de Andrei Dicu şi Alexandru Brădescu
„Saga polară” a marelui explorator Fridtjof Nansen, temerarul cercetător norvegian, a început, aşa cum îi stă bine oricărui lucru epocal, cu o nebunie: a lăsat o corabie de lemn să îngheţe în Oceanul Arctic, apoi a plutit în derivă odată cu gheţurile până la Polul Nord şi, în cele din urmă, a purces, cu sania, către un tărâm pe care nimeni nu mai păşise vreodată. Vă invităm să faceţi cunoştinţă cu Nansen şi cu vasul său, „Fram”...
„Înainte”, simbolul naţional al Norvegiei
Povestea lui Nansen începe cu... finalul ei. Mai exact, cu o vizită la Oslo, în cel mai frapant dintre templele nautice ale Norvegiei, o structură ascuţită din sticlă şi din metal, care se ridică din apă sub forma unui „A” uriaş. În interior, bălăcindu-se în lumina filtrată, se află velierul „Fram”, construit în 1892. „Fram”, care înseamnă „Înainte”, este cea mai cunoscută ambarcaţiune din îndelungata istorie maritimă a Norvegiei şi un simbol al acestei ţări. Povestea lui „Fram” s-a ţesut în jurul dificultăţilor inimaginabile şi al eforturilor inteligente pentru supravieţuire, elemente strâns legate de identitatea naţională a acestei ţări. Velierul în sine este o minune a tehnologiei. Carena sa consolidată a rezistat timp de trei ani gheţurilor arctice. Fidel numelui său, „Fram” a forţat latitudinile, avansând spre nord mai mult decât orice alt vas înaintea sa. Pricipalul „atu” al lui „Fram”, nimeni altul decât genialul şi capriciosul explorator care a dirijat construcţia vaporului şi l-a condus în expediţii printre ceţurile polare, este un erou naţional. Pe numele său Fridtjof Nansen, acest om este considerat părintele expediţiilor la Polul Nord. Un fel de... viking renascentist, Nansen a fost, deopotrivă, scriitor talentat, lector universitar, zoolog şi om de stat. Vorbea fluent cinci limbi străine, era as în arta fotografiei, crease hărţi şi ilustraţii minunate... Un om de ştiinţă german contemporan a spus că „Nansen ştia să folosească la fel de bine microscopul, pioletul şi schiurile”, iar realiză- rile sale au fost remarcabile, inclusiv o lucrare revoluţionară asupra naturii sistemului nervos central.
„O tură pe schiuri”, în Groenlanda
În 1888, Nansen a condus prima traversare a Groenlandei, pe care, în stilul său tipic, modest, a numit-o „o tură pe schiuri”. Totuşi, a ratat ultimul vas către casă, aşa că a fost obligat să-şi petreacă iarna vânând foci, învăţând să meargă cu caiacul şi trăind printre groenlandezi. Aventura a fost piatra de temelie a lucrării sale „Prima traversare a Groenlandei”, publicată în 1890, şi a cărţii etnologice „Viaţa eschimoşilor”. După această escapadă, a devenit un mare promotor al sportului pe schiuri, iar la Muzeul Holmenkollen din Oslo, Nansen este prezentat ca o zeitate pe două tălpici, învelită în blănuri, un întemeietor al sportului naţional al Norvegiei.
„Să ne abandonăm gheţurilor”
Dificila călătorie a lui „Fram”, din 1893 până în 1896, a fost etapa care a adus dramatismul în viaţa savantului. Expediţia se baza pe o idee atât de ciudată, încât cele mai înalte autorităţi ale timpului în materie de Pol, inclusiv Royal Geographical Society, au considerat-o „sinucidere curată”. Ei bine, Nansen programase să rămână blocat între gheţurile arctice sau, după cum a declarat, „să ne abandonăm gheţurilor”. De fapt, el încerca să îmbunătăţească experienţa unei explorări care se încheiase dezastruos. În 1879, vasul american USS Jeannette rămăsese blocat într-o banchiză, la nord de Siberia. Timp de 21 de luni, a plutit în derivă în Arctica, iar la final a fost zdrobit de gheţuri şi s-a scufundat la 13 iunie 1881. Deşi echipajul a purces curajos spre Siberia, peste jumătate dintre cei 33 de membri ai expediţiei au murit. Citind despre eşecul lui „Jeannette”, Nansen s-a întrebat dacă nu cumva curentul puternic care străbate Arctica pe direcţia est-vest putea ajunge la Polul Nord, iar astfel i-a venit ideea „plutirii”. Nansen a modificat vasul şi i-a instalat o moară de vânt care să pună în funcţiune lămpile electrice. Sub punte se afla un salon cochet, cu o bibliotecă, pe care însuşi savantul a umplut-o cu aproape 600 de volume atent alese. După ce vaporul a fost gata, în prezenţa a mii de oameni care umpluseră portul, soţia sa, Eva, a botezat vaporul „Fram”. Cu un echipaj de 13 oameni şi cu provizii pentru cinci ani, Nansen a plecat din Oslo spre Insulele Noua Siberie. În septembrie 1893, a rămas blocat între gheţuri. Presiunea era enormă... „A început un zgomot asurzitor, şi tot vasul se cutremura. Zgomotul creştea treptat, până când suna ca tuburile unei orgi. Gheaţa era hotărâtă să-l facă praf şi pulbere pe „«Fram»”, scria Nansen. Însă vaporul a rezistat. „Râdem de gheţuri. Trăim ca într-un castel invincibil!”, a notat atunci cercetătorul. În toată perioada în care „Fram” a plutit printre sloiuri, echipajul publica propria revistă, oamenii ieşeau la schi pe gheaţă şi făceau nenumărate măsurători. Totuşi, plictiseala le era principalul prieten, iar un marinar blestema „viaţa monahală pe care o ducem în această zonă moartă”.
Fiertura din sânge de câine, alimentul fortifiant
La începutul celui de-al doilea an, era evident că „Fram” nu avea cum să ajungă la Pol. Pentru a-şi atinge obiectivul, Nansen trebuia să iasă dintre gheţuri cu săniile trase de câini şi să pornească la atac. Şi l-a ales ca însoţitor pe Hjalmar Johansen şi, în martie 1895, după două starturi ratate, cei doi au abandonat plictiseala de pe „Fram”. O salvă de tun a anunţat, asurzitor, începutul aventurii, iar cei doi schiori şi cei 28 de câini, trăgând după ei trei sănii şi două caiace, au pornit spre Nord. Cum proviziile erau puţine, câinii mai slabi au fost sacrificaţi pentru a-i hrăni pe ceilalţi. La un moment dat, temerarii fuseseră siliţi să mănânce fiertură din sânge de câine. „Dacă aş spune că era bună, aş minţi”, scria Johansen. În aprilie, ajunseseră cât putuseră de aproape de Polul Nord. Îi mai despărţeau 364 de kilometri, dar se aventuraseră mai departe decât oricare alt om înaintea lor. A fost cel mai mare progres înregistrat în aproape 400 de ani de explorări arctice...
Dorul de Eva l-a făcut să se întoarcă
Nansen îi promisese Evei că se va întoarce viu. „Te gândeşti la mine. Gândurile tale zboară către Nord, peste întinderea dezolantă. Nu ştiu unde să mă caute”, scria el. Aşadar... a ales să se întoarcă, renunţând să mai ajungă la „Fram”, care oricum plutise în derivă şi care ar fi fost imposibil de găsit. Nansen şi Johansen s-au îndreptat spre Arhipelagul Franz Joseph, la aproape 1.000 km înspre sud. De-a lungul lunilor şi-au ucis toţi câinii şi au reuşit să-şi croiască drum printr-un nesfârşit labirint de gheţuri plutitoare. La 6 august 1896 au ajuns pe o insulă, şi viaţa li s-a schimbat... Întrebaţi cum s-a desfăşurat expediţia, Johansen a găsit puterea să glumească: „Ne-am certat. Eu am prostul obicei să sforăi, iar Nansen mă înghiontea din spate!”.
Roland Huntford: „Să iei forţele naturii şi să colaborezi cu ele“
La 13 mai 1930, Nansen a murit în urma unui atac de cord suferit pe balconul reşedinţei sale elegante din Lysaker, lângă Oslo, acolo unde cenuşa sa este îngropată sub o piatră funerară simplă, sub peluza din sud. Roland Huntford, biograful savantului, a definit astfel expediţia lui Nansen la bordul lui „Fram”: „Să iei forţele naturii şi să încerci să colaborezi cu ele, nu să le înfrunţi”.