Main menu

header

cotnari wide

651 16 1de Luana Mare

Au trecut doi ani de la incendiul care a mistuit Clubul „Colectiv” la concertul trupei Goodbye to Gravity. 30 octombrie 2015 - atunci, destinul şi-a luat un tribut greu de înţeles, imposibil de acceptat! A aruncat nişte tineri frumoşi, plini de energie, cu speranţe, cu visuri, cu o viaţă întreagă înainte, într-o tragedie ce ar dărâma şi un om în plină putere, greu încercat. Unii au pierit, lăsând durerea insuportabilă celor care au rămas după ei. Pentru alţii, cei scăpaţi cu viaţă, trataţi în spitalele din toată lumea, durerea s-a împărţit pe tot restul vieţii în suferinţe zilnice, un dozaj terifiant, porţii care le chinuie existenţa, transformând-o în coşmar. Pentru ei, dramele au început abia după ieşirea din club, odată cu lupta pentru supravieţuire: spitalul a devenit casa lor, iar anesteziile, bisturiul, durerile insuportabile, grefele de piele, infecţiile, cicatricele, orele de recuperare fizică, depresiile fac parte de atunci din noua lor viaţă. Au momente de cădere psihică şi abia reuşesc să facă faţă tratamentelor, pentru că le lipseşte speranţa. Până în prezent nu a fost nimeni pedepsit pentru acea tragedie, fiindcă singura constantă atunci când spui România este corupţia! Minciuna! Pentru victimele din club, blestemul „Colectiv” continuă şi este retrăit în fiecare zi...

Pe câţiva dintre supravieţuitori i-am întâlnit la clinica doctorului Felix Popescu, cel care s-a oferit să-i ajute printr-o acţiune pro bono cu implantul de păr, pentru ca fiecare să-şi recapete, măcar parţial, o înfăţişare naturală. Acestea sunt intervenţiile cel mai uşoare din istoricul acestor ani. Le spun că sunt de la presă, şi primul dintre ei mă roagă să nu-i dau numele şi nici poza. Nu vrea să inspire milă sau compasiune, deşi starea sa este departe de a fi bună. A suportat până acum 15 operaţii, are jumătate de scalp ars, i-a fost pusă o grefă de piele de pe picior, are o ureche lipsă, a pierdut şase degete de la mâini şi cu greu le poate folosi pe cele patru rămase. Poartă tot timpul fes, iar pe mâna dreaptă, cea fără degete, are permanent o mănuşă.

„Mi-am revăzut viaţa înainte de a intra în comă”

„În ziua respectivă, tocmai avusesem o filmare cu o petrecere de Halloween pentru copii. Eram obosit seara acasă şi m-am gândit să mă duc la concert cu prietenii, să mă relaxez. Când au luat foc artificiile nu m-am speriat. M-am gândit că vor folosi un stingător şi că totul se va linişti repede. Am luat paharul de pe masă şi m-am îndreptat uşor spre ieşire, pentru că nu voiam să înghit fum. M-am gândit că voi reveni peste cinci minute. Când am ajuns lângă uşă deja luase foc tavanul, iar ieşirea era blocată. Atunci mi-am dat seama că este grav! Filmasem multe incendii şi ştiam că trebuie să tragi aer curat în piept şi să nu inspiri fum. Am tras o gură de aer în dreptul uşii, unde nu ajunsese încă fumul, şi mi-am oprit respiraţia. Atunci am crezut că voi muri... Mă panicasem efectiv... Uşa era blocată şi nu credeam că voi ieşi. Mi-au trecut prin faţă multe imagini din viaţa mea de până atunci. Mi-am tras gluga pe cap şi am fost împins afară de cei din spatele meu. În Salvare, mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit eram la un spital militar în Belgia. Am avut arsuri pe corp, dar nu pe căile respiratorii. Am aflat că trecuseră trei săptămâni, timp în care fusesem în comă şi că fusesem resuscitat pe aeroport, la Bruxelles, pentru că intrasem în stop cardiorespirator. Îmi amintesc vise din perioada de comă. Visam că sunt operat într-un tren şi auzeam numele oraşului Bruxelles”… Povesteşte cu naturaleţe, fără să pară afectat, deşi a suportat dureri de neimaginat, pe care le pot doar intui din semnele rămase pe pielea arsă de pe mâini. A purtat multă vreme un costum special, pentru ca pielea să nu supureze, să nu se infecteze, şi semnele acestuia s-au imprimat în cicatrice. Este unul dintre puţinii cu un psihic puternic. Un supravieţuitor! A lăsat în urmă pasiunea pentru muzică, fiindcă şi el cânta într-o trupă, şi a început o facultate nouă. „Mă reorientez. Încerc să trăiesc, să-mi continui viaţa”.

Ce spun vecinii: „Eu stau acasă, nu mă distrez prin cluburi”

Cât timp vorbim despre „Colectiv”, medicul Felix Popescu îi verifică implantul de păr făcut cu ceva timp în urmă pe o parte a capului. Se declară mulţumit şi spune că peste puţin timp va avea bucle. Eroul nostru are putere să glumească şi încearcă să-şi aprindă o ţigară, dar are nevoie de ajutor, pentru că nu poate ţine bricheta în mână. De aprins nici nu poate fi vorba, pentru că degetele rămase nu au mobilitate. „Acasă folosesc aprinzătorul”. Mai are nevoie de încă patru operaţii. Şi el a avut momente de cădere psihică, dar le-a depășit, spune că încearcă să treacă peste tot. Chiar şi peste răutăţile unora dintre cei din jur. Pentru că lipsa de compasiune şi de înţelegere este des întâlnită în rândul semenilor. „Lumea e rea! Am avut discuţii în parcarea din faţa blocului, unde mi-am oprit maşina pe un loc al nimănui, aproape de intrarea în bloc. O doamnă cu altă maşină a venit în spatele meu şi a început să ţipe, spunând că acolo parchează ea de obicei şi să plec. I-am explicat că nu sunt locuri plătite, ceea ce înseamnă că nu sunt ale cuiva anume, iar pentru mine este greu să parchez la distanţă de bloc, pentru că nu pot căra sacoşele fără degete. Mi-a răspuns indignată: «Eu stau acasă, nu mă distrez prin cluburi!». Atunci nu mai ai ce să aştepţi! Am plecat şi am lăsat-o să parcheze în locul meu”. La fel a păţit şi Teddy Ursuleanu, arhitecta care a rămas fără o mână. Până să primească mâna bionică, a încercat cu disperare să folosească ce mai rămăsese din degetele sale. De multe ori scăpa din mână tacâmurile sau alte obiecte. Vecinul de la apartamentul situat sub al ei a reclamat-o la Poliţie, spunând că face gălăgie când scapă obiectele pe gresie sau pe parchet şi că nu e vina sa că femeia nu are mâini. El nu suportă zgomotul! Aşa a avut parte Teddy de vizitele dese ale poliţiştilor, obligaţi să dea curs şi răspuns fiecărei solicitări. Exasperată de reclamaţii, tânăra a renunţat la apartament şi s-a mutat în comuna Pantelimon, la casă, unde nu mai deranjează pe nimeni cu neputinţele sale. Lipsa de înţelegere a semenilor a săpat încă o cicatrice într-un suflet poate prea mult încercat. Necazurile fetei sunt încă departe de a se fi terminat: mâna bionică pe care a primit-o a fost conectată la nervii spinali, iar aceştia, suprasolicitaţi, i-au produs dureri insuportabile de coloană. Avertizată că va putea ajunge peste câţiva ani în scaun cu rotile, Teddy s-a văzut pusă în faţa unei alegeri la fel de grele, care ar putea distruge moralul oricui. A ales să poată merge, iar mâna bionică ar vrea să o ofere cui ar avea nevoie de ea. „Sunt atât de tineri şi atât de greu încercaţi”, oftează medicul, care încearcă să-i încurajeze pentru ceea ce urmează să se întâmple.

„S-a sinucis pentru că era într-o depresie cruntă după moartea Tinei”

În grup apare şi Cristi, de la trupa Bucium, iar medicul se concentrează pe implantul său. Şi el poartă ceva pe cap, încercând să ascundă zonele arse de pe scalp. Fac schimb de impresii despre tratamente, recuperări, dar şi despre ceilalţi din grupul „Colectiv”. Cristi este căsătorit cu Luciana, fostă concurentă la „X Factor”, şi au împreună o fetiţă drăgălaşă de 6 ani. În seara fatidică ar fi trebuit să fie amândoi soţii în club, dar Luciana a rămas acasă, pentru că nu mai avea cine să stea cu micuţa. Altfel, incendiul i-ar fi prins pe amândoi. Şi Cristi a suportat numeroase operaţii şi s-a întors, după cinci luni de tratamente, din Anglia. Epopeea sa nu s-a încheiat, dar Luciana a făcut ca imposibilul să devină realitate: a bătut la toate uşile care i-ar fi putut ajuta soţul să trăiască, la fundaţii, prieteni, cunoscuţi, doctori, asistente. „Suportul familiei contează enorm”, spune medicul Felix Popescu, iar eu trebuie să-i dau dreptate, pentru că în cazul lui Cristi asta se vede cel mai bine. Pare, din punct de vedere psihic, bine. Cazul cel mai şocant este al lui Răzvan, victima cu numărul 65. S-a sinucis în această vară, nemaisuportând presiunea psihică de după moartea iubitei sale în club. Nu l-a putut ajuta nimeni, nici consilierea psihologică, niciun medic. „Durerea a fost peste puterile sale. Era într-o depresie cruntă după moartea Tinei, iubita sa. N-a rezistat!”, povestesc cei din grup. Îi întreb despre Andrei Găluţ, singurul supravieţuitor din trupa Goodbye to Gravity. „Face naveta între Germania şi Olanda. Este încă marcat de ceea ce s-a întâmplat. Are multe sechele şi nu prea ţine legătura cu ceilalţi”. O altă problemă a răniţilor din „Colectiv” sunt tratamentele hormonale pe care le-au avut în timpul spitalizării. Au fost necesare dozaje în perioadele de comă, dar şi de refacere a pielii. Acum, aceşti tineri suportă efectele secundare ale acestor tratamente, şi niciunul nu este în favoarea lor. Sunt loviţi de destin, de neputinţă, de lipsa banilor adeseori. Trupul lor se modifică, stările de rău sunt frecvente şi va mai trece mult până când efectele acestora vor trece. „Trebuie să spunem că cele mai bune operaţii în ceea ce priveşte grefele de piele au fost făcute în România”, precizează medicul Felix Popescu. Trebuie să înveţe să supravieţuiască, să-şi câştige existenţa, pentru că ajutorul de handicap este de doar 300 de lei lunar. Un exemplu de voinţă este Teddy, arhitecta, care, fără o mână, a încercat să adapteze un mousepad pe care să acţioneze cu ceea ce a rămas din braţul său, astfel încât să poată lucra pe calculator. Într-o zi a încercat să mânuiască un cuţit şi să-şi pregătească o porţie de cartofi prăjiţi. Cu o mână ciot, fără degete, iar celelalte încleştate, fata a avut nevoie de patru ore pentru a curăţa şi a prepara doi cartofi. „Copiii ăştia îţi rup sufletul cu drama lor, nimeni nu poate înţelege în ce s-a transformat viaţa pe care o trăiesc până nu petreci o zi alături de oricare dintre ei”, a concluzionat medicul înainte de a intra într-o nouă operaţie cu unul dintre „colectivi”.

„Până să primească mâna bionică, arhitecta Teddy a încercat cu disperare să folosească ce mai rămăsese din degetele sale. De multe ori scăpa din mână tacâmurile sau alte obiecte. Vecinul de la apartamentul situat sub al ei a reclamat-o la Poliţie, spunând că face gălăgie când scapă obiectele pe gresie sau pe parchet şi că nu e vina sa că femeia nu are mâini. El nu suportă zgomotul!“

300 de lei lunar primesc supravieţuitorii din „Colectiv” ca ajutor de handicap. O sumă umilitoare!

Doctor Felix Popescu: „Este o dramă care va ţine tot restul vieţii lor“

651 16 2Încă după primele operaţii suferite de arşii din „Colectiv”, medicul Felix Popescu şi-a oferit ajutorul. A contactat familiile răniţilor şi le-a spus că, atunci când vor considera necesar, el este dispus să-i opereze gratis pentru a le reda podoaba capilară şi pentru a-i ajuta să-şi recapete încrederea în ei. De atunci au trecut doi ani. şi mulţi dintre răniţi i-au trecut prin mână. Cazul cel mai mediatizat este cel al lui Teddy Ursuleanu, arhitecta care a suferit numeroase arsuri, dar care şi-a recăpătat, cu ajutorul medicului Popescu, părul.

„O situaţie pe care am luat-o personal”

- Cum de v-aţi implicat în acest proiect?

- Mi-a fost foarte milă de ei şi îmi este în continuare milă de ei, pentru că este o dramă care va ţine pentru tot restul vieţii lor şi mi s-a părut că a fost o dramă care s-a întâmplat foarte aproape de mine. Frecventez aceleaşi locuri ca şi ei, îmi place acelaşi gen de muzică, am luat aproape personal această provocare de a-i ajuta şi, cât de cât, să le alin din durere.

- Aţi fost vreodată în „Colectiv” înainte de acest accident?

- Am fost doar să văd. N-am stat la niciun concert acolo. Într-adevăr, este sinistru! În ziua în care s-a întâmplat tragedia am fost la câţiva metri de „Colectiv”. Nu ne-au lăsat să intrăm, pentru că erau acolo Salvările, se blocase zona respectivă, nu mi-am dat seama de amploarea dezastrului, toată lumea spunea că a luat foc, dar nu spunea ce se întâmpla, şi abia când am ajuns acasă, târziu, am văzut ştirea de la televizor. Mi-am dat seama că era ceva foarte rău!

„Au fost unii cu faţa complet arsă”

- Când aţi început să lucraţi cu ei?

- Într-o primă fază, problema se pune la salvarea vieţii. Apoi intervine conservarea sau refacerea cât mai mult a sistemelor funcţionale. Abia în faza a treia putem vorbi despre resocializare sau despre aspect normal al persoanei respective. Trebuiau să aştepte primele două faze. Fibroza este un proces care are loc în timp, şi ei trebuie să-şi mai facă operaţii de eliberare de nişte tendoane, de mobilitate etc., abia după un an întreg am putut vorbi despre o refacere a zonei scalpului şi pe față, pentru sprâncene, prin restaurare capilară.

- Care au fost cazurile cel mai grave?

- Problema care s-a pus mai ales cu fetele care au venit de la „Colectiv” a fost de a le reda măcar o faţă plăcută. Este teribil pentru o fată, şi mai ales la vârsta asta, 18, 20, 22, 26 de ani, să suporte aşa ceva. Au venit să-mi spună că trebuie să facem ceva: „Am impresia că viaţa s-a terminat pentru mine!”. E infernal, pentru că vrei să-i obţii ce e cel mai bun, să munceşti să-ţi iasă ceva extraordinar pentru persoana respectivă, şi stresul ăsta te macină un pic şi pe tine ca medic. Unii dintre ei au avut faţa refăcută complet. Veniseră cu faţa complet arsă! Grefă de piele pe faţă. A trebuit să le dăm un contur, linia frunţii, apoi sprâncene. Nimeni din lume nu credea că aşa ceva poate fi posibil. Unii dintre ei nici nu mai vor să se opereze. Nu-i interesează. Nu mai au putere! Factorul psihic este foarte important la ei. Este cel care i-a demobilizat pe unii.

„Nimeni în lume nu a mai făcut aşa ceva!”

- Aveţi o relaţie de prietenie cu ei?

- Suntem prieteni, pentru că întotdeauna trebuie să fie o relaţie interumană între medic şi pacient. E foarte importantă această legătură, deoarece fiecare îi redă încrederea celuilalt. Din păcate, mulţi dintre ei trec prin fazele astea de depresie, pentru că e foarte greu să te obişnuieşti cu ideea că s-a schimbat totul dintr-o dată, şi din Rai a devenit Iad, cumva. Infern chiar... Şi trebuie ajutaţi. Sunt momente foarte dificile, în care oricând poţi claca emoţional. Trebuie să aibă oameni în jurul lor, trebuie să aibă sprijin emoţional, să aibă persoane în care să aibă încredere.

- Câţi pacienţi aveţi din „Colectiv”?

- Sunt peste zece pacienţi, cu siguranţă, şi sunt în programări pacienţi care urmează să beneficieze de transplant. Lucrurile cel mai dificile s-au întâmplat la pacienţii care au avut grefe de piele. Până acum nu a mai făcut nimeni transplant pe grefe de piele sau pe cicatrice, şi acum vedem ce se întâmplă. Am încercat marea cu degetul. A fost mai mult devotamentul ăla: „Măi, a venit copilul ăsta la noi, hai să încercăm tot ce se poate! Chiar imposibilul! Să scoatem maximum din ce s-ar putea face!”. Au avut curaj, au avut rezultate, şi acum tot mai mulţi vin. Le-au spus în spital, în Belgia de exemplu, că degeaba fac transplant de păr, că o să le cadă după şase luni. La fel şi în Franţa. Noi le-am făcut transplant de păr, nu le-a căzut, arată foarte bine, s-au întors la spitalele din ţările respective, şi cei de acolo au zis: „Noi aşa ceva n-am văzut niciodată”. Chiar am avut propuneri de la clinica din Belgia ca medici de acolo să vină să înveţe tehnica pe care o facem noi. Noi le-am deschis braţele, pentru că nu e nimic secret pentru transplantul de păr, şi urmează să vină în vara viitoare să înveţe metoda pe care o facem noi, minim invazivă.

„Doamne-ajută să mă uit în oglindă şi să văd că a fost un vis”

- Aţi avut momente în care aţi lăcrimat de mila lor?

- La toţi! N-ai cum să rămâi de piatră când vezi aşa ceva. Că se întâmplă asta unor copii. Şi numai când mă gândesc... Când stai alături de ei şi încep să-şi deschidă sufletul, te rup în două. Drama lor nu se opreşte numai la cum arată. Şi la impactul familial pe care l-a avut ulterior. Şi la toate visurile şi toată viaţa pe care te-ai gândit să o faci. Ai ales o facultate, ai învăţat să faci ceva, apoi ai tras o linie şi ai devenit brusc altcineva. La faptul că fac o cruce dimineaţa când se dau jos din pat şi se gândesc: „Doamne-ajută să mă uit în oglindă şi să văd că a fost doar un vis!”. Înnebuneşti când auzi chestiile astea!

„Ai ales o facultate, ai învăţat să faci ceva, apoi ai tras o linie şi ai devenit brusc altcineva. Tinerii ăştia fac o cruce dimineaţa când se dau jos din pat şi se gândesc: «Doamne-ajută să mă uit în oglindă şi să văd că a fost doar un vis!». Înnebuneşti când auzi chestiile astea!“