Main menu

header

cotnari wide

656 14 1E greu și nedrept să o descrii pe Stela Popescu în câteva cuvinte. O carieră ca a inegalabilei actrițe nu poate fi rezumată, superficial, în propoziții scurte... Tocmai de aceea am spicuit pentru dumneavoastră câteva dintre vorbele sale pline de farmec, dar și învățăminte așternute de-a lungul vremii în paginile revistei TAIFASURI și lăsate moștenire românilor întru eternitate de magnifica Stela Popescu...

„Teatrul «Stela Popescu» are o echipă de artiști autentici cu care ne mândrim. Îi vom convinge pe copiii care ne urmăresc în spectacole că neamul acesta are un trecut valoros, că folclorul trebuie păstrat, pentru că ne definește și ne deosebește de celelalte popoare. Teatrul nostru, deși nu a împlinit decât un an, are trei trofee internaționale: Placheta de onoare a Asociației Europene a Festivalurilor de folclor de la Veliko Târnovo, septembrie 2016, Trofeul Romanima al Festivalului de la Nürnberg și, iată, acum, la Viena, la 3 noiembrie, am primit trofeul «Grand Prix» («Marele Premiu») al Festivalului Internațional Vienna Stars pentru folclor, dans și muzică, a XIV-a ediție”

***

„Aplauzele sunt doar un semn de apreciere imediată, dar ceea ce rămâne în sufletele oamenilor peste ani este adevărata noastră avere sufletească. Sunt fericită că viaţa mi-a oferit şansa de a intra în inima oamenilor, de a le dărui bucurie, iar eu, la rândul meu, să primesc atâta recunoştinţă. Mă rog la Bunul Dumnezeu să-mi dea zile şi putere să ajut oamenii să fie fericiţi. Teatrul este o şcoală şi un medicament, iar eu, slujitorul lui, aş vrea să le fiu oamenilor de folos”

***

„La Braşov am citit toată Biblioteca Centrală, aici mi-am format caracterul, aici m-am îndrăgostit de teatru. Eram un copil sărac, venit de pe meleaguri basarabene, dar nu m-a speriat niciodată foamea, căci aveam o mamă puternică şi care m-a învăţat să nu privesc decât partea frumoasă a vieţii. Ei bine, miercuri, 31 mai 2017, am avut o zi de sărbătoare. Primăria oraşului Braşov mi-a înmânat Diploma de «Cetăţean de Onoare al orașului Braşov», în semn de recunoaştere pentru întreaga activitate. Ce poate fi mai frumos? Această diplomă m-a onorat, mi-a umplut sufletul de bucurie”

***

„Am ajuns la o vârstă la care bunurile materiale nu mai sunt chiar atât de importante, dar aprecierea celor din jur este minunată. Ai conştiinţa că anii nu au trecut fără rost, că acolo, pe scenă, cuvântul tău a fost ascultat, a ajuns în sufletul spectatorilor, dând roade. Spun roade pentru că teatrul este ca o şcoală care înnobilează sufletele, alungă durerile şi aduce speranţa în clipele de cumpănă. Sunt fericită că munca mea a folosit oamenilor şi, iată, este recunoscută”

***

„Mama mea era foarte frumoasă, dar mai ales era un om cu o forţă ieşită din comun. Se pricepea la toate, făcea cea mai bună păpică, locuinţa era pahar, dar mai ales cosea şi broda extraordinar. Îmi făcea fustiţe plisate, rochiţe brodate, şi asta nu-i nimic. Când locuiam în Basarabia, la zilele de sărbătoare protipendada se îmbrăca în superbe costume naţionale. Atunci a luat în custodie un petic de pământ şi-n casa noastră se mâncau numai trufandale: prima mazăre, primii castraveţi, prima roşioară şi, neapărat, primul porumb de copt. În tot acest timp însă, lucra și la şcoală, zi de zi, ca profesoară. Din păcate, pe atunci nu aveam aparate de fotografiat, şi prea puţine imagini mi-au rămas din copilărie. Astăzi mă gândesc că noi, copiii, suntem ingraţi şi nu facem tot ce-ar trebui pentru părinţii noştri. Mă mângâi doar cu gândul că am fost un om serios şi i-am dat satisfacţia că s-a ales ceva de capul meu. Sărut mâna, mamă!”

***

„Au trecut 20 de ani de când l-am pierdut pe Puișor, iar noi și astăzi lucrăm pe textele sale. Nu pot să uit niciodată numele Mihai, al celui care mi-a stat alături în viață 40 de ani. Durerea nu trece niciodată din clipa marii despărțiri, mai ales atunci când ai avut alături un om deosebit, înzestrat cu cele mai alese daruri - inteligență, sensibilitate și spirit superior”

***

„La 23 septembrie, la Teatrul «Constantin Tănase» începe stagiunea cu spectacolul «Stela». Mi-e drag acest spectacol pentru că a fost conceput pentru sărbătorirea mea de 80 de ani: costumele sunt superbe, baletele grozave, dar eu sunt întotdeauna emoţionată când reiau un spectacol. Va trebui în această toamnă să ne gândim la un nou show, căutând texte noi, idei noi, şi vom face şi un examen de alegere a unor forţe mai tinere şi entuziaste”

***

„În amintirile mele de acum 40 de ani, iarna era chiar iarnă. Începea în noiembrie şi se mai topea zăpada la sfârşit de februarie. Nu simţeam frigul şi ne bucuram de zăpada pufoasă, de săniuţe, de patine, de schiuri. Pentru că eram mai tineri, nu ne speria frigul, deşi nici încălţări mai bune nu aveam şi nici atâtea căciuliţe şi fulare. În anii ’53-’54 eram la Braşov, şi sus, în Poiană, se desfăşurau Jocurile de Iarnă - Olimpiada Tineretului. Chiuleam de la şcoală şi din zori urcam pe curmătură (un drum mai scurt, dar abrupt) spre culmile Poienii, ca să asistăm la întrecerile fantastice de schi, de patinaj, de bob. Nu ştiam de foame, nu ştiam de sete şi nici de frigul care ne învineţea urechile. La întoarcerea acasă ne aşezam cu fundul pe serviete şi ne dădeam drumul la vale pe pârtia de slalom. Servieta mea era vânătă, căci o vopsise mama cu cerneală albastră, şi când coboram rămânea în urmă o dungă întunecată. A trebuit s-o aruncăm, până la urmă, şi uite aşa m-am ales eu cu o servietă nouă. Biata mama! Din toată sărăcia unui salariu de învăţătoare îmi tricota noaptea un pulover cu gât răsucit, un şal gros şi o căciuliţă cu urechi sau îmi dubla un paltonaş cu vatelină, tot de ea cusut. Într-un an a crescut iepuri şi mi-a făcut un paltonaş de blană. Pe una dintre mâneci s-a nimerit o codiţă. Mă trăgeau băieţii de codiţa simpatică, râzând, şi repede s-a ales praful de paltonaşul meu. Nu conta! Mie viaţa mi se părea frumoasă. Sfânta copilărie - lipsită de griji!”

***

„Iniţiativa cuplului Stela-Arşinel a pornit de acolo de unde pornesc, uneori, în teatru, toate marile «încercări»: de la alcătuirea distribuţiei unui spectacol. Ulterior, şi Puişor i-a «descoperit» calităţile lui Arşinel, forţa acestuia de a «arunca» poanta în public. «Sandu este un adevărat tunar», spunea şi Puişor”

***

„Secretul longevităţii cuplului Stela-Arşinel constă în faptul că suntem foarte corecţi unul cu celălalt, ne înţelegem din priviri, nu ne stricăm poantele reciproc, ne ridicăm valoric unul pe celălalt şi amândoi avem acelaşi ţel: aplauzele spectatorilor! Suntem pregătiţi în orice clipă cu spectacole de două-trei ore, cu prolog, final, muzică, glume, cuplete, travestiuri, decoruri, costume, spectacole pe care le susţinem doar noi doi. La care se râde în hohote nu numai în România, ci şi în Diaspora”

„Botezul meu la Televiziunea Română a avut loc încă din anul II de facultate. Pe atunci, preşedintele televiziunii era domnul Topor, care stătea de pază până noaptea, când se termina emisiunea. La una dintre filmări s-a primit un telefon de la cabinetul lui Topor:

«Mă, cine-i asta, mă?». «E una, Stela Popescu, studentă».

«S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!»”

„Eu am jucat în 30 de filme, dar, din păcate, n-am avut norocul unor roluri prea mari. Dar sunt fericită că am trăit alături de cei mai mari artiști ai României, care pot concura oricând cu cei mai mari actori ai lumii“

656 14 2„Sentimentul de a fi străbunică este unul extraordinar. Am adoptat-o pe fiica mea Doina la 16 ani - om în toată firea, iar atunci când la rândul său a născut eram atât de ocupată, că bietul copil - Burulețul nostru - nu s-a bucurat prea mult de prezența mea. Nici măcar bunică adevărată nu am fost. Asta nu înseamnă că nu le-am iubit și nu le-am ajutat cum trebuie. Din fericire, a venit vremea când și Buru, la rândul său, a devenit mamă, iar eu... străbunică! Ei bine, chiar este o stare cu totul aparte! Damian, mica ființă care te privește cu ochi curioși, parcă dorind să te cunoască și să te înțeleagă, îți răscolește sufletul, îți trezește o iubire aparte, o dorință de a-l strânge în brațe și de a-l ocroti pentru totdeauna. Cei doi părinți, Buru și Daniel, sunt minunați și fericiți. Am fost în Germania să-i văd și, bine-nțeles, să admir minunea, căci un copil la 6 luni este o adevărată minune. De unde știe o mamă, cum ghicește ea nevoile micii vietăți, ca la cel mai mic scâncet să-l strângă la piept, să-i dea lăpticul pe care-l dorește sau cine știe ce altă nevoie? Am toată admirația pentru părinții care au devenit Buri și Daniel. Amândoi se dedică total noului «stăpân» care le face viața fericită”