiile de pace nu au fost deloc aspre, graţie tratativelor de la Giurgiu, între reprezentanţii guvernului revoluţionar şi trimisul special al Porţii, Soliman Paşa, care, anterior, se întâlnise la Rusciuk cu Ion Voinescu II, Ministrul Trebilor Străine.
Rosenthal şi Jules Michelet, prietenii românilor
În plan extern, propaganda românească a avut exponenţi în lojile masonice ale studenţilor din Paris, dar şi printre personalităţile europene. Jules Michelet (1798-1874) a fost unul dintre cei mai semnificativi susţinători ai noştri. Apropiat al familiilor Rosetti şi Brătianu, i-a sprijinit pe românii exilaţi după revoluţie, iar lucrarea sa „Le people” (Poporul) a devenit un crez al tuturor revoluţionarilor. Istoricul şi filosoful Edgar Quinet (1803-1875) a devenit un mentor al studenţilor români din Franţa. E drept, apropierea sa faţă de noi s-a datorat şi faptului că era căsătorit cu Hermiona, fiica lui Gheorghe Asachi. O lucrare importantă a fost „Românii principatelor dunărene”, prin care a susţinut unirea Moldovei cu Ţara Românească. Paul Bataillard (1816-1894), ziarist francez apropiat lui C.A. Rosetti şi lui Ion C. Brătianu, a scris o mulţime de lucrări şi de articole dedicate Ţărilor Române, printre care „Principatele danubiene”, „Moldo-Valahia îşi manifestă eforturile şi aspiraţiile” şi „Primul punct al problemei răsăritene”. Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), cel mai important pictor al Revoluţiei Române, s-a născut dintr-o familie evreiască din Budapesta. La Paris l-a cunoscut pe C.A. Rosetti şi, odată ajuns la Bucureşti, a intrat în contact cu mişcările secrete care pregăteau revoluţia. Tabloul său „România revoluţionară” (foto) este considerat simbolul anului 1848, în spaţiul românesc. O altă lucrare sugestivă este „România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii”. Alţi cărturari europeni susţinători ai cauzei româneşti au fost ziaristul Paul Bataillard, diplomatul Adolphe Etienne Billecocq şi istoricul Jean Alexandre Vaillant.