Main menu

header

cotnari wide

680 18 1de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu

Savanţii consideră că empatia este „scânteia” care „aprinde” compasiunea. Există cazuri celebre în care diverse persoane au sărit, cu orice risc, în ajutorul unor oameni pe care nu-i cunoşteau. Astăzi, utilizând tehnologia de scanare, oamenii de ştiinţă pot identifica părţile creierului care sunt active atunci când empatizăm cu alţii. Combinând rezultatele cu testarea genetică şi cu evaluările psihologice, putem afla ce anume întăreşte sau deteriorează capacitatea de empatie.

Comportamentul altruiştilor extremi şi al psihopaţilor, rodul trecutului evolutiv

680 18 2Potrivit ultimelor cercetări, empatia este apropiată de ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „altruism extrem”. Pe scurt, o persoană comite, dezinteresată, un act pentru a-i ajuta pe cei care nu au legătură cu ea, cu riscul unei suferinţe personale. Mulţi dintre aceşti eroi au profesii care le pun în pericol viaţa, iar protejarea semenilor lor face parte din „fişa postului”. Acesta este şi cazul lui Roi Klein, un maior din Armata israeliană, care a sărit pe o grenadă pentru a-şi ajuta camarazii. Alţii însă sunt oameni obişnuiţi. Postul National Geographic a difuzat un documentar despre Rick Best, Taliesin Namkai-Meche şi Micah Fletcher, trei americani din Portland, Oregon, care au intervenit pentru a apăra două tinere, una dintre ele purtând jihab, de un bărbat care profera insulte antimusulmane într-un tren. Toţi trei au fost înjunghiaţi şi doar Fletcher a supravieţuit. La polul opus, trebuie să ne amintim cazurile unor criminali celebri care au comis atrocităţi fără motive aparte, ci doar pentru că… aşa au simţit. Psihologii consideră că atât altruiştii extremi, cât şi psihopaţii exemplifică atât instinctele cele mai bune cât şi pe cele mai rele. La un capăt al spectrului moral se află sacrificiul, generozitatea şi alte sentimente nobile. În opoziţie, se găsesc violenţa, egoismul şi impulsurile distrugătoare. Cercetătorii spun că la originea ambelor tipuri de comportament se află trecutul nostru evolutiv. Ei emit ipoteza că atât oamenii, cât şi alte specii, e drept, într-o măsură mai mică, au dezvoltat dorinţa de a se ajuta unii pe alţii, deoarece cooperarea în cadrul grupurilor sociale mari este esenţială pentru supravieţuire. Dar pentru că grupurile concurau pentru resurse, dispoziţia de a-i elimina pe adversari este, de asemenea, crucială. Jean Decety, neurolog social la Universitatea din Chicago, a declarat: „Suntem cea mai socială specie de pe Pământ, dar şi cea mai violentă. Avem două feţe, pentru că acestea sunt importante pentru supravieţuire”.

Samer Attar şi Ashley Aldridge, cazuri care au făcut înconjurul lumii

680 18 3Alte cazuri celebre care au făcut deliciul presei de pe tot globul sunt cele ale lui Samer Attar şi Ashley Aldridge (foto). Attar, chirurg ortoped din Chicago, a făcut voluntariat în Irak, în Iordania şi în Siria pentru a trata pacienţi din zonele de conflict. Ca alţi altruişti extremi, el a dat puţină atenţie riscurilor, încercând să-i salveze pe alţii. În 2016, când Alep (Siria) era sub asediu, el a fost ultimul doctor din SUA care a plecat, neliniştit că lăsa în urmă doar câţiva doctori curajoşi. „Nu sunt erou, dar am fost printre ei”, a scris el. Aldridge, mamă a doi copii, a alergat desculţă la o trecere de cale ferată pentru a salva un bărbat al cărui scaun cu rotile era blocat pe şină, eliberându-l chiar înainte să fie lovit de tren. „Nu prea mă consider eroină, dar copiii mei îmi spun mereu că sunt. Eu doar ajutam, pentru că, dacă ar fi fost bunicul meu, aş fi vrut să-l ajute şi pe el cineva”, a declarat ea.

Artiştii, mai aplecaţi către semeni decât oamenii de ştiinţă

Timp de secole, întrebarea legată de felul în care se manifestă în noi binele şi răul a reprezentat o dezbatere filosofică şi religioasă. Însă, în ultimii ani, savanţii au făcut progrese semnificative spre înţelegerea forţei determinante a binelui şi a răului. Ambele par a fi legate de o trăsătură emoţională cheie şi anume empatia, mai exact capacitatea creierului de a trăi ceea ce simte o altă persoană. Cercetătorii au concluzionat că empatia aprinde compasiunea în inimile noastre, îndemnându-ne să-i ajutăm pe cei aflaţi în suferinţă. De asemenea, studiile au identificat sursa comportamentelor violente, psihopate şi antiso- ciale, într-o lipsă a empatiei, care pare să provină din circuite nervoase deficitare. Aceste noi perspective pun bazele unor regimuri de antrenare şi programe de tratament care îşi propun să intensifice răspunsul empatic al creierului. Utilizând procedura de scanare, oamenii de ştiinţă pot identifica părţile creierului care sunt active atunci când empatizăm cu alţii. Combinând aceste rezultate cu alte constatări, de la evaluări psihologice până la testare genetică, cercetătorii au început să determine ce factori biologici şi de mediu ne întăresc şi care deteriorează capacitatea de empatie. Empatia poate fi măsurată prin teste de evaluare a coeficientului de empatie (EQ). Întrebările au scopul de a determina amploarea interesului cuiva faţă de ceea ce gândesc sau simt alţii. Altruiştii extremi se încadrează la un capăt al spectrului, iar cei cărora le lipseşte, în totalitate, empatia, la celălalt. S-a constatat că oamenii cu profesii umaniste (muzicieni, scriitori, istorici) au, de obicei, scoruri mai ridicate la testele de EQ. În schimb, cei care gândesc în moduri extrem de sistematice (ingineri, matematicieni, fizicieni) au, în general, reacţii empatice sub medie.

Creierul uman şi anatomia empatiei

Iată însă care este anatomia empatiei în cadrul creierului uman. Oamenii extrem de altruişti au o activitate nervoasă mai intensă în amigdalele lor mărite. Acestea sunt nuclei (material genetice) din creier, asociaţi cu reacţiile emoţionale dobândite şi cu procesarea stimulilor neplăcuţi. De asemenea, operculum frontal înţelege intenţiile celorlalţi. Girusul frontal interior înregistrează emoţiile faciale, iar cortexul orbitofrontal „vede” durerea fizică. Cortexul somatosenzorial reacţionează visceral la durerea fizică a altora. Lobul parietal inferior oglindeşte emoţiile şi acţiunile altor oameni. Şanţul temporal superior citeşte în ochii şi în mişcările celorlalţi. Joncţiunea temporoparietală imaginează gândurile celorlalţi. Cortexul prefrontal medial compară perspectiva proprie cu a altora, iar anomaliile din această zonă ar putea predispune la violenţă. În fine, insula interioară recunoaşte emoţia, durerea şi conştiinţa de sine. Tot acest circuit este activat în trei feluri. Din punct de vedere biologic, variaţiile genetice le permit unora să recunoască mai bine expresiile faciale şi să producă mai mult dintr-o enzimă implicată în agresivitatea mai redusă. Din punct de vedere psihologic, spre exemplu, o copilărie plină de încurajări poate transforma pe cineva presupus genetic la lipsa de empatie într-un cetăţean social, nonviolent. Din punct de vedere social, a privi un prieten plângând sau a auzi un câine schelălăind poate trezi empatia şi dorinţa de a opri ceea ce este deja perceput drept o suferinţă comună.

Chiar şi înainte de 6 luni, bebeluşii reacţionează la stimuli faciali

În trecut, argumentând cu exemplul crizelor de isterie ale multor copilaşi, oamenii de ştiinţă credeau că pe cei mici nu-i interesează binele altora. Concluziile recente arată însă că bebeluşii manifestă empatie cu mult înainte de a împlini vârsta de 1 an. Maayan Davidov, psiholog la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a analizat comportamentul copiilor în timp ce aceştia sunt martorii suferinţei unui alt copil care plânge, a experimentatorului sau a propriei mame, care se preface că este rănită. Chiar şi înainte de a împlini vârsta de 6 luni, micuţii reacţionează la stimuli cu expresii faciale care reflectă îngrijorarea. Unii au chiar gesturi grijulii, în sensul în care se apleacă în faţă şi încearcă să comunice cu cel aflat în suferinţă. Aşadar, încă din primul an de viaţă, bebeluşii încearcă să înţeleagă suferinţa la care sunt martori. Copiii de 18 luni îşi traduc, în general, empatia în comportamente sociale pozitive, cum ar fi să ofere o îmbrăţişare sau o jucărie unui alt bebeluş suferind. Există şi reversul medaliei. Aceste reacţii nu sunt valabile în cazul tuturor copiilor. La o mică parte dintre aceştia, începând cu al doilea an de viaţă, psihologii au constatat o „desconsiderare activă” a altora. Carolyn Zahn-Waxler, cercetătoare la Universitatea din Ma- dison, Wisconsin, a explicat: „Când cineva s-a rănit, aceşti copii râdeau de acea persoană, ba chiar încercau să o lovească şi îi spuneau «nu eşti lovit» sau «ar trebui să ai mai multă grijă», pe un ton critic”. Urmărindu-i pe aceşti copii până la adolescenţă, Zahn-Waxler a constatat că aveau o probabilitate ridicată de a dezvolta tendinţe antisociale.

Majoritatea psihopaţilor sunt bărbaţi

Alte studii au fost dedicate adolescenţilor, cercetătorii întrebându-se dacă subiecţii simt remuşcare atunci când fac ceva greşit. Cei cu scoruri ridicate la „trăsăturile insensibile-neemotive” tind să aibă probleme comportamentale frecvente şi grave, manifestând agresivitate extremă în certuri sau chiar vandalizând proprietăţi. S-a constatat că mulţi adolescenţi ajung să comită violuri, omoruri sau jafuri violente. Unii sunt predispuşi să devină psihopaţi la vârsta adultă, deoarece se comportă ca nişte indivizi cu suflet rece, calculat, care ar comite cele mai oribile fapte fără să clipească, iar alţii pentru că au ieşiri furibunde, de moment. De altfel, statisticile arată că, pe plan mondial, majoritatea psihopaţilor sunt bărbaţi…

Răul, cufundat în ADN?

680 18 4Dacă sursa deficitului de empatie din centrul comportamentelor psihopate poate fi identificată în copilărie, s-a pus problema dacă răul se află în gene, cufundat în ADN. La această întrebare nu avem un răspuns categoric. La fel ca în cazul unor boli, atât ereditatea, cât şi mediul joacă un rol. Cercetările efectuate pe gemeni au arătat că trăsăturile insensibile-neemotive manifestate de unii copii mici şi adolescenţi apar în mare măsură din genele pe care aceştia le moştenesc. Totuşi, în cadrul unui studiu efectuat pe 561 de copii născuţi din mame cu antecedente antisociale, cercetătorii au descoperit că subiecţii care trăiau în familii adoptive care le asigurau un mediu călduros aveau o probabilitate mult mai mică de a prezenta trăsături insensibile-neemotive decât cei din familii adoptive care nu le ofereau suport moral. Dar, în majoritatea cazurilor, copiii născuţi cu gene care predispun la dificultate în empatizare au, ulterior, probleme sociale. „Dacă aveţi un copil care nu manifestă afecţiune la fel ca un altul, cu dezvoltare tipică, dacă nu are empatie, el va trezi în cei din jurul său (părinţi, profesori, colegi) reacţii foarte diferite, în comparaţie cu un copil care e mai ascultător, mai empatic. Desigur, mulţi dintre aceşti copii trăiesc în familiile lor biologice, astfel că au acest ghinion dublu, de a avea părinţi care, poate, sunt mai puţin înzestraţi pentru multe dintre sarcinile de creştere şi de educaţie, sunt mai puţin empatici, mai puţin pricepuţi la gestionarea propriilor emoţii”, este de părere Essi Viding, cercetătoare şi psiholog la College London.

„Dacă aveţi un copil neafectuos, el va trezi reacţii diferite, în comparaţie cu unul empatic“ (psihologul Essi Viding)

Kent Kiehl, 20 de ani de cercetări inspirate de criminalul Ted Bundy

Kent Kiehl, neurocercetător la Mind Research Network şi la Universitatea din New Mexico, a petrecut ultimii 20 de ani scanând creierele unor deţinuţi. Savantul, care a fost atras de studierea psihopatiei, deoarece a crescut în cartierul în care a locuit ucigaşul în serie Ted Bundy, a precizat: „Psihopaţii au o incapacitate completă de a aprecia ceva precum empatia, vinovăţia sau remuşcarea. Sunt oameni extrem de diferiţi faţă de noi, ceilalţi. Aproape unu din cinci bărbaţi aflaţi în închisoare în SUA şi în Canada au scoruri ridicate la psihopatie, măsurată cu ajutorul unei liste de 200 de criterii, cum ar fi impulsivitatea şi lipsa de remuşcare, în comparaţie cu unu din 150 din populaţia generală”. Din 2007, Kiehl şi colegii săi au înregistrat imagini ale unui număr de peste 4.000 de deţinuţi, măsurându-le activitatea din creier şi dimensiunea diferitelor regiuni cerebrale cu ajutorul unui aparat RMN montat într-un camion-tractor. Pe baza constatărilor, Kiehl e convins că psihopaţii au deficienţe într-un sistem de structuri cerebrale interconectate, care ajută la procesarea emoţiilor, luarea deciziilor, controlarea impulsurilor şi stabilirea obiectivelor. „În esenţă, există cu 5%-7% mai puţină materie cenuşie în acele structuri la indivizii cu trăsături psihopatice ridicate decât la alţi deţinuţi. Astfel, ei se folosesc de alte părţi ale creierului pentru a simula cognitiv ceea ce aparţine de fapt de sfera emoţională. Trebuie să se gândească la bine şi la rău, în timp ce noi, ceilalţi, le simţim”, a conchis savantul.

Tania Singer şi experimentul său cu origini budiste

680 18 5Tania Singer, neurocercetătoare la Institutul Planck pentru Ştiinţe Cerebrale şi Cognitive Umane din Leipzig, a iniţiat studii care demonstrează că empatia şi compasiunea diferă. „Ambele pot duce la comportamentul social pozitiv, dar reacţia empatică a creierului la vederea suferinţei altei persoane poate duce uneori la suferinţă empatică, o reacţie negativă care face ca privitorul să vrea să-i întoarcă spatele celui suferind, pentru a-şi păstra propria stare de bine”, susţine ea. Pentru a spori compasiunea, conştientizarea suferinţei altcuiva cu dorinţa de a o uşura, Singer a testat un exerciţiu derivat din tradiţiile budiste, care presupune ca subiecţii să mediteze asupra cuiva drag, dirijând căldură şi bunătate către acea persoană şi extinzând treptat aceleaşi sentimente către cunoştinţe, străini şi chiar duşmani, într-un cerc al iubirii lărgit. Grupul lui Singer a arătat că subiecţii care s-au antrenat în această formă de meditaţie a bunătăţii pline de iubire, chiar şi câteva zile, au avut o reacţie mai compătimitoare, măsurată după activarea anumitor circuite cerebrale, decât cei neantrenaţi, atunci când au vizionat clipuri cu oameni care îndurau o suferinţă emoţională.